- Cum se întreținea Haydn? Avea bani de mâncare?
- Avea. Nu mulți. Dădea lecții particulare prost plătite, compunea piese ușoare pentru serenadele nocturne și, în același timp, continua să studieze de unul singur, cu mare interes, muzica de valoare care va constitui temelia culturii sale muzicale. Încet-încet, prestigiul muzical al tânărului a început să se consolideze, numărul elevilor și al solicitărilor a început să crească, drept care, într-o bună zi, a primit o ofertă foarte ademenitoare din partea unui conte, pe nume Morzin.
- Ofertă? Bani?
- Indirect și bani, fiindcă Morzin îi propunea lui Haydn să preia conducerea formației muzicale pe care o înjghebase, promițându-i pentru această muncă asigurarea locuinței și a mesei și, pe deasupra, două sute de guldeni anual.
- Sper că Haydn nu a stat pe gânduri și s-a angajat imediat.
- Sigur, mai ales că tocmai fusese prădat de hoți și i se furase bruma de haine făcute cu atâtea sacrificii. Dar să nu crezi că toate avantajele materiale din contractul cu contele erau obținute ușor. Să vezi cum arăta o zi obișnuită de muncă: la răsăritul soarelui cânta la vioară într-o slujbă religioasă din capela contelui; dimineața făcea repetiții cu orchestra; înainte de amiază dădea lecții de pian contesei Morzin; în timpul prânzului delecta familia contelui și obișnuiții oaspeți, iar el trebuia să mănânce mai târziu, împreună cu servitorii; pe la ora 5 după-masa cânta solo de voce într-o corală la care lua parte tineretul casei princiare; dineul era și el însoțit de muzică și aproape în fiecare seară se executau concerte la care participau numeroși invitați.
- Și când se mai odihnea?
- Nu știu, fiindcă, pe lângă cele 18 ore de îndatoriri zilnice pentru conte, mai reușea să găsească timp de lucru pentru compozițiile lui. În acea perioadă a compus lucrări valoroase, care mai dăinuiesc și azi. Acum, Marty, urmează să auzi una gogonată tare. Am observat eu că te cam interesează subiectul și m-am gândit să ți-o spun și pe-asta.
- Mult mă mai fierbi?
- Mă distrez și eu puțin... Deși în contractul încheiat cu contele, muzicianul nu trebuia să fie însurat, tânărul de peste 28 de ani, își dorea tare mult liniștea unui cămin și, într-un moment de slăbiciune, s-a căsătorit în ascuns, cu...
-...cu... cu...
- Nu cu o Anna-Magdalena, ci cu cea mai nepotrivită femeie pe care ar fi putut-o găsi. Pe lângă că era urâtă și mai mare decât el cu șase ani, Maria Ana Keller, i-a făcut viața amară timp de 40 de ani și nu a fost nici măcar în stare să intuiască adevăratele calități excepționale de om și artist ale soțului ei. Închipuie-ți că nevolnica soție își făcea adesea moațe de păr din manuscrisele lui, tăiate fâșii.
- Aoleu! Dacă nimeresc și eu una ca ea? Mă îngrozesc!!!
- Ha-ha! Gândește pozitiv! Cât despre Haydn, însurat sau neînsurat, oricum nu mai avea să stea prea mult în slujba lui Morzin, deoarece contele a desființat întreaga orchestră, aruncând pe stradă 15 muzicanți.
- La noi...
- Știu, așa ceva nu ar fi fost posibil. Totuși, Haydn nu a stat prea mult fără slujbă, pentru că a primit o nouă solicitare din partea prințului Paul Anton Esterhazy de Galantha.
- Ce mai nume pompos...
- De prinț. Reședința Esterhazy era la Eisenstadt, destul de aproape de Rohrau, locul natal al compozitorului.
- Frumoasă clădire!
- Da. Și foarte mare. Postul acceptat de Haydn era de vicecapelmaistru. S-a încheiat și un contract care, pentru noi, astăzi, constituie prilej de indignare, dar atunci era absolut normal.
- Îl ai la îndemână?
- Îl am, dar nu-ți citesc decât câteva idei, fiindcă întregul contract are 14 capitole: "Alteța Sa nădăjduiește că noul său angajat înțelege de la început că cinstea care i se face ține de încrederea pe care o are onorabilitatea lui Haydn. El se va comporta ca un «Hausofficier», ca un personal domestic respectuos față de mediul princiar în care a pătruns. Va fi sobru, corect, nu va abuza de bunurile stăpânului, va fi politicos cu inferiorii săi, va fi mai ales plecat și gata să execute fără cârtire ordinele pe care le va primi din partea Alteței Sale."
- Ce umilință! Tratat pur și simplu ca un servitor!
- Ți-am zis, așa era atunci obiceiul... stai să vezi mai departe: "Este absolut obligatoriu portul uniformei (livrelei) rezervată tuturor supușilor prințului. Pentru a avea totuși un semn distinctiv față de servitorime, muzicanții vor avea brodat pe braț, sub blazonul casei Esterhazy, o liră, semn al funcției artistice pe care o îndeplinesc."
- Mare brânză!
- Marty! "Haydn, vicecapelmaistrul, este obligat să îmbrace în zilele obișnuite livreaua; în serile când dirijează, la festivități, va avea o livrea specială, adecvată fastului sălii; livreaua va avea forma unui frac de culoare albastru deschis, încărcată cu broderii de aur și butoni de argint; vesta va fi de culoare mai deschisă, cravata mare albă."
- Nu aș putea să fac și eu rost de așa o costumație?
- N-ai decât să te sui în mașina timpului și să faci o încercare. Eu rămân acasă.
- Am înțeles. Mai bine nu... Citește mai departe...
- "Peruca va avea ori coadă, ori pungă. Pantalonii scurți, ciorapii albi și pantofii de lac negru completează uniforma vicecapelmaistrului. Acesta are obligația să supravegheze ținuta muzicanților care trebuie să aