31.10.2005
Editorial
 Problema (spinoasă) a traducerilor
Mircea Martin

Nici un alt câmp profesional nu întâmpină mai multe dificultăţi în a-şi propaga valorile în afara frontierelor ţării decât literatura. Pe lângă obstacolul lingvistic ce trebuie trecut cu fiecare nou spaţiu cucerit, literatura este şi arta cea mai înrădăcinată într-o tradiţie locală, adeseori greu reductibilă; din această cauză actul traducerii nu înseamnă numai un transcodaj lingvistic, ci şi unul cultural. Traductibilitatea însăşi este apoi diferită de la un gen la altul, de la un tip de discurs la altul, poezia fiind, desigur, cea mai rezistentă, cea mai opacă la efortul translaţional. (Întâmplarea face ca producţia cea mai valoroasă a spaţiului cultural românesc să aparţină poeţilor - şi, cu puţine excepţii, chiar acelora care au perseverat în efecte idiomatice şi idiosincratice, prin urmare, intraductibile).

Dar nu numai traductibilitatea diferă de la o specie literară la alta, ci şi receptivitatea publicului, a celui autohton şi a celui străin - care ne interesează acum - şi care, la rândul lui, diferă de la o ţară la alta. Tematica şi, în genere, problematica unei opere joacă, desigur, un rol important în atenţia pe care i-o acordă cititorii, dar şi tipul de scriitură, limbajul, stilul autorului respectiv. Coincidenţa sau consonanţa cu anumite aşteptări locale constituie factori stimulatori, ca şi anumite afinităţi ori sincronicităţi aeriene. Uneori, dimpotrivă, contrastul, diferenţa radicală stârnesc interesul, iar proba o reprezintă succesul în fiecare ţară al unei literaturi resimţite ca exotice.

Criteriile "selectării" (în sensul lui Ibrăileanu) a unui autor sau a unei opere anumite într-un spaţiu lingvistic şi cultural dat fluctuează şi de la o epocă la alta. Iar relaţia între acest ecou şi valoarea intrinsecă a operei este departe de a fi simplă şi directă. "Valoarea intrinsecă" riscă să pară chiar un absolut al esteticii tradiţionale; totuşi, dacă încercăm să-l aproximăm, vom conveni că el depinde în mare măsură de judecata critică asupra versiunii originare a operei respective.

Citiţi întregul articolul...


Argument:
 Elegie pentru nonVIOLENŢĂ
Laura Albulescu

Trăim într-un mediu în care violenţa s-a infiltrat şi inserat în ţesutul organic al cotidianului. Mai mult, dincolo de formele generice sub care aceasta se înfăţişează în lumea contemporană, România pare să fi dezvoltat şi izotopi autohtoni. Dacă nu eşti agresat până ajungi în staţia de autobuz dimineaţă, atunci ai şansa de a-ţi lua porţia matinală în mijloacele de transport în comun. Acolo vei da cu siguranţă peste o pepinieră de agresiuni. Gama este generoasă: de la cele discrete, nonverbale (mirosuri intruzive, proximităţi care sfidează orice simţ al distanţei sociale, diverse mişcări de înaintare cu iz pugilistic etc.), până la bătălii în toată regula. Ca bonus, poţi vedea, din când în când, un şofer care-şi părăseşte cu o agilitate felină cabina pentru a se angaja în mijlocul străzii într-un schimb de replici uşor de bănuit cu un alt şofer. Dacă, cumva, vrei la prânz să-ţi plăteşti facturile sau impozitul, riscul statistic ca o funcţionară din spatele unui ghişeu să ţipe la tine din motive care îţi scapă nu este (încă) deloc de neglijat. Când, în sfârşit, ajungi acasă, pentru că nu te-ai dus la un restaurant sau într-o cafenea ca să-ţi menajezi timpanul şi laringele, telecomanda te plonjează într-un univers şi mai violent. ş.a.m.d.

Fireşte, violenţa este peste tot, veţi spune, e constitutivă ordinii sociale şi nu poate fi niciodată expulzată definitiv din spaţiul social. Dar când ţi se livrează în doze mărunte, dar zilnice, riscul este ca, printr-o perversă glisare, violenţele acestea mici şi rudimentare să se insinueze într-un registru al comunului, al ordinarului şi sensibilitatea pragului perceptiv să se modifice prin adaptare. Revolta devine boantă şi pe acest teren se poate instaura germenul resemnării. Tocmai pentru a marca o poziţie explicită împotriva acestui proces de tocire a simţurilor am optat pentru o nouă meditaţie asupra Violenţei în acest număr al revistei.

Pe de o parte, pentru a arăta că trebuie să-şi menţină, în zona receptării, un statut de fapt extra-ordinar, avertizând aşadar asupra pericolului naturalizării care ar putea lua naştere în urma unei expuneri repetate; pe de altă parte, pentru a suspenda încă o dată ipotezele conform cărora violenţa ca act şi-ar găsi justificări sau acoperiri - fie că acestea ar fi de natură ştiinţifică (n-ar fi surprinzător ca "un grup de cercetători" să fi descoperit recent că există o genă în ADN-ul uman, genetica exonerând astfel specia umană de responsabilitate), fie că ni se spune că devine legitimă atunci când este pusă în slujba unei cauze nobile sau atunci când se invocă inepuizabilul şlagăr al mimesisului - datoria oglindirii realităţii -, pentru a oferi argumentul irefutabil al inflaţiei obscene de violenţă, aproape omniprezente în media.

Tema violenţei este departe de a fi una nouă - mulţi se vor întâlni, de pildă, în a identifica în canonica Iliada una dintre cărţile cel mai violente scrise vreodată. Am considerat că ar putea fi interesant acum să vedem prin ce manifestări şi mecanisme noi se declină acest fenomen proteiform în cotidian, în cultură, în social, în politic, chiar şi în sport şi, nu în ultimul rând, în imaginarul şi inconştientul nostru.

Ne-am întrebat sub ce chipuri şi în ce registre apare sublimată în paginile literaturii, pe scenele de teatru sau pe ecranele cinematografelor actuale. În aceste domenii ale artei, tentaţia de a face recurs la violenţă ca strategie rapidă şi eficientă de marketing cultural este relativ mare, ca dovadă că a pătruns şi în zonele eterate ale criticii: pentru a accede la o mult râvnită vizibilitate, se apelează (nu rar) la scurtătura lesnicioasă a "raderii" sau "desfiinţării". Am încercat să facem o scurtă analiză clinică a formelor culturale şi simbolice, vechi şi foarte recente, pe care le ia violenţa, în special în societatea românească, de la forme brutale, manifeste, până la cele subtile, invizibile, care acţionează deghizat, sub chipuri adesea de nerecunoscut. Am convocat sociologia pentru a arăta cum se produce şi gestionează violenţa şi ordinea socială într-un registru mai puţin perceptibil, am vorbit despre violenţa limbajului şi limbajul violenţei, am investigat fundamentele antropologice şi etologice ale agresivităţii animale şi umane, am meditat asupra legăturilor periculoase dintre violenţă şi istorie, respectiv politică.

Citiţi întregul articolul...


Conferinţele "Cuvântul"
 Filo- şi antisemitism în România
Conferenţiari: Marta Petreu, Maria Ghitta, Andrei Oişteanu


1. Marta Petreu:

Doamnelor şi Domnilor,

Vin în faţa dvs. cu o spinoasă problemă de istorie şi de istoria ideilor.

Precizez de la bun început că:
1. Vă prezint o problemă la care am lucrat pe baza textelor, luând în considerare atât punctul de vedere al autorilor români, cât şi punctul de vedere al autorilor evrei.
2. Dorinţa mea a fost să înţeleg ce anume s-a întâmplat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în principate, în "România Mică". Cred că am înţeles. Oricum, impresia cu care am rămas a fost următoarea: problema evreiască din "România Mică", din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost o tragedie. Conform lui Hegel, într-o tragedie sunt implicate două părţi, amândouă considerându-se, din punct de vedere subiectiv, egal îndreptăţite. În cazul de faţă, cele două părţi sunt evreii şi românii, care s-au confruntat şi s-au considerat, fiecare, îndreptăţiţi în susţinerea punctului propriu de vedere. De suferit, au suferit amândouă părţile.
3. M-am concentrat, în studiul de faţă, pe ideile filo- şi anti-evreieşti de la Junimea. Fac de pe acum precizarea că lectura discursurilor parlamentare ale lui P. P. Carp a fost marea revelaţie sau bucurie a cercetării mele, acesta fiind, cred, mintea cea mai europeană pe care a avut-o România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
4. Consider cercetarea mea în curs, adică neîncheiată, şi refuz, deocamdată, orice concluzie definitivă.
5. Consider că ideile vehiculate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au prelungit şi-n secolul al XX-lea, când mişcările interbelice antisemite s-au legitimat făcând apel la ele. Lămurirea lor, prin cercetare ştiinţifică onestă, este o şansă de însănătoşire morală pe care noi o avem.

Citiţi întregul articolul...


2. Maria Ghitta:

Marta Petreu ne propune un text provocator. Sigur, a vorbi despre antisemitism este, în sine, o provocare. Adesea e prezentă şi sugestia de scandal, de iritare. Nu e cazul acum. Avem de-a face cu o privire lucidă, gravă, responsabilă asupra începuturilor antisemitismului în România. Suntem asiguraţi chiar din titlu că nu e vorba doar despre antisemitism, ci şi de "prosemitism", pentru un echilibru al balanţei.

La cincisprezece ani de la revoluţie, implicit şi de la propria sa eliberare, termenul de antisemitism mai pune probleme ce ţin de "contextul receptării". Nu suntem întotdeauna, şi cu toţii, pregătiţi să le facem faţă. Progresul dezbaterii e însă enorm în ultimii ani, mai ales că s-a pornit şi aici de la un "punct zero". Practic, înainte de '89, o asemenea discuţie era imposibilă. Dar plecarea de la zero are dezavantajele şi riscurile ei. În timp ce la noi cuvântul însuşi era prohibit, în Occident, sau chiar în zone mai apropiate nouă, studiile despre antisemitism, istoria evreilor, relaţii evrei-neevrei cunoşteau o temeinică expansiune. Multitudinea unghiurilor de abordare, subtilitatea interpretativă, disputa modelelor teoretice, implicaţiile ideologice sunt uneori copleşitoare pentru cercetătorul din România, mai ales că întreagă această producţie a continuat şi după 1990. Studiile româneşti despre "chestiunea evreiască" au avut, în consecinţă, ingrata sarcină de a întreprinde simultan reconstituiri ample sau mai restrânse de fapte, epoci, teritorii ideatice etc., şi de a însuşi, adapta, improviza (după caz) o metodologie, un cadru interpretativ sau de analiză.

Citiţi întregul articolul...


3. Andrei Oişteanu:

"Nu este o exagerare să spunem - scria Hannah Arendt în 1962 - că România a fost cea mai antisemită ţară din Europa". Cred că afirmaţia celebrei scriitoare este o exagerare. Hannah Arendt are unele circumstanţe atenuante, fiind vorba de o formulare "publicistică" dintr-un reportaj trimis revistei "The New Yorker" de la procesul lui Eichmann de la Ierusalim.

Totuşi, astfel de formulări sunt nu numai neadevărate, ci şi neadecvate. Nu putem întocmi clasamente internaţionale la antisemitism, aşa cum o facem la atletism. Nu putem vorbi în aceşti termeni într-o situaţie atât de complexă precum soarta evreilor din România. În astfel de cazuri, diagnosticul este cu atât mai greşit, cu cât este mai scurt şi mai tranşant. A nu vedea nuanţele şi detaliile, a renunţa la analizele obiective şi echilibrate, a nu ţine cont de condiţiile istorice, politice şi culturale specifice, a înlocui o realitate dramatică şi complexă cu câteva sentinţe-ştampilă şi clasamente morbide înseamnă a folosi aceleaşi tipuri de scheme rudimentare şi de clişee mentale pe care le reproşăm gândirii antisemite. Înseamnă să creăm, alături de portretul-robot al "evreului imaginar", pe cel al "românului imaginar". Acesta este, de regulă, rezultatul abordării etnocentrice - un discurs care suferă de evreo-centrism sau de româno-centrism şi care foloseşte formule globalizante, fie vituperante, cu efecte incitatoare, fie măgulitoare, cu efecte anestezice. Dintre acestea din urmă, "proverbiala toleranţă a românului" este reflexul mental cel mai răspândit.

Analiza Martei Petreu este - aşa cum ne-a obişnuit - obiectivă, nuanţată şi, în bună măsură, novatoare. Ea ne propune o "Scară Petreu" ca "Scara Richter") cu care putem măsura nu seismele, ci antisemitismele intelectuale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De la antisemitismul doctrinar, rasial şi religios, al lui Vasile Conta la cel nonrasial şi nonreligios, dar socioeconomic al lui Eminescu, şi de la nonantisemitismul lui Maiorescu la filosemitismul lui P.P. Carp. Avem - pe "Scara Petreu" - principalele grade ale fenomenului. Nu voi intra acum în detalii. O face Marta Petreu însăşi în textul neamputat de limitarea în timp a conferinţei. Voi încerca să prezint o comunicare complementară, o analiză a modului în care s-a raportat la (in)toleranţă intelectualitatea română din secolul al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului al XX-lea.

Citiţi întregul articolul...


Poezie
 O violenţă "socratică"
Octavian Soviany

În literatura experimentalistă a optzeciştilor, etica proximităţii guvernează raportul dintre instanţa scripturală şi instanţa lectorială, iar cititorul este ridicat la rangul unui partener care a devenit absolut necesar pentru buna funcţionare a jocului textual. Aşa se face că poeţii grupului sunt preocupaţi de restabilirea funcţiei comunicative a discursului poetic: Simona Popescu pleda pentru transparenţa şi tranzitivitatea acestuia, Călin Vlasie defineşte eul poetic ca pe o instanţă psihică ce se caracterizează esenţialmente printr-o maximă disponibilitate pentru actul comunicării, în timp ce Florin Iaru se arată preocupat, pe fondul unei "crize" a poeziei, de descoperirea unor noi canale de comunicare cu cititorul. Restabilirea posibilităţii de a comunica implică însă o anumită violenţă: pentru a fi smuls din starea lui de inerţie, cititorul trebuie contrariat prin şocuri puternice şi administrate în mod eficient, smuls din obişnuinţele lui de lectură. Prin asemenea şocuri, poetul experimentalist îşi "creează", de fapt, cititorul, îi impune, mai mult sau mai puţin violent, "regula jocului", iar relaţia de proximitate devine acum problematică, tinde - aşa cum se întâmplă şi în domeniul vieţii morale - să se metamorfozeze pe nesimţite într-un raport de forţă şi opresiune.

Citiţi întregul articolul...


 Bardul şi barda
Gabriel H. Decuble

Pe fondul unui câmp literar aglomerat, nedigerat istoric, în care tinerii nu găsesc recunoaştere, tonul nouăzeciştilor devine şi el nerăbdător şi aspru, ca la O. Nimigean: "Vreau să vă pocesc mutra să-mi izbesc pumnul în ea ca într-un aluat." Nu e ceva nou. La vremea sa, Macedonski dădea repede în clocot, pianina mecanică a rondelurilor sale slobozind un ropot de stuche pe obrazul contemporanilor: "Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,/ Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,/ V-aş urmări dac-aş fi glonţ,/ şi v-aş ajunge./ Căci eu sunt ură." Dar mesajul nouăzecist e descătuşare; el vine după decenii în care optzeciştii cantonaseră violenţa în zona erotismului fără pondere politică: astfel, îndrăgostiţii lui Cărtărescu înfulecau, din dor, metropola cu blocuri cu tot, devorându-se apoi reciproc: "ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele/ ş...ţ mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,/ ciobindu-ne şira spinării, arzând cu troznete, ca daţi cu benzină" (Ciocnirea).

Citiţi întregul articolul...


Proză
  Pulp fiction(s). Trei "violenţe" ale prozei de astăzi
Ovidiu Verdeş

Conţin aceste textele prozatorilor "ultimului val" mai multă violenţă decât proza generaţiilor anterioare? Sunt ele, prin aceasta, de o factură estetică aparte?

Aş putea să demontez aceste întrebări, relativizând înţelesurile "violenţei" şi unităţile de măsură adecvate. Cu toate acestea, sunt gata să recunosc: citindu-i pe autorii în cauză, am resimţit, pe alocuri, o impresie de violenţă. M-a frapat, mai exact, nu violenţa conţinuturilor, ci una de ton: o anumită retorică "fracturistă" în care, la momentul oportun, se invocă negreşit apocalipsa "României". Îmi displac asemenea tirade nu de dragul "ţărişoarei", ci atunci când se exercită în gol, prin ieşiri gratuite la rampă, cum se întâmplă, uneori, la Ioana Baetica. Ceea ce "merge" ca efect într-un poem-invectivă de Marius Ianuş nu merge şi în proză, dacă nu este motivat epic.

Altfel, de ce să mint, cărţile acestor prozatori mi-au plăcut. Dintre cele pe care le-am citit (şi despre care, în parte, am scris) - semnate de Ioana Baetica, Ioana Bradea, Adrian Schiop, Dan Lungu, Ionuţ Chiva, Dragoş Bucurenci sau Cezar Paul-Bădescu - mi-ar fi greu să aleg una reprezentativă pentru violenţă. Poate, dacă ne gândim la subiect, 69, romanul lui Chiva. Există aici mai multe scene hard: un personaj (Lazy) face sex cu o bătrână oligofrenă, este tăiat cu lama pe obraz de un "centaur" ş.a.m.d. La ce bun, totuşi, un asemenea inventar? Să fie mai puţin violente, datorită subiectului istoric, limbajului elevat sau caracterului de capodoperă, cunoscutele scene de sadism din Alexandru Lăpuşneanu? Dacă păstrăm discuţia la acest nivel, e limpede că vom ajunge la părintele violenţei în literatură: la Homer. Cunoaşteţi vreun text mai "violent" decât Iliada?

Citiţi întregul articolul...

  Insuficienţa violenţei
Mihai Iovănel

Din raţiuni cu totul enigmatice, proza care se scrie în ultimii ani în România e privită ca fiind excesiv de violentă. Nu ştiu cărui detaliu îi datorează acest loc comun existenţa: poate conservatorismului unei părţi a cronicarilor. În mod evident însă ficţiunea curentă nu e nici pe departe atât de violentă pe cât ar trebui să fie. (Am în vedere violenţa ca obiect al ficţiunii, şi nu o anumită vioiciune argotică a discursului narativ, nici violenţa ca atribut al unei campanii de marketing cultural.)

De ce? Pentru că violenţa, ca temă, este un test de adecvare la realitate. Realitatea - ale cărei tensiuni şi relaţii ficţiunea le repune, prin definiţie, în dispozitiv - este suprasaturată de violenţă. Violenţa semidigerată în fiecare zi pe ecranele televizoarelor este o demonstraţie zilnică a unuia dintre motivele pentru care proza românească ratează trenul realităţii. În latura sa de fait social, ficţiunea poate formula cu mijloacele sale specifice una dintre cele mai dense, mai fecunde şi mai eficiente critici la adresa sistemului în care ia naştere. Din acest punct de vedere, comunismul şi-a avut scriitorii de calibru pe care dramele sistemului îi reclamau. Postcomunismul încă nu a reuşit să îi inventeze.

Citiţi întregul articolul...


Critică
  Fără violenţe
Ion Pop

Pentru că mi s-a dat ca temă de casă "violenţa în critică", îmi aduc aminte că, într-o conferinţă de acum vreo 30 de ani, l-am auzit pe Vladimir Jankélévitch definind violenţa ca fiind, în esenţă, un refuz al dialogului. Violent e, în esenţă, omul care nu acceptă să dialogheze cu celălalt. Criticul literar are şi el interlocutorul său, cartea despre care s-a hotărât să scrie, căreia îi pune, în felul său, întrebări şi îi evaluează răspunsurile. În mod normal, schimbul tăcut între cei doi e amical: cititorul specializat nu are, de cele mai multe ori, de ce să ridice tonul la pagina scrisă, dacă aceasta nu provoacă şi nu scandalizează prin sfidări greu de acceptat. Dar chiar şi atunci, fermitatea respingerii nu e neapărat de tradus în brutalităţi şi contondenţă verbală. Chirurgia, oricât de severă, cere, se ştie, o anumită fineţe a bisturiului şi a tăieturii.

Observaţia e valabilă, desigur, în vremuri paşnice, atât la nivel de context sociocultural, cât şi la cel al stării de spirit lăuntrice a lectorului. Situaţia se schimbă însă când intervin "revoluţiile", când intră în joc sloganurile angajărilor fervente în numele unor "principii" şi "teze", când la celălalt etaj al receptării sunt aţâţaţi tăciunii temperamentali, impulsurile pătimaşe, idiosincraziile personale. Iconoclaştii, ca şi militanţii entuziaşti pentru o cauză, să zicem literară, nu scriu mai niciodată texte "critice" în înţelesul adevărat al cuvântului. Ei compun polemici ori se exprimă encomiastic, susţinând fără rezerve scrisul câte unui camarad de idei, oricât de... "extremist".

Citiţi întregul articolul...


  Criptografia, ciomăgeala & "sfânta constituţiune"
Andrei Terian

În Domina bona - una dintre cele mai enigmatice scrieri din critica noastră -, George Călinescu interpretează într-un mod destul de bizar cunoscutul fragment din Noaptea furtunoasă în care jupân Dumitrache şi Ipingescu citesc şi comentează Vocea Patriotului Naţionale. Se ştie că, ajungând la pasajul unde Rică susţine că un cetăţean onorabil nu trebuie "a manca de la datoriile ce ne impun (...) sfânta Constituţiune", eroii rămân nedumeriţi. Dar - constată Călinescu -, în timp ce "mintea plat logică" a lui Ipingescu comite asimilarea ilară între "a manca" şi "a mânca", jupân Dumitrache recunoaşte că textul "e scris adânc", bănuind existenţa unui "adevăr metafizic criptografiat". Din aceste atitudini, autorul Principiilor de estetică deduce "două poziţii gnoseologice posibile faţă de adevăr", împărţindu-i pe gânditori în "platonicieni" şi "aristotelicieni".

Citiţi întregul articolul...


Literatură străină
  Cei neiubiţi
Anca Băicoianu

Poate lucrul cel mai important pe care Salman Rushdie îl are în comun cu alţi mari scriitori - căci el, în ciuda scăderilor sale, sau, poate, tocmai de aceea, va deveni un mare scriitor - este capacitatea de telescopare a romanelor sale, multiplicarea internă a temelor. Pentru că nici unul dintre acestea nu este numai despre India, Pakistan sau Caşmir, despre modul în care istoria poate trece în naraţiune, despre unghiul de incidenţă dintre realitate şi ficţiune, despre tipul de sensibilitate specific migrantului sau despre modul de a fi-în-poveste al naratorului, nici numai despre dragoste, religie, familie, trădare sau moarte, ci despre toate acestea şi încă ceva în plus: felul în care ele se îmbină.

Violenţa, însă, nu este în acest context o (simplă) temă. Alături de narativizare, ea reprezintă una dintre cele mai importante strategii prin care personajele conferă sens unei lumi pe cale de a-şi pierde noima. Această opţiune, fără îndoială mai puţin obişnuită, dar în nici un caz singulară - să ne gândim doar la Toba de tinichea, romanul evocat cel mai adesea în rândul vecinătăţilor literare ale lui Rushdie - a constituit, în repetate rânduri, ţinta unor critici acerbe, adresate de cele mai multe ori de pe poziţiile noii stângi.

Citiţi întregul articolul...


  Îngerii bizari ai lui Michel Tournier
Simona Drăgan

Se poate spune că violenţa din romanele lui Burroughs este exclusiv psihofarmacologică, trăsătură dobândită în urma consumului îndelungat de droguri al autorului, dar care, pusă pe seama personajelor, capătă deseori, în stilul său alert şi fără avertismente, accente suprarealiste, absurde. "Un câine turbat nu poate alege, nu poate decât să muşte", spune el, vorbind despre "Algebra Nevoii" sau "piramida drogului", ce culminează în "ecranul cenuşiu tot mai şters şi mai gol" care este creierul narcomanului. Pe acest fundal, sexul brutal, neverosimil, à la manière de Sade sau Bataille, obsesia (erotică) a strangulării, utilizarea armelor albe şi de foc, violul, autoflagelarea, mutilarea, crima devin comportamente obişnuite, într-un "Oraş Dezmăţ" generalizat, depăşind viziunile distopice dintr-un anume roman citat. Am putea spune că singurele "personaje" vertebrate, cu o personalitate fermă, din romanele lui Burroughs, sunt "Smith & Wenson de 44", "Coltul de 45 cu mâner perlat", "44-ul cu ţeavă lungă", "cuţitele Bowie de 18 inci" şi altele asemenea, armată ucigaşă în mâinile unor "soldaţi" fără discernământ. Iar aceştia, desigur, alcătuind umanitatea burroughsiană, nu sunt decât biete victime ale "virusului" numit drog.

Citiţi întregul articolul...


Eseu
 Mioritza for ever
Răzvan Petrescu

Violenţa prin exces se autoanulează. Aşa că e prezentată cu măsură: accidente rutiere mici, mortal kombat, soacre aruncate-n fântâna cu apa încă potabilă până-n clipa imersiunii, avioane din care n-a mai rămas decât un pantof, trenuri transfigurate, vapoare cu peşti în tambuchi (se preferă Titanic), droguri, box, sex (Elle: Te-ai gândit vreodată că viaţa ta sexuală e searbădă prin comparaţie cu ce vezi prin filme?), Iugoslavia, Israel două minute pe zi, violuri, Irak, copii izbiţi cu tâmpla de peretele proaspăt văruit, la beţie, penisuri tăiate, fracturate, 11 septembrie. Testamentul lui Ata: "Cuţitele să fie bine ascuţite ca să nu provoace dureri victimelor în drumul lor către ceruri". Vasăzică şi ăsta era milos. Adică bun.

