Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Fotografia de sîmbătă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În spatele obiectivului: Simion Buia


Simion Buia

30.03.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Domnule Simion Buia, cum aţi devenit fotograf?
Din curiozitate. Am vrut să văd cum e să fii jurnalist, actor, fotograf, student în străinătate, globetrotter, mentor, tată - şi mai am câteva curiozităţi pe care sper să mi le satisfac până la sfârşitul vieţii. Orice poate deveni omul dacă îl duce capul, plăcerea şi firul vieţii. Majoritatea oamenilor trăiesc însă în mediocritate, merg la serviciu din obligaţie socială şi... alimentară, sunt mici roboţi lipsiţi de spiritualitate, care nici măcar nu îşi dau seama în ce mizerie îşi duc traiul.

Totul porneşte de la disciplina interioară, care, la rându-i, are legătură directă cu educaţia primită în copilărie. Eu am fost educat să vorbesc frumos, să gândesc în perspectivă, să merg la muzee, să observ jocul actorilor pe scenă, să iubesc natura. Tatăl meu m-a dus la 2 ani la Teatrul Mic, în acea piesă juca Tatiana Iekel, mama lui Florinel Piersic. De atunci mergeam, cu tata şi mama, săptămânal de 2-3 ori la teatru, dar şi la film. Apoi am fost înscris la o şcoală cu o limbă de predare străină, deoarece părinţii erau de părere că limba română o învăţ oricum, pe când o altă limbă, nicicum! Şi iată cum am făcut primele 12 clase, inclusiv bacalaureatul în limba maghiară, una dintre cele mai dificile limbi din lume.
 
Ulterior, mi-a fost aproape uşor să învăţ engleza şi franceza. Viaţa m-a dus la Paris, unde am învăţat jurnalismul la Faculté Libre de Paris et d'Île de France. Profesoarele din Paris credeau că toţi românii vorbesc cursiv franceza, făcând legătura cu rădăcinile latine... Săracele, nu-şi imaginau că în România sunt încă mulţi analfabeţi, peste 4 milioane de ţigani care au un vocabular redus la maxim 1.500 de cuvinte, nenumăraţi politicieni ruşinos de săraci spiritual, care abia vorbesc corect limba maternă şi alte sute de jurnalişti care apar la TV şi Radio vorbind nearticulat.
 
Revenind la întrebarea dumneavoastră: după Revoluţie am fost bătut grav de mineri, care mi-au rupt 2 coaste, mi-au spart capul (am 17 copci) şi m-au călcat în picioare. Lucrând atunci ca jurnalist la România Liberă, am fost invitat în Franţa de către L'Ordre
des batonniers [1]. Politicienii din Paris erau profund indignaţi de politica domnilor Ion Iliescu şi Petre Roman, fapt pe care l-au făcut public, sărind inclusiv în apărarea jurnalistului Simion Buia. Am fost, aşadar, plimbat timp de 4 săptămâni prin Franţa, în locuri superbe. Mi s-au luat interviuri în reviste celebre, toţi dorind să afle cum de am fost bătut în asemenea hal. Am fost invitat şi de câteva personalităţi politice, printre care fostul Ministru al Drepturilor Femeilor în guvernul domnului Mitterrand, doamna Yvette Roudy [2].

La întâlnire se afla şi un fotograf cu care m-am împrietenit şi, venind să mă viziteze în România, mi-a făcut cadou un Pentax. Prin 1991. Cum din fire sunt curios - am început să fotografiez. O mai făcusem în copilărie cu un Smena 8. Dar acel Pentax cu un obiectiv 28-80 mm mi-a plăcut mult. Obiectivul îl mai am şi azi! L-am păstrat ca amintire. Amintirea mi-a devenit viaţa de zi cu zi. Acum sunt fotograf, după ce 15 ani am fost jurnalist, din care 8 ani am fost angajat la postul de Radio Deutsche Welle din Köln, Germania.

Impresionant! Dar poate deveni oricine fotograf?
Evident. Oricine, chiar şi dumneavoastră. Fotografia este o meserie, ca oricare alta. Se învaţă la şcoala dedicată acestui domeniu de activitate. În fotografie sunt multe reguli, aspecte tehnice, optice, estetice. Cum omul învaţă sa joace teatru sau să interpreteze roluri în film tot aşa poate deveni fotograf.
 
Mă veţi întreba probabil de talent, de "chemare"? Sigur, ca în toate, aşa şi în fotografie, deviza este 1% talent, 99% transpiraţie. Doar talentul nu vă duce nicăieri. Prin transpiraţie înţeleg miile de ore de teorie şi practică fotografică, pentru a face faţă solicitării unui client. Mă refer la fotografii care trăiesc exclusiv din munca lor. Aceştia mor de foame sau îşi iau un alt job dacă nu au clienţi, iar clientul nu vine dacă fotograful nu ştie meserie.

Nu talentul îl face pe fotograf să aleagă perechea ideală între diafragmă, timpul de expunere şi ISO, ci experienţa, plus cunoştinţele dobândite în şcoală. În Europa studentul care a absolvit şcoala de fotografie trebuie să facă minim un an de voluntariat, adică practică pe lângă un maestru fotograf, care să-i îndrume paşii. Abia ulterior este examinat şi i se dă o diplomă purtând pecetea instituţiei de arte şi meserii.
 
Acest fapt însă e puţin cunoscut în România, aici învăţându-se fotografia în primul rând după ureche, apoi din cursurile diferitelor şcoli conduse de şi mai diferiţii profesori şi în ultimă instanţă la Facultate, secţia foto-video. Dar puţine facultăţi au un studio foto, sau vreun profesor care e fotograf, chiar şi de duminică. Faceţi o mică cercetare şi veţi rămâne uimită. Dar dacă vă puneţi mintea să deveniţi fotograf - există, iată, posibilităţi, inclusiv cea de autodidact. Sunt nenumărate tutoriale pe net, unele dintre ele excepţionale, sunt workshopuri pentru începători şi/sau avansaţi, atât în România cât şi în străinătate.

Orice poate fi învăţat de către oricine. Cel mai bun exemplu sunt chiar eu: când am ajuns, cu ani în urmă în Germania şi m-am uitat la televizor, am avut absoluta convingere că niciodată nu voi putea învăţa limba germană. Îmi suna nazist! Obţinând însă un loc de muncă în ţara lui Goethe, mi-am pus mintea la contribuţie şi intr-un an-doi am învăţat-o. Am descoperit astfel o cu totul altă lume, bogăţia limbii germane permiţându-mi să exprim în câteva cuvinte stări de spirit pe care doar vag le-aş putea descrie în engleză, română, franceză, maghiară, şi vă spun asta în absolută cunoştinţă de cauză. Credeţi că am avut talent la limba germană? Nici vorbă. M-a preocupat, am învăţat regulile, am făcut cursuri de perfecţionare, am citit în original, am avut iubite germane, am făcut dragoste nemţeşte, şi uite că acum mi-e imposibil să îmi imaginez viaţa fără limba germană şi Germania. Berlinul mă fascinează în acelaşi mod, precum fotografia. Pe care am învăţat-o la fel, ca şi germana. V-am convins?

Aproape că da! Şi aţi renunţat la ziaristică, la Deutsche Welle pentru fotografie?
Nu, a fost un cumul de întâmplări. Relaţia mea cu domnul Emil Hurezeanu - de altfel singurul individ în stare să vorbească cursiv româneşte, pe lângă Pleşu şi Djuvara - a suferit puţin, domnia sa fiind directorul redacţiei române de la Deutsche Welle. Nu mai eram solicitat "ca înainte" şi mă vedeam oarecum "plecat" din redacţie, dar încotro?

Ia să vedem, mi-am spus, încotro? Aveam câteva perspective, dar cum-necum fotografia mă trăgea de mânecă. OK, mi-am făcut un portofoliu şi m-am înscris la Kunstakademie Düsseldorf, că doar locuiam în Düsseldorf, de 8 ani! În primul an nu, abia în al doilea am reuşit să intru la clasa profesorului Thomas Ruff. Între eşec şi succes am învăţat, cheltuindu-mi toţi banii pe mers la muzee, cursuri de fotografie, cursuri de estetică fotografică, cursuri de istorie a fotografiei, cărţi de specialitate, cărţi de optică, cărţi de mecanică, cărţi despre filme şi emulsii, cursuri de developare chimică, cursuri de fotografie de studio şi mentorate în domeniul compoziţiei.

