De luni începe alchimia - se închid obloanele, sunt ferecate uşile, ferestrele sunt acoperite cu pături prin care să nu treacă nicio rază de lumină şi se aprinde becul roşu. Fetiţa şi bunicul ei stau aplecaţi deasupra tăviţelor şi savurează, hârtie cu hârtie, magia prin care o filă albă, scufundată într-un lichid cu miros înţepător, începe să nască umbre vagi, apoi contururi, apoi chipul bătrânului care, ieri, îi convingea că ştie locul în care este îngropată o comoară. Marţi, după ce s-au odihnit peste noapte în ligheanul cu apă din fântână, imaginile sunt atârnate pe sârma de rufe să se usuce, iar fetiţa aduce mica ghilotină la masa de sub măr şi taie marginile fotografiilor care prind formă de biscuiţi.
În fiecare casă din sat, pe câte un perete sau în câte o vitrină, există portrete alb / negru ale oamenilor de atunci - familii şi vecini la clacă, un băiat care priveşte peste pădure suit pe o căpiţă, o copilă firavă care îşi mână vaca pe sub salcâmi, alta în haine de sărbătoare lângă o grădină de flori sau cu o păpuşă uriaşă în braţe, ciobanul încadrat de măgăruşul lui şi de nevasta care ţine un coş plin cu bureţi, un tânăr în uniformă de soldat lângă calul lui costeliv, o bătrână în ie stând la poartă şi aşteptând nimicul, câţiva bărbaţi la magazin cumpărând cuie învelite în hârtie unsuroasă sau o lamă nouă pentru coasă, o femeie corpolentă, cu batic, aruncând în aer "întorsurile" sau scoţând pâinea din vatră.
După 25 de ani, mă întorc în satul copilăriei şi oamenii sunt bucuroşi să mă revadă, îmi zâmbesc şi îmi spun poveşti despre mine mică şi tăcută, despre bunicul meu care le înveselea duminicile şi îmi mulţumesc că, datorită nouă, ştiu cum arătau când erau copii, în prima zi de şcoală, cum le erau părinţii la nunta lor, ce trăsături aveau bunicii şi străbunicii lor şi cum se regăsesc în ele.
Recent, într-un mod firesc, întâlnirea cu Şcoala de Poetică Fotografică mi-a confirmat ceea ce doar intuiam când, micuţă fiind, îl urmăream pe bunicul aşezându-şi subiecţii în cadru, declanşând şi apoi dând viaţă măririlor argentice. Am descoperit că fotografia, ca orice altceva ce contează, este despre oameni. Oamenii prin care mi s-a dezvăluit lumea, oamenii care au generat experienţele care m-au învăţat, care m-au încântat, vrăjit sau demontat, oamenii care m-au iubit sau doar oameni care îţi zâmbesc şi cărora le poţi zâmbi.
Orice fotografiez este un portret: o întruchipare a mea reflectată în felul în care realitatea îşi dispune geometric, într-un anumit moment, elementele care o compun, născând diferite atmosfere în care îmi regăsesc şi reclădesc o stare sau un complex de emoţii, sau o întruchipare a lumii mele interioare, reflectată în irealul care se dezvăluie pentru o fracţiune de secundă, odihnindu-se într-un gest, într-o privire, într-o interacţiune a obiectelor sau a oamenilor asupra cărora îmi opresc privirea în acelaşi timp prin obiectivul aparatului.
Aşa cum cei din satul acela nu ar fi avut niciodată imaginea lor din trecut concretizată fără acele portrete, în mare măsură nici eu nu m-aş avea pe mine, nu m-aş putea explica şi arăta celorlalţi, fără scris şi fără fotografiile pe care le fac.
>> Regăsiţi aici fotografiile Anei Alexandrescu publicate la LiterNet.