Tot un lucru bun sunt şi decapitările pe internet, preluate apoi de toate posturile de televiziune, de ne cad capetele pe covor direct din Sony cu diagonala mare. Mare lucru, curentul electric! În Evul Mediu nu era, cetăţenii se duceau în piaţă pentru spectacol, pe urmă povesteau nepoţilor cum s-a sfărâmat vertebra cervicală până la mărul lui Adam, în varianta antică nici nu se mai povestea, deoarece-n amfiteatre intra întregul oraş ca să se distreze privind cum sunt mâncaţi de vii oamenii de lei. Încă nu se inventase ţeapa, nu doar mai ieftină decât un tigru, dar şi cu efecte speciale mai intense, asigurând emoţii pentru câteva zile, nu minute.

Citiţi întregul   Îngerii păzitori umblă cu pistolul în mână
Nora Iuga

Violenţa e un bun companion al progresului. Ea intră în scenă când omul taie copacul ca să facă focul, când ucide animalul ca să mănânce, când îşi omoară fratele ca să-i ia femeia şi blana cu care se acoperă ca să-şi facă viaţa mai confortabilă... Dar violenţa se mai trezeşte în om şi pentru că simte o nemăsurată poftă să-şi probeze puterea şi-i mai place şi sângele, ca oricărui animal carnivor. Copiii sunt cruzi, prind broaşte şi le rup picioarele, spânzură pisici şi, la vârsta pubertăţii, când sexul începe să-şi intre în drepturi, simt o stranie şi voluptuoasă dorinţă de a chinui fetele şi, mai ales, de a-şi chinui propriul trup: se crestează cu lama la încheieturile mâinilor, îşi înfig bolduri în perniţele degetelor... Artiştii care rămân captivi în adolescenţa lor până la capăt simt încă acea plăcere a automutilării, pe care unii nu şi-o pot reprima. Poate în această zonă se ascunde motivul real al urechii tăiate de Van Gogh cu propriul său cuţit, al labiilor crestate din obsesia Elfriedei Jelinek, al punctelor maronii-roşcate pe care şi le făcea pe braţe cu ţigara aprinsă prietenul meu, poetul V.M. Fără îndoială există o nevoie de violenţă în noi, îndreptată, în egală măsură, asupra altora şi asupra noastră, care ne împarte în sadici şi masochişti; şoarecii albi şi negri ai călugărului Mendel... şi dacă devenim toţi gri, înseamnă că vom fi absolviţi?

Citiţi întregul
articolul...


Studii culturale
  Cuvintele care ucid
Ruxandra Cesereanu

Ameninţarea este cea mai uzuală formă de violenţă prin limbaj, fiind considerată un fel de regină absolută, din pricină că este cea mai la îndemână. Ea este exercitată aproape întotdeauna asupra unor posibile victime marcate de vulnerabilitate, altfel neavându-şi nici un rost de fapt. Cercetătorii au observat însă un lucru interesant, anume, ameninţarea prilejuieşte o mutaţie esenţială întrucât, prin intermediul ei, "o violenţă a limbajului evoluează spre un limbaj al violenţei" (Catherine Ballé, La menace. Un langage de violence, 1976). Ea poate fi realizată nu doar prin forme verbalizate, ci şi prin calificative directe de tip infracţional. Cel mai uşor exemplu care îmi vine în minte (şi care este deja un loc comun) face din Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu (ultimul dictator communist şi urmaşul său postcomunist) nişte gemeni: aşa cum Ceauşescu îi calificase huligani pe protestatarii de la Timişoara (în decembrie 1989, înainte ca întreaga Românie să se solidarizeze cu oraşul de pe Bega), Iliescu i-a calificat golani pe protestatarii din Piaţa Universităţii din 1990, care îl contestau. În acest caz, ameninţarea este conţinută, de fapt, într-o insultă. Or, miza insultei este aceea că ea conţine întotdeauna o impuritate jignitoare. Sensul insultei constă în faptul că nu respectă normele şi uzanţa decentă a vorbirii, acesta fiind motivul pentru care unii analişti ai fenomenului vorbesc chiar despre un "corp delict al ofensei" (Evelyne Larguèche, L'effet injure. De la pragmatique à la psychanalyse, 1989).

Violenţa de limbaj nu există în sine, ci doar întrucât ea presupune doi parteneri (indiferent de sfera din care aceştia fac parte), două baricade care se înfruntă; dar cel pe care ambiţionează să-l seducă şi să-l convingă cei doi este cel de-al treilea, adică spectatorul, mulţimea. Întotdeauna există un al treilea, iar acesta poate fi sedus inclusiv prin limbajul violent utilizat de "seducător" (adică, de agresorul celui de-al doilea participant la triunghi).

Citiţi întregul articolul...


Istorie
  Nonviolenţa ca enigmă istorică
Ovidiu Pecican

Astăzi, istoriile non-evenimenţiale s-au înmulţit în aşa măsură încât aproape că ajungi să te întrebi cu ce se ocupa istoria înainte.

Nu şi la noi, însă. Aici, scrisul istoriei merge mână în mână cu istoria însăşi, de parcă specialiştii în explorarea trecutului ar fi promis politicienilor, diplomaţilor şi militarilor să nu le-o ia în nici un fel înainte. Istoria noastră scrisă are încă în pagină un miros cazon, litera pare impregnată cu fum de praf de puşcă şi colb ridicat de cavalcadele intempestive ale eroilor care o populează, iar femeile, viaţa cotidiană, acalmia nici nu se văd, de parcă n-ar fi existat. Cum altfel s-ar putea petrece într-o societate afectată încă de viziuni patriarhale, de proiecţii groteşti şi aşteptarea Patriarhului tribului?!... Ne definim în continuare în opoziţie cu "ceilalţi", avem mereu ceva de revendicat şi de apărat, iar pretenţiile noastre democrate sunt dublate, de fapt, de tradiţiile unei cooperări de clan, de conduceri oligarhice, de decizii adoptate voluntarist. Contractul dintre cetăţeni şi stat, ori cel dintre ei şi reprezentanţii aleşi valorează, chiar şi la începutul mileniului al treilea, infinit mai puţin decât reacţia emoţională stârnită de ideea simbolurilor noastre comune (stema, drapelul), iar adeziunea la comunitatea proprie se face prin empatie mai mult decât ca o construcţie programatică în sensul ducerii la împlinire a unui proiect comun.

Aceste succinte jaloane ajung pentru a înţelege de ce, în caz de contrariere, vechiul tip de reacţie publică şi chiar la nivelul reprezentării politice este, într-o formă sau alta, în mod stăruitor, acelaşi recurs la agresivitate. Nuanţele şi rafinamentul nu sunt, desigur, excluse. Dar drumul pe care l-am parcurs, dintr-un trecut în care violenţa predomina, până astăzi, când strădania noastră liber afirmată - nu întotdeauna şi urmată! - merge înspre construirea statului de drept şi a democraţiei, cunoaşte, în general, exerciţii de claviatură numai în registrul forte, al brutalităţii virile.

