Ascultaţi din albumul La Tarara aparţinând Mariei Răducanu şi lui Maxim Belciug piesa:
"La Tarara"( Federico GarcÃa Lorca - 2,07 Mb)
Albumul La Tarara (chansons espagnoles) a fost înregistrat de Maria Răducanu (voce) şi Maxim Belciug (chitară).
Pelerinaj spre morile de vînt
de Matei Florian
de Matei Florian
La Tarara (chansons espagnoles), Maria Răducanu (voce) - Maxim Belciug (chitară), Arbore Verde, 2005.
În 2002, împreună cu Vlaicu Golcea la contrabas şi Sorin Romanescu la chitară, Maria Răducanu înregistra două albume: Colinde şi Pe vale. Un an mai tîrziu, la aceeaşi casă de discuri, La Strada Music, apărea Lumini, rodul sofisticat şi extravagant al unui mariaj muzical cu pianistul Mircea Tiberian. Odată cu Troika şi La tarara, complicitatea cu experimentul este lăsată deoparte.
Dacă, pînă acum, folclorul era doar pretextul de a porni pe un drum întortocheat, deloc comod, spre alte tărîmuri prea puţin concrete, mai degrabă imponderabile, renunţarea la deschiderea conferită de jazz face ca acest drum muzical să se îmblînzească şi, lucrul cel mai important, să se reorienteze spre interior. Folclorul, fie el rus sau spaniol, devine un scop în sine, iar pariul vechi de cînd lumea (şi tocmai de aceea la fel de provocator), pe care şi l-au propus Maria Răducanu şi Maxim Belciug, este să pătrundă esenţa intimă a cîntecului, să redescopere simplitatea lui vrăjită. Această simplitate este însă înşelătoare şi e nevoie de fineţea unui chitarist desăvîrşit cum e Maxim Belciug pentru a purifica melodia de orice imperfecţiune şi asperitate. La tarara, mai mult decît Troika , îi dă prilejul să-şi desfăşoare toată virtuozitatea strălucitoare în cadenţa basmului pe care-l cîntă Maria Răducanu. Că este vorba de sefarde, flamenco, de stilul popular spaniol, cîntecele culese de Federico GarcÃa Lorca sau compuse de Manuel de Falla se ordonează tainic, ca nişte capitole dintr-o carte cîntată, într-o poveste veche despre nişte locuri şi oameni uitaţi.
Este un basm al orelor tîrzii, catifelate şi misterioase, un basm pe care vocea Mariei Răducanu poate să-l spună. Inflexiunile ei păstrează poezia unui ev mediu spaniol, claruri de lună şi hidalgo rătăcitori. Nu e nimic înverşunat şi nici din cale-afară de pătimaş în această poveste, pentru că, peste acest decor, se lasă o perdea de nostalgie tremurătoare, care estompează lucrurile şi graniţa dintre lumi. Aici stă, de fapt, tot mirajul poveştii: să te poţi cufunda în ea cu totul ca să te trezeşti într-o altă lume, pe care ţi-o poţi închipui cum vrei, care poate nici nu a existat vreodată. Pentru asta e bine să aştepţi să se însereze, să laşi toată zarva şi maşinile să treacă, un ceai uşor fierbinte n-ar strica cu absolut nimic, important e să existe şi, odată cu el, nişte copaci preferabil înverziţi, astfel încît să nu te deranjeze cu nimic blocurile de peste drum, de altfel, e bine de ştiut că muzica nu va deveni rock, dacă volumul va fi dat la maximum, aşa că surdina va fi tocmai ce-i trebuie acestui basm (e foarte bine că s-au inventat butoanele la aparaturile electrice), un şezlong şi o grădină ar fi ideale (dar cîţi dintre noi se pot lăuda cu aşa ceva?) şi, în fine, dacă ceaiul va fi sorbit cu înghiţituri potrivit de mici, există toate şansele să nu te plictiseşti şi să poţi pleca împreună cu Maria Răducanu şi Maxim Belciug într-un pelerinaj spre o ţară cu mori de vînt.
Nu ştiu cîţi dintre dumneavoastră sînt pregătiţi pentru o astfel de călătorie. Ce ştiu însă cu siguranţă este că în astfel de drumuri e bine să te lepezi de orice fel de griji şi complicaţii şi că, pînă una-alta, tihna pe care ţi-o poate dărui o muzică bună este cea mai lenevoasă şi plăcută cale înspre acolo. Şi nu trebuie să fi neapărat expert în lene tihnită ca să ştii că nici un medicament din lume nu se compară cu remediul simplu-complicat al unei voci şi al unei chitare care povestesc ceva despre morile de vînt. Iar atunci cînd cei care îţi cîntă sînt Maria Răducanu şi Maxim Belciug poţi să fii sigur că vei asculta măcar o poveste bine spusă.
(articol publicat în Dilema Veche, Nr.70, 20-26 mai 2005)
Notă: Ascultaţi şi o piesă din albumul Troika (chansons russes), semnat de aceeaşi Maria Răducanu (voce) şi Maxim Belciug (chitară).