Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Fotografia de vineri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În spatele obiectivului: Vlad Eftenie


Vlad Eftenie

28.03.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Domnule Vlad Eftenie, de cât timp faceţi fotografie?

Fotografie fac doar câteodată. Când se aliniază stelele. Când reuşesc să mă aflu exact unde trebuie, făcând ceea ce trebuie, intuind ceea ce urmează să se întâmple, deşi nu ştiu cum arată ceea ce caut. O chestiune de şansă sau de drum sigur, conştientizat. Momente de graţie în care afli un sens explicit, fotografia ramânând un martor palpabil. De pozat pozez conştient de exact 10 ani. Am făcut poze şi înainte, ca student, am avut mereu la îndemână un aparat foto. Nu mi-a şoptit însă nimic până nu am început să simt cum pot transforma realitatea, cum imaginea pare să spună altceva decât obiectul reprezentat sau fapta pozată. Un altceva mult mai bogat în sensuri şi semnificaţii, un altceva care a început să trezească imaginaţia. De atunci, mi-am dat seama de forţa pe care o poate căpăta gestul fotografic. Apoi, fotografia de stradă mi-a spus că are o treabă cu mine şi eu am crezut în importanţa acestui gând, urmând-o cu asiduitate, pasiune şi respect.


Fotografia este activitatea dumneavoastră profesională principală? Dacă nu, care este aceasta? Ce studii aveţi? Sunteţi autodidact sau aveţi o pregătire specifică în fotografie?

Sunt arhitect, lector al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti. Când am terminat facultatea, mi-am dat seama că ştiu să fac case, dar nu prea am avut timp să aflu lucruri despre mine şi despre lume. Ori un arhitect trebuie să aibă o cunoaştere sensibilă, cât mai largă. Aşa cum am descoperit, undeva în liceu, muzica celor de la Pink Floyd. Ascultând, mi-am dat seama atunci că reuşeşte să definească lucruri invizile şi de nenumit din mine, dinlăuntru, ajutându-mă să mă definesc, să capăt formă. La fel, fotografia a venit exact în momentul în care aveam nevoie de un vehicul care să mă ducă departe. Puteam să o fac oricând până atunci. Atunci insă a fost momentul în care ne-am putut întâlni, în care înţelegeam şi simţeam.

Nu mă consider fotograf, ci doar un observator cu un aparat de fotografiat. Personal, nu pot spune că am afinităţi cu tagma fotografilor, cei mai mulţi dovedesc adesea diletantism, orgoliul şi nesiguranţă, fiind adesea imbrăcate cu asiduitate inutilă în haine de agresivitate. Apreciez fotografii pasionaţi, entuziaşti, care aduc lumină şi culoare de acolo de unde nimeni nu s-ar gândi să le caute.

Am aprofundat în timp nu doar practica fotografică, cât şi partea ei teoretică, dezvoltând o metodă proprie de abordare a fotografiei prin prisma unei dezvoltări personale, ca şi cale de cunoaştere. Arhitectura şi fotografia s-au reîntâlnit în activităţile mele atunci când am realizat cercetarea doctorală, având ca subiect folosirea fotografiei ca instrument metodic în relevarea imaginii oraşului. Mai apoi, am creat un curs teoretic care a fost inclus în programa de învăţământ a UAUIM.

Continui să fac fotografie din pasiune, nu mi-ar plăcea să o fac altfel. E un teren pe care pot face nelimitat doar ceea ce îmi place, doar ceea ce simt. O las să fie un buzunar în care mă refugiez şi sunt liber. Profesional, fac arhitectură şi predau teoria fotografiei de arhitectură şi de stradă.
    
Am aflat fotografia absolut singur. De la zero. Iniţial, nu ştiam ce înseamnă cifrele de pe obiectiv, ce înseamnă un aparat foto. Cu fiecare search google, am aflat încă ceva. Cu fiecare declanşare, am aflat ceva despre lumea dimprejur şi despre mine. Apoi, am început să citesc, confirmându-mi mereu ceea ce ştiam deja, ceea ce aflasem fotografiind. Acest lucru mi-a dat siguranţa că am acces la o esenţă fotografică. Cred că fotografia nu se învaţă pe de-a întregul, cred că ea se află dacă o cauţi. Desigur, tot ce inseamnă parte tehnică se poate exersa după norme - şi, când spun asta, nu mă contrazic. Ca şi mersul cu bicicleta sau conducerea unei maşini, tot ce înseamnă tehnică se poate învăţa. Poezia însă nu poate fi aflată decât înlăuntru, vine din sine şi trebuie iluminată prin propriile forţe. Iar gestul fotografic, complet, îngemănează ambele aspecte, atât tehnic cât şi poetic. Cu acest crez îmi susţin cursurile, workshopurile şi prelegerile - nu îmi propun atunci să învăţ pe cineva ceva, ci, eventual, să inspir prin exemplele şi poveştile pe care le-am aflat singur şi pe care le pot împărtăşi. Experienţa s-a transformat în cunoaştere şi, astfel, am construit întreg discursul şi metoda teoretică pe care le propun.  

Ce reprezintă fotografia pentru dumneavoastră?

Fotografia este o cale de cunoaştere a lumii şi de auto-cunoaştere, ipostaze aflate într-o concomitentă susţinere reciprocă. Fotograful nu trebuie să deranjeze lumea pe care o străbate. Trebuie să fie un martor discret, capabil să pătrundă esenţa lucrurilor şi să o comunice astfel încât să ajungă la ceilalţi. Să devină un medium între vizibil şi intuit, între concret şi imaginar, între sine şi lumea exterioară, între alb şi negru. Fotografia este o preocupare de zi cu zi, poate scoate la iveală abilităţi nebănuite. Pe mine mă ajută să mă conectez la acum, eu având tentaţia de a locui mai mult în trecut, prin contemplare şi melancolii câteodată apăsător de poetice. Fotografia practicată cu sinceritate şi dedicaţie aduce întotdeauna un ecou care te poate ajuta să ajungi mai aproape de oameni.    

Povestiţi-ne despre un proiect fotografic al dumneavoastră, finalizat, în lucru sau în perspectivă.

Proiectele mele au manifestări practice şi teoretice, adesea cu tentă experimentală, pentru că mi-am propus să sporesc, să cresc domeniul fotografic, atât cât reuşesc, prin preocupările mele. O activitate constantă o reprezintă studiul sensibil al oraşului, al oamenilor necunoscuţi pe lângă care trecem neatent de cele mai multe ori. Mă interesează iscarea sensibilităţii din locuri şi dezvăluirea acelor fapte care pot trece anonime, dacă nu au un ochi care să le afle.

Desigur, fac poze, multe poze. Foarte multe declănşari în căutarea momentului de graţie, în căutarea acordării sensibile în plan emoţional cu subiectul. Declanşări care antrenează simţurile, care le ţin treze. Rezultă imagini cu care trebuie, desigur, făcut ceva din când în când, când se adună concluzii relevante şi suficiente la un moment dat pentru a adresa privitorilor un mesaj vizual consistent. Şi atunci, am născut, cu manifestări de câteva ori pe an, un proiect de expoziţie interactivă şi efemeră pe care publicul o consumă şi o mută, fotogramă cu fotogramă, acasă la el.

Dezvoltarea zonei teoriei fotografiei de stradă şi urbane reprezintă un alt proiect constant. Lucrez la o a doua carte, un proiect inovator care are ca subiect evidenţierea unei metode fenomenologice de abordare a fotografiei de stradă şi urbane.

Susţin constant prelegeri şi workshopuri în care propun abordarea aprofundată, atât teoretic cât şi prin experimentare practică, a unor aspecte precum spaţiul, timpul, emoţia, dezvoltarea personală, compoziţia, evaluarea imaginii.

Aveţi un fotograf român preferat? Vă rugăm să alegeţi o fotografie pe care o apreciaţi în mod deosebit, aparţinând unui alt fotograf care a participat la aceeaşi serie de fotografii publicate în Atelier, şi spuneţi-ne de ce aţi ales această fotografie.

Toate galeriile de fotografii, pe care proiectul Liternet le-a propus, sunt valoroase. Nu voi alege punctual, nu pot. Nu aş avea suficient spaţiu sau inspiraţie. Voi alege să vorbesc despre fotografia lui Silviu Gheţie, în general. El a fost primul în fotografiile căruia am văzut ceva special, atunci când nu ştiam absolut nimic, când nu ştiam să citesc o imagine. În imaginile lui, descopăr mereu ceva care mă face să rămân să privesc şi mă face să mă minunez cum totul are un sens în imagine. Cum reuşeşte să surprindă momentul semnificativ, încărcat cu stare şi mesaj. Imaginile lui au ceva magnetic, dizolvă emoţie în stare pură. A fost un exemplu pentru mine şi mi-a arătat că se poate, atunci când nu ştiam cum arată fotografia adevărată. 

Ce vă place să citiţi, să ascultaţi, să vedeţi?

Îmi place foarte mult să mă plimb. E pentru mine terapia zilnică. Şi când am treabă undeva, prefer să merg pe jos într-un mod atent, asumat, ca observator. Fără ochi în telefon mobil, fără căşti în urechi, fără privire absentă. Caut să aflu ceva despre necunoscuţii pe lângă care trec, visez să pot cunoaşte oamenii pe lângă care trecem neatent. Spaţiul dintre noi nu este vid, este încărcat cu emoţia cu care îl investim. Şi, atunci, mă ghidez după aceste emoţii pe care încerc să le identific, să le iau o urmă. Ascult jazz, muzica lui Pat Metheny sau Nick Bartsch mă inspiră, reuşesc să creeze imagini vizuale prin armonii şi ritmuri extraordinare. De la muzica ambientală, experimentală, muzica rock clasică, alternativ şi progresiv la Norzeatic,  Alexandru Andrieş şi mulţi alţii. Când am timp să citesc, prefer cărţile de teorie vizuală sau de dezvoltare personală, domeniul fotografic putând fi abordat sincretic, prin prisma unei pluridisciplinarităţi. Îmi place să mă uit la oameni, să-i ascult.

Când obosesc, privesc linia orizontului sau ascult vântul. Contrariile şi paradoxurile convieţuiesc creativ în mine şi îmi place să păstrez vie o tensiune a contrariilor.   


Indicaţi, vă rugăm, adresele web (site / blog / facebook...) unde sunteţi de găsit.


>> Regăsiţi aici fotografiile lui Vlad Eftenie, publicate la LiterNet.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer