Ascultaţi din albumul Cântece din Răsărit al duo-ului Maria Răducanu (voce) şi Jan Roder (contrabas) colindele:
"Ziori" (versiune neapărută pe CD a unui colind popular aranjat de Maria Răducanu şi Jan Roder) (1,34 Mb)
"Colo jos pe lângă lună" (versiune a unui colind popular aranjat de Maria Răducanu şi Jan Roder) (1,26 Mb)
Albumul a fost înregistrat în februarie - martie 2004, avându-i ca invitaţi pe Ben Abarbanel-Wolff (saxofon tenor) şi Maurice de Martin (percuţie). Albumul a apărut la invitaţia şi prin susţinerea Institutului Cultural Francez din Bucureşti şi nu este un "produs muzical", adică o experienţă răzleaţă, izolată (controlată, provocată artificial, cum sunt multe), de studio, ci o consecinţă firească a multor concerte susţinute în ţară şi pe afară împreună cu Jan Roder...
Nu mi se pare important un album, decât în măsura în care el este o mărturie a unui proces de creaţie viu, în plină desfăşurare... Un album este o invitaţie la un concert, de fapt. Nu o amintire moartă, despre ceva ce nici măcar nu a apucat să se întâmple.
Umbreluţa de pe copertă - ca şi celelalte fragmente de picturi folosite pe copertă - aparţine pictorului Grigore Negrescu, basarabean şi minunat.
Iar eu personal mă declar colindător din naştere.
(Maria Răducanu)
Maria Răducanu cântă folclor (românesc, şi nu numai) într-un fel anume. Fuga de clişee, de zorzoane comerciale, de estetism o delimitează în egală măsură de maniera folclorului aşa-zis tradiţional, şi de muzicile actuale hibride - etno...
Deloc întâmplător, pentru acest album de "cântece populare" (doine, colinde, hore, cântece de leagăn din spaţiul românesc) Maria a ales să colaboreze cu muzicieni din avangarda jazzului occidental - individualităţi artistice provenind din spaţii culturale şi de expresie cu totul diferite de cel tradiţional românesc; fiindcă nu prelucrările folclorice sunt ţinta (folclorul merită mult mai mult decât să fie "prelucrat"...), ci redescoperirea prin prisma emoţiei - dincolo de convenţii şi prejudecăţi - a acestei muzici fără moarte, totuşi adeseori îngropate de slaba noastră putere de înţelegere.
Cântecele din Răsărit invită la o călătorie spre arhetipuri, spre inima muzicii, spre acea vreme când lumea era una şi era magică. Piesele intrigă prin simplitate (o simplitate foarte complicată, de altfel), sunt sobre ca materie sonoră - o voce şi un contrabas, câteva triluri de fluier, şi doar la sfârşit percuţie şi un saxofon - , dau o puternică impresie de curat, de direct. Vocea se apropie de incantaţie (sunt frânturi de melodii pe care parcă le avem în noi dintotdeauna, însă abia acum le descoperim forţa - şoaptele pot răni, aşa cum un ţipăt poate aduce alinare). Contrabasul (Jan Roder)o susţine îndeaproape subliniind vibraţia ca o a doua voce, deseori contrastantă. Ţesături sonore şi pulsaţii ritmice inedite, în care golul şi tăcerea îşi au greutatea lor. Este o muzică ce provoacă. O dată provocarea acceptată, tu, ascultătorule, te poţi simţi agresat sau păcălit... Cert este ca ai pornit la drum şi că nu te vei mai întoarce în acelaşi loc niciodată. Şi, da, este vorba despre Răsărit. Un Răsărit al răsăritenilor, dar mai ales un Răsărit al fiecăruia. Momentul acela de zvâcnet primordial în care lumina se umple de întuneric pentru a-l învinge. În zori începe Lumea cea plină de culori. Şi Cântecul.