Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Muzica în mp3

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Troika


Maria Răducanu, Maxim Belciug

09.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Ascultaţi din albumul Troika aparţinând Mariei Răducanu şi lui Maxim Belciug piesa:
"Mtchitzia Troika Patchitavaia" (4,04 Mb - în varianta 128 kb), respectiv
"Mtchitzia Troika Patchitavaia" (2,02 Mb - în varianta 64 kb)

Albumul Troika (chansons russes) a fost înregistrat de Maria Răducanu (voce) şi Maxim Belciug (chitară)



Despre duhuri şi har
de Matei Florian

Troika (chansons russes), Maria Răducanu (voce) - Maxim Belciug (chitară), Arbore Verde, 2005.

Oare ce fel de duh e acela care poate sălăşlui într-o voce încît s-o facă să vibreze, aproape vrăjitoreşte, la cele mai mărunte şi simple lucruri din jur? O fi existînd vreo respiraţie neştiută a pămîntului pe care ochii noştri blegi, nu mai vorbesc de radare sau de alte drăcovenii, nu sînt şi nu vor fi în stare s-o perceapă vreodată? Să fie vreun copil hîtru străveziu sau un moşneag de treabă şi mai degrabă fumuriu sau orice altă chestie şuie de felul ăsta? Şi cum se face că unele voci pot împrumuta gustul şi seva şi mirosul pămîntului unde au fost născute? S-au inventat unele cuvinte, şi unul dintre ele ar fi "har", dar se întîmplă uneori ca ele să nu-ţi fie de-ajuns, să nu poată explica totul. Pentru că acest duh este altceva decît harul, are prea puţin de-a face cu dichisul şi armonia, fie şi înnăscute, ale unor voci, se poate lipsi de stil, de mlădieri, de dedesubturi rafinate, dar, în schimb, se poate confunda întrutotul cu emoţia: o emoţie în stare pură, sinceră, directă, aproape brutală, vie, imposibil de imitat.

Vocea Mariei Răducanu a fost, neîndoielnic, blagoslovită de har. E greu, şi ar trebui să fii mai mult decît răuvoitor, să-i găseşti vreun cusur: uşurinţa cu care intră în intimitatea melodiei, eleganţa cu care ştie să-i folosească şi cel mai neînsemnat detaliu, delicateţea cu care atinge cuvintele desferecîndu-le de praf şi zgură, nonşalanţa cu care îşi leagănă cîntecul te duc cu gîndul la o plutire blîndă pe care numai glasul celor aleşi ţi-o poate dărui. Este levitaţia, însă, a unui aristocrat care nu-şi ascunde inteligenţa, inevitabil sofisticată, care mînuieşte sentimentele şi nu se lasă mînuit de ele. Este amănuntul care mă face să spun că pe Troika, Maria Răducanu aduce omagiul ei muzicii tradiţionale ruseşti şi nu cîntă, pur şi simplu, cîntece ruseşti. Pentru cine nu a ascultat vreodată jelania unui rus încărcată de nostalgie, de întinderi de stepă, de acea tristeţe fermecată vecină cu bucuria, libertatea şi duioşia, de toate acele lucruri greu de pătruns care-ţi devin dintr-odată fireşti şi apropiate, fără să mai fie nevoie de explicaţii raţionale, ci doar de a simţi şi a pătrunde muzica, asemănarea poate fi perfectă. Maria Răducanu ştie să cînte tristeţea mai bine ca oricine altcineva, inflexiunile ei capătă parfumul deschiderii aceleia tipic ruseşti, intensitatea vibraţiei ei pare a fi totuna cu tînguirea, la fel cum armonia chitării lui Maxim Belciug poate fi atît de desăvîrşită, încît să se confunde cu simplitatea şi curăţenia.

În toate acestea, nu există decît o singură diferenţă: Maria Răducanu nu este rusoaică. Ea este însă atît de îndrăgostită de cîntecul rusului îndrăgostit, încît aceste două feluri de dragoste - unul despre bucuria muzicii, celălalt, pur şi simplu, despre bucurie - ar putea fi unul şi acelaşi. Uneori. Alteori, ceva necunoscut din sinceritatea acelui cîntec nu mai ajunge în vocea Mariei Răducanu. S-ar putea ca la mijloc să fie un surplus de eleganţă. Sau poate ceva din neajunsul unei frumuseţi studiate. O răceală inteligentă. Ceva în plus, poate strădania de a suna perfect, prea perfect, care ştirbeşte respiraţia intimă a întregului. Eu zic însă că acel duh neştiut, nevăzut, nenumit nu s-a lăsat desprins de pămînturile lui. Nu-mi rămîne decît să presupun, în lipsa oricărui studiu riguros documentat, că nici nu se putea altfel. Sînt convins însă că descoperirile viitoare ale ştiinţei vor demonstra, irevocabil, că un duh, fie el şi muzical, nu poate fi înstrăinat de locurile şi oamenii lui.

(articol publicat in Dilema Veche, Nr.68, 6-12 mai 2005)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer