Cafeneaua cu oameni circulari

Vorbesc cu oamenii, mă mut de pe un picior pe altul, mai întreb şi eu în stânga şi în dreapta. Ieri iar a cedat unul dintre ele. Dintre picioare. Pe un colţ al memoriei care atunci nu fusese nici pe departe atât de memorabilă precum o văd acum, mă sprijineam cu dreptul. Dar pentru că luasem înţelesurile de-a gata, nu înţelegeam această rezistenţă din partea lor. A structurilor gelatinoase. Trecuse ceva timp peste aceste locuri. Eu tot acolo. Canalele se adânciseră, formaţiunile deveniseră calcaroase şi eu tot pe acelaşi făgaş eram. Oamenii îmi ziceau printre fumuri că lucrurile se vor aşeza. Mă uitam în ochii colegului. Somnul îl prinsese şi pe el. Azi lumea nu prea avea chef de vorbă. De aceea mă gândeam că poate ar fi mai bine să ne retragem, fiecare pe la casele noastre călduroase. Doar că în prag dădusem de un hop peste care nu eram antrenată să trec. Aşa că ajung să contemplu cum curge apa încălzită prin tuburi moleculare, fără vreo şansă de trezire conceptuală.

Lumea e mică. Unii se mişcă mai în largul lor printre mărăcinii timpului, alţii stagnează şi se lasă aşteptaţi. Muzica lor e muzica momentului, aşa că am încetat în a-mi mai face griji legate de viitor. Poate că în asta constă libertatea de a fi. Aşa că stau în cafeneaua cu ciorapi coloraţi, întorc zâmbete, pentru că de acum toată lumea ştie că marsupiul poartă ceva misterios înăuntru. Aşa că mă calmez, odată cu minutele care se scurg în independenţa lor sinceră. Din peştera cu forme în peştera cu muzică şi imagini colorate, îmi creez acel spaţiu confortabil mie şi cangurului plutitor în lichidul amniotic. Dacă aş opri secunda în loc de stop cadru, aş sta să o contemplu ca în ultima secundă solară şi mi-aş înveli mintea în puf albastru. Până atunci însă aplec urechea la ce spun şi fac alţii. Odată cu conformarea începe şi liniştea. De aici, fără zvâcniri intelectuale. Drumul alunecă lejer înspre confirmarea constanţei. Va cere şi el oare "tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte"?