Citiţi întregul articolul...


Filosofie
  Violenţă şi adevăr
Jean-Luc Nancy

Violenţa nu intră într-o ordine a raţiunilor, nici într-o compunere a forţelor în vederea unui rezultat. Ea este dincoace de intenţie şi dincolo de rezultat. Ea denaturează lucrul sau fiinţa pe care le violentează, pe care le devastează şi le masacrează. Ea nu le transformă, ci le smulge forma şi sensul, le însemnează cu un semn al propriei sale furii, un lucru sau o fiinţă violentată - lucru sau fiinţă a căror esenţă a devenit tocmai asta: de a fi fost violentate, violate.

Violenţa rămâne în afară, ea ignoră sistemul, lumea, configuraţia pe care le violentează (persoană sau grup, corp sau limbă). Ea nu se vrea composibilă, ea se vrea dimpotrivă imposibilă, intolerabilă pentru spaţiul composibilor pe care îl sfâşie şi pe care-l distruge. Ea nu vrea să ştie nimic despre el şi nu vrea să fie decât această ignoranţă sau această orbire deliberată, voinţă obtuză sustrasă oricărei conexiuni, preocupată exclusiv de intruziunea sa zgomotoasă.

De aceea violenţa este profund prostească. Dar prostească în sensul cel mai tare, cel mai greu, cel mai puţin reparabil. Nu prostia unei lipse de inteligenţă, ci cu mult mai grav, stupizenia absenţei de gândire şi a unei gândiri voite, calculate de către inteligenţa sa crispată.

Violenţa nu joacă jocul forţelor. Ea nu se joacă deloc, ea urăşte jocul, toate jocurile, intervalele, articulaţiile, ritmurile, regulile pe care nu le reglează nimic în afara purului raport dintre ele. Tot aşa cum îndepărtează şi zdrobeşte jocul forţelor şi reţeaua de raporturi, ea are nevoie să se epuizeze pe sine în propria dezlănţuire. Ea este dincoace de potenţă şi dincolo de act. Violentul vrea să-şi scuipe toată violenţa, el trebuie să se scuipe pe sine în ea. El trebuie să-şi expulzeze toată greutatea, toată încetineala şi să nu mai fie decât ceea ce loveşte, sparge, cel care torturează până la năucire: năucirea victimei, dar şi propria năucire. Forţa lui nu mai este forţă, ea este un fel de pură intensitate greoaie şi cleioasă, stupidă şi impenetrabilă. O masă ce se îneacă în sine şi se topeşte în propria sa masă, în care devine lovitură: inerţie concentrată şi lansată pentru a sparge, a disloca, pentru a face să se prăbuşească.

Citiţi întregul articolul...

  Violenţa şi precaritatea
Ciprian Mihali

Între violenţă şi precaritate există, spuneam, o relaţie complicată şi complice. Complicată, pentru că nu e suficient să spunem că violenţa produce precaritate. Ştim prea bine că surpriza şi intensitatea actului violent (efectuat de om sau interpretat de om, atunci când îl atribuie naturii) ne fragilizează, ne slăbesc corzile cu care suntem ancoraţi de lume şi de noi înşine (de la corzile cele mai materiale, casa, trupul, ceilalţi, până la cele mai imateriale, credinţe, pasiuni, idealuri). Mai ştim de asemenea că dependenţi fiind, încercăm uneori să scăpăm de slăbiciune, de sărăcie, pe cale violentă, renunţând la precauţii sau la principii şi mizând totul pe o carte, adesea perdantă.

Există însă o complicaţie în această relaţie şi ea intervine atunci când violenţa şi precaritatea capătă o "discreţie", dacă putem spune aşa, când nu se mai manifestă extrem, prin rupturi, şocuri, explozii etc. Acesta e violenţa după care aleargă televiziunea, aceea care face rating şi care-i lipeşte pe milioanele de anonimi de ecrane: felicitându-se că nu sunt victime, invidiindu-i pe învingătorii zilei. Dar mai sunt cealaltă violenţă şi cealaltă precaritate: tăcute, profunde şi deloc spectaculoase. Acelea care brăzdează în fiecare zi fiecare existenţă individuală, care o hărţuieşte şi o obligă să improvizeze din fragmentele pe care violenţa măruntă şi precaritatea îndelungată le produc. Complicaţia vine din ciudata (sau poate doar neînţeleasă) circulaţie a violenţei dinspre instanţele ei spectaculoase înspre cele banale, şi invers. De asemenea, alt aspect al acestei complicaţii vine din felul în care precaritatea căreia i-am zis "naturală", biologică se distribuie şi se prelucrează în destine individuale.

Citiţi întregul articolul...


Sociologie
  Forţa nevăzută a violenţei simbolice
Laura Albulescu

De regulă, vedem în violenţă o noţiune relaţională care presupune obligatoriu două entităţi aflate într-o relaţie asimetrică în care una dintre ele abuzează de poziţia privilegiată pe care, din diverse motive, o are - legitim sau arbitrar, permanent sau temporal - în raport cu cealaltă. Prin urmare, e nevoie de cel puţin două personaje diferite, individuale sau colective, dintre care unul este dezavantajat, într-un fel sau altul, pentru ca problema violenţei să se pună şi să se transcrie în termeni concreţi. Logica simţului comun ne îndeamnă îndeobşte să considerăm că cel asupra căruia se exercită violenţa resimte efectele ei într-un plan al conştiinţei şi împotriva voinţei lui (cazul, prin excelenţă, al violenţei fizice, dar şi de limbaj).

Poate fi gândită o situaţie în care, exceptând aspectul patologic, între victimă şi călău se instituie o complicitate subterană, implicită, prin care amândoi participă şi contribuie la economia actului coercitiv? Este de conceput o violenţă care să acţioneze fără (cuno)ştiinţa victimei şi care să fie cu atât mai eficientă, cu cât e mai puţin percepută? Mai mult decât atât, este de conceput - sau se mai poate vorbi de - o violenţă sau coerciţie atunci când cel care dispune de atributul puterii şi o exercită nu este deplin conştient de faptul că acţionează ca atare?

Citiţi întregul articolul...


Politologie
  Violenţa în politică
Laurenţiu Georghe

A scrie despre violenţă în politică este un exerciţiu periculos nu atât din cauza gravităţii subiectului, cât din cauza aparentei ubicuităţi atât a violenţei în domeniul politicului, cât şi a condamnării ei publice vehemente. Este greu de navigat între Scylla respingerii normative a violenţei în politică şi Caribda deliciului luxuriant de exemple de violenţă pe care cu generozitate ni le oferă practica politică de zi cu zi.

Întrebarea care apare aproape instantaneu, odată ce abordezi acest subiect, "Este violenţa o trăsătură inerentă politicului?", pare a-şi găsi răspunsul rapid, iar răspunsul este "Da". Dacă observăm manifestarea politică a comunităţilor umane atât de-a lungul istoriei, cât şi în contemporanitate, aproape în majoritatea cazurilor vom observa şi prezenţa violenţei. Acest lucru este cauzat în primul rând, faptul că istoria acţiunii umane este plină de conflicte. Începând de la micile certuri dintre membrii unei familii şi până la marile conflicte dintre coaliţii de naţiuni care ameninţau, la un moment dat, să nimicească întreaga omenire, conflictul pare a fi o constantă a comportamentului uman. Iar conflictul care opune adversarii în politică este conflictul cu cea mai mare miză: puterea. Pentru a ajunge la putere, cel mai înalt obiectiv în ierarhia preferinţelor celor care sunt implicaţi în politică, orice mijloace sunt permise atât timp cât folosirea lor aduce beneficiile scontate şi este la îndemână.

Citiţi întregul articolul...


Antropologie
  Administrarea înţeleaptă a agresiunii
Rodica Zane

Observaţiile lui Lorenz despre agresiune se organizează într-o istorie naturală a acestui instinct, menită să îl poziţioneze în afara "răului". Confruntările sângeroase dintre specii sau vânarea prăzii sunt lăsate deoparte pentru filmele de senzaţie cu animale. Lorenz explorează agresiunea pe care o dezvoltă viaţa între "semeni" (intraspecifică) şi pune în scenă un mare spectacol al "naturii", asamblând câteva dintre protocoalele de comportament care au jalonat cercetările sale şi contrapunctând cu incursiuni la etajul superior al umanului. Pentru cine are vocaţia "departelui", cartea lui Lorenz este tulburătoare şi în măsură să încurajeze gustul nostru cotidian pentru explorarea "naturii" (ghilimelele semnalează raportul "slab" între natură şi cultură pe care ni-l propune cartea, menit să reorganizeze formula de contrast în care sunt declinate, de obicei, aceste cuvinte).

Cunoaşterea agresiunii este orchestrată de Lorenz într-o pledoarie pentru cercetarea "naturii" - care omogenizează afectiv materialul faptic şi ipotezele de interpretare - susţinută de două motivaţii. Prima, un veritabil "fior al naturii", este rezumată de autor astfel: "Întotdeauna, legăturile cauzale naturale au fost mai măreţe şi mai demne de veneraţie decât cea mai frumoasă interpretare mitică". A doua este cea a vecinătăţii de neocolit, "cauzale", a umanului cu natura.

"Înrămată" astfel, agresiunea este deconstruită ca articulaţie esenţială într-un angrenaj complex de menţinere a speciei la care lucrează neobosit doi "mari constructori": selecţia naturală şi mutaţia genetică, adevăraţi "eroi civilizatori" ai filogenezei, pe care cercetătorul nu oboseşte să-i elogieze la fiecare apariţie.

Citiţi întregul articolul...

  Organizarea socială a violenţei
Liviu Chelcea

Datorită meta-naraţiunii moderniste a progresului social, violenţa a fost pentru mult timp privită ca ceva atipic şi episodic, ca o acţiune ce disrupe regenerarea continuă a ţesutului social. Mai toţi marii teoreticieni ai evoluţionismului (Henry Maine, Lewis Henry Morgan, Sigmund Freud, etc.) considerau că, o dată cu ieşirea omenirii din stadiile de sălbăticie şi barbarie şi ajungerea la stadiul de civilizaţie, incestul, violenţa şi superstiţia au dispărut, locul lor fiind luat de raţiune, contractul social şi cetăţenie. Studiile istorice empirice relatează însă lucruri foarte diferite: violenţa este constitutivă pentru ordinea socială. Ea este reorganizată, însă rămâne totdeauna în spaţiul social.

Statul generează propriile forme de violenţă, având conţinut în funcţionarea sa stimulentele subversiei din partea populaţiei. Pentru a da doar un exemplu, falsificarea actelor este o reacţie la încercarea şi pretenţia statului de a controla mişcarea geografică a populaţiei. În mod similar, forme locale de exercitare a violenţei cum ar fi vigilantismul (adică administrarea para-statală a justiţiei şi violenţei) apar în urma ilegitimităţii acţiunilor statului. Dacă studiem cu atenţie detaliile apariţiei primelor state din istorie acum 7000-8000 de ani (odată cu trecerea de la cules şi vânat la agricultură) vom vedea că însăşi fundamentele statului sunt bazate pe violenţe legate de însuşirea surplusului, munca neliberă şi exproprieri masive prin apariţia proprietăţii private.

Citiţi întregul articolul...


Sport
  Cu ochii injectaţi
Radu Paraschivescu

Mă văd nevoit să dau din capul locului o veste proastă: nici măcar violenţa pe stadioane n-am inventat-o noi. Firi mimetice şi facile, am tras cu ochiul şi aici. E adevărat, am adăugat culoare locală, dar stratul de bază al compoziţiei e împrumutat din alte părţi. Atitudinile contondente, limbajul abraziv şi frica individuală topită în curajul de grup nu sunt creaţii româneşti. Ele provin din zone diverse ale globului - din Brazilia în Anglia şi din Tunisia în Mexic - , iar explicaţia mai degrabă derutează decât lămureşte. Dacă întrebi un şef de galerie de pe un stadion din Bucureşti care e rostul lui pe pământ, rişti să primeşti un răspuns întristător şi dur. Poţi să afli, altfel spus, că menirea lui are prea puţin de-a face cu activităţile obişnuite ale unui grup de suporteri. Printre atribuţiile sale nu se numără doar dirijarea coralei din peluză, ci şi metodologia de chelfănire a suporterilor altor echipe.

Cum sportul e parte a vieţii, nu miră pe nimeni dacă manifestările din câmpul lui reproduc aproape fotografic repertoriul, retorica şi gesticulaţia altor domenii. Nu doar în fotbal eşti laş pe cont propriu, dar viteaz la adăpostul anonimatului şi în miezul gloatei. Lucrul ăsta se poate întâmpla la fel de bine într-o fabrică sau într-un liceu. Violenţa încetează să fie în aceste condiţii o reacţie la un stimul abrupt şi se transformă în stil de viaţă. Pumnii şi şuturile din tribune sunt pentru mulţi spectatori organizaţi în facţiuni, aripi sau grupuscule continuarea a ceea ce trăiesc acasă. Pofta de a căpia în bătaie oameni care n-au altă vină decât că ţin cu altă echipă decât ţine se transmite prin exemplul direct al părinţilor, cumnaţilor sau nepoţilor. Cine bate a fost bătut. Cine e agresor a fost victimă. Iar cine îşi pune întrebări sfârşeşte prin a ridica din umeri.

Citiţi întregul articolul...


Teatru

  Teatrul de azi şi violenţa exasperată
George Banu

Violenţa exacerbată, atât de frecventă azi, ne confruntă cu acest paradox: convenţia, în ciuda naturii sale artificiale, sfârşeşte prin a face insuportabilă pe scenă experienţa violenţei. Când nu se mulţumeşte să fie doar o convenţie, ridicolă şi factice, violenţa se converteşte în situaţia care ne implică şi ne împiedică să rămânem indiferenţi. E ceea ce, de altfel, dorea Artaud atunci când îşi construia imaginar "teatrul cruzimii" ai cărui precursori îi vedea în elisabetanii care nu au evitat crima şi supliciul pe scenă.

Violenţa se prezintă, într-un fel, ca dublu al lumii, dar, totodată, ea afirmă încrederea în forţa teatrului de a inventa mijloacele fizice pentru a o transmite. Nici abstract, nici econom, ci concret şi complet. Orizontul de aşteptare al violenţei, în teatru, e acela de a produce oroarea faţă de violenţa în lume bazându-se pe resursele primitive ale unui corp expus şi supus celor mai radicale acte fizice.

Titus e emblema acestei estetici. De aceea se revine la el, iar artiştii care se inspiră de aici cunosc succesul. Ei se regăsesc în modelul shakespearian sau pot, în acelaşi spirit, crea alte opere violente. Şi, astfel, pe scenele lumii, se constituie acum o întreagă familie, mai activă ca oricând. Violenţa nu datează de azi, ea este doar temporar exasperată. Pe fondul convingerii că teatrul o poate restitui, graţie acelui "limbaj fizic şi concret" la care visa Artaud.

Citiţi întregul articolul...


Film
  Note despre violenţa cinematografică
Mihai Fulger

Istoria violenţei din filme - sau, mai bine zis, a ceea ce audienţa timpului a considerat violent în filme - nu este cu mult mai scurtă decât istoria cinematografului. Filmul, ca şi celelalte arte care tind să reflecte realitatea, nu a putut evita violenţa şi n-o va putea face nici în viitor. Cei mai mulţi istorici cred că prima peliculă violentă, care a provocat un răspuns instantaneu în public, datează din 1903, când nu trecuseră decât opt ani de la cea dintâi proiecţie publică a fraţilor Lumière. Este vorba de primul western cunoscut, Jefuirea trenului rapid (The Great Train Robbery) de Edwin S. Porter, al cărui succes a generat un întreg val de producţii cu subiect similar. Se spune că, atunci când tâlharul de pe ecran şi-a îndreptat arma direct către camera de filmat, mai mulţi spectatori, terorizaţi, au fugit ţipând din cinematografe.

De atunci, violenţa a constituit un ingredient de prim rang în producţiile cinematografice. Este imposibil să realizezi o istorie a filmului fără să incluzi producţiile care conţin secvenţe violente. Ar rămâne astfel pe dinafară filme clasice precum Naşterea unei naţiuni (1915) de D. W. Griffith, Nosferatu (1922) de F. W. Murnau, Metropolis (1927) de Fritz Lang, Casablanca (1942) de Michael Curtiz sau regizori legendari, precum Alfred Hitchcock, Stanley Kubrick, Francis Ford Coppola, Martin Scorsese; lista, desigur, ar putea fi continuată cu mii de alte nume. În aceste condiţii, cum se face că o dezbatere despre violenţa cinematografică îşi păstrează încă actualitatea? Cum s-a ajuns ca tot mai mulţi comentatori, chiar şi din rândul cinefililor, să se plângă de excesul de violenţă din filmele de azi?

Citiţi întregul articolul...


Interviu

  În faţa violenţei literatura are un cuvânt greu de spus
Interviu cu scriitorul Mario Vargas Llosa

Aţi întâlnit, la fel, oameni, bărbaţi şi femei, de diferite etnii şi din diferite straturi sociale: aţi putut surprinde astfel diferenţa în lume şi diferenţa lumii. Dar poate că aţi descoperit şi asemănarea, unitatea lumii. Ce aspect vi se pare a fi prevalent?

Cred că prevalent este numitorul comun între fiinţele umane, în ciuda religiilor culturilor, limbilor, tradiţiilor, obiceiurilor. Aceste diferenţe sunt, totuşi, foarte importante, cu deosebire religia. Dar, în profunzime, există o sursă din care se hrăneşte viaţa oamenilor şi regăseşti aceleaşi vise, aceleaşi dorinţe, aceleaşi ambiţii de a-şi câştiga viaţa într-un mod decent, de a o îmbunătăţi prin muncă, aceleaşi idealuri de dreptate şi libertate împărtăşite de întreaga umanitate. Aceste ambiţii, aceste vise sunt întotdeauna distorsionate mai mult decât printr-o înclinaţie naturală a indivizilor, prin ideologii, prin doctrine care servesc mai ales pentru a justifica puterea, iar una dintre soluţiile de a întrerupe ostilităţile şi lipsa de comunicare, de a depăşi frontierele între culturi religii şi tradiţii este tocmai literatura. Literatura este una dintre armele cele mai eficiente pentru a stabili o comunicare între oameni diferiţi, nu doar în spaţiu, ci şi în timp. Noi comunicăm graţie literaturii. Nu trebuie să fim nici prea naivi: diferenţele culturale şi cele religioase, mai ales, conduc adeseori la neînţelegeri, ale căror rezultate sunt războaiele, prejudecăţile, discriminările. Unele dintre obligaţiile morale ale intelectualilor, ale artiştilor, ale scriitorilor care au în mod firesc un limbaj universal şi care caută comunicarea universală este să combată aceste prejudecăţi arătând existenţa acestui numitor comun.

Aş dori să vorbim acum despre această lume, despre lumea noastră de astăzi... Aţi făcut sondaje nu numai imaginative în trecutul acestei lumi. Dacă ne gândim la violenţa primitivilor sau la violenţa Evului Mediu, violenţa epocii noastre cum poate fi caracterizată?

Violenţa a însoţit, nu-i aşa, istoria umanităţii de la bun început pînă în zilele noastre. Diferenţa constă în faptul că, astăzi, violenţa are instrumente de distrugere pe care nu le-a mai avut niciodată. În trecut, un terorist putea să ucidă o persoană, două, trei cu un cuţit, în timp ce astăzi un terorist poate face să dispară mii de persoane, poate distruge un oraş sau un întreg ţinut.

Citiţi întregul articolul...

0 comentarii

Publicitate

Sus