A fost un an greu şi cu cât învăţam mai mult, cu atât mă simţeam mai departe de reuşită. Dar până la urmă totul a fost bine! În Germania am fost angajat de BMW Brandenburg ca fotograf al casei, din întâmplare. Un coleg de breaslă trebuia să renunţe la acel job din cauza unor probleme de familie şi m-a propus pe mine. Am câştigat bine muncind puţin. Probabil că pe mulţi români i-ar fi satisfăcut pe deplin situaţia descrisă, pe mine însă m-a (dez)amăgit, deoarece mă simţeam capabil de muuuuult mai mult.

Aşa că, in medias res, am demisionat de la BMW şi am venit în România. S-a dovedit o alegere greşită în cele din urmă, dar hotărârea era deja luată. Îmi propusesem să stau maxim un an! Între timp au devenit şase.

Venisem în România să fac o carte cu fotografii din spectacolele lui Dan Puric, dar am devenit fotograful actorilor, imortalizând "din senin" 90 de mari actori români. Unii dintre ei au murit între timp. În şase ani am făcut 19 expoziţii personale şi, ultima, de grup, la galeria Simeza din Bucureşti, sub tutela Uniunii Artiştilor Plastici.

Acum 3 ani am fondat Academia de Fotografie unde predau cursuri şi workshopuri împreună cu alţi oameni talentaţi în domeniu, iar cu 4,5 ani în urmă am devenit tatăl unui minunat copil fără de care nu mi-aş mai închipui existenţa. Între timp am reînvăţat să comunic cu românii, care-mi par deseori, şi nu numai mie, un popor larvar cu instincte animalice puternic dezvoltate. Dar există bineînţeles şi oameni buni, talentaţi, spirituali, normali. Nu puţini.


Dar fotografii din România, cum vi se par?
Din ce în ce mai puţini, cu toate că se înmulţesc! Dacă ar fi să-i enumerăm, nu am utiliza 10 degete. Şi ei, profesioniştii de odinioară, nu mai au de lucru. Revistele se închid, banii sunt subţiri, studiourile aduc costuri şi cheltuieli, toată lumea lucrează pe barter. Din troc nu se poate trăi demn. Un fotograf are nevoie de mulţi bani pentru echipamente, computer, software, maşină, contabilă, avocat, asigurări, cărţi de specialitate, cursuri de perfecţionare, eventual studio / birou. Un minim de 800 Euro / lună sunt costuri administrative strict necesare unui fotograf care se respectă. Gândiţi-vă că un obiectiv de calitate costă şi 2.000 de Euro, iar un fotograf care doreşte să fie utilat standard are nevoie de minim 3 obiective, 2 aparate, blitzuri etc.

Dar mai au nevoie de ceva elementar: timp pentru ei înşişi, pentru lectură, pentru cultură. Îmi amintesc ca acum mai mulţi ani am invitat doi fotografi bucureşteni, cunoscuţi, la mine la Düsseldorf, în vacanţă. Le puneam la dispoziţie locuinţa mea, timpul meu, bunăvoinţa mea. I-aş fi plimbat prin muzee, i-aş fi dus la Amsterdam, Paris, Bruges. Unul dintre ei mi-a spus: Domnu' Buia, eu nu am timp nici măcar să facturez, aşa mult am de lucru. Celălalt a fost mai respectuos, minunându-se de invitaţia mea... Acum reîntâlnesc des aceiaşi doi oameni: primul nu mai are ce factura, dar tot nu iese din ţară, preferând limitarea, al doilea s-a instalat confortabil şi definitiv pe Facebook şi de acolo dirijează fotografii mici şi fotografii mari, cu un aer de guru absolut, utilizând şi invective pentru a se face înţeles mai bine. Asta este cu fotografii din România. Mai sunt câţiva cu bun simt, retraşi, muncitori. Eu cunosc şapte-şase, dumneavoastră mai cunoaşteţi alţi şase-şapte?

Totuşi, eu ştiu mulţi fotografi în România!
Oh da, pe Facebook sunt cu nemiluita.
 
Mai mulţi de "şapte-şase"...!
Eu merg la Festivalul Shakespeare ca om de cultură, nu ca fotograf, merg la Festivalul Enescu ca om de cultură, nu ca fotograf, merg la teatru ca om de cultură, merg să văd expoziţii de artă fotografică în Germania, Franţa, Anglia, sunt conectat la lumea fotografiei mondiale, sunt la curent cu proiectele multor fotografi cunoscuţi, merg la workshopuri susţinute de cunoscuţi fotografi profesionişti din străinătate. În tot acest răstimp şi în toate aceste locuri nu am întâlnit niciun coleg de breaslă român.

Întrebaţi spontan pe Facebook cine ce citeşte, cine ce muzică ascultă, cine pe unde călătoreşte şi veţi fi uimită de răspunsuri, dacă ar fi sincere. Tare mă tem că majoritatea fotografilor din România sunt lipsiţi de cultură generală. În mare parte e şi vina sărăciei umane care ne caracterizează. Românii nu sunt un popor harnic, dedicat muncii, încercând să câştige mai curând prin înşelăciune. Primul ministru Victor Ponta a obţinut prin înşelăciune un titlu de doctor pe care acum îl bagatelizează. Acest exemplu grăitor poate fi extrapolat la întreaga societate românească, inclusiv la fotografi, care fără cunoştinţe considerabile în domeniu, fără cultură, fără reguli de business, lucrând la negru, fără talent ieşit din comun - încearcă să obţină venituri necuvenite moral şi profesional. Lipsa culturii generale face ca un popor să nu-şi dea seama de gravitatea lucrurilor, pentru că nu are "un ordin de mărime", numită civilizaţie. Majoritatea fotografilor din România nu au acest ordin, de mărime, în schimb au un Ordin al Fotografilor! Dacă lipseşte însă ceva cu adevărat este un sindicat al fotografilor din România, care să le protejeze drepturile şi să creeze un statut deontologic pentru tagma în discuţie.

Ce proiecte aveţi anul acesta?
În 2013 am participat la două expoziţii personale şi la una de grup. În ianuarie-februarie am expus 17 actori de geniu în proiectul Actorii şi Fotograful, pe care i-am portretizat în ultima vreme: Vladimir Găitan, Melania Ursu, George Mihăiţă, Virginia Itta Marcu, Valentin Uritescu, Virginia Mirea, Valentin Teodosiu, Miriam Cuibus, Valer Dellakeza, Ilie Gheorghe, Emil Boroghină, Anton Tauf, Senkálszky Endre, Radu Gheorghe, Mircea Andreescu, Alexandra Davidescu şi Dumitru Rucăreanu, care a murit între timp. A doua expoziţie a avut loc în februarie-martie la Centrul de Artă Metropolis din Bucureşti, unde am expus 77 de măşti veneţiene printate pe fine art canvas, motivele sunt fotografii realizate de mine în ultimii ani la Carnavalul de la Veneţia, iar ultima expoziţie are loc chiar acum la Galeria Simeza din Capitala, aparţinând Uniunii Artiştilor Plastici, intitulată Toţi oamenii preşedintelui.

Acum, de exemplu, vă răspund la întrebări din Statele Unite unde sunt pentru o perioadă de şapte săptămâni, lucrând în domeniul fotografic cu alţi colegi de breaslă de peste ocean şi relaxându-mă. Când revin în România vreau să termin cartea cu 111 portrete de mari actori români, care se va numi aidoma expoziţiilor: Actorii şi Fotograful.

Tocmai citesc că un investitor a primit aprobare, în Berlin, să demoleze rămăşitele zidului berlinez pictate de artişti cunoscuţi şi fotografiate de mine, redate de LiterNet. Aşa devin fotografiile - document. Aşa devine o imagine aparent banală - una de artă şi portofoliu. Iată încă o modalitate prin care poate fi explicată ascensiunea unei fotografii, a unui fotograf. Trist e, totuşi, că în locul Est Side Gallery vor apărea locuinţe, de lux. Se pare că şi berlinezii îşi au românii lor (un video aici).

Regăsiţi aici fotografiile lui Simion Buia publicate la LiterNet.


[1] « Le bâtonnier » - decanul - este primus inter pares dintre avocaţii unui barou. În Franţa, ales de către membrii baroului pentru o durată de doi ani, este purtătorul de cuvânt al avocaţilor înscrişi în acel barou. De asemenea, decanul deţine un veritabil rol de arbitraj între avocaţi, cât şi de conciliator atunci când un diferend opune un avocat clientului său. Este cel care desemnează avocaţii numiţi din oficiu. Sursă: Wikipedia.
[2] Yvette Roudy, născută pe 10 aprilie 1929 la Pessac, este o politiciană franceză care a susţinut cauza feministă. Membră a partidului socialist (PS), a fost deputată europeană (1979-1981), ministru pentru drepturile femeii (1981-1986), iar mai apoi deputată de Calvados şi primăriţă a oraşului Lisieux (1989-2001). Sursă: Wikipedia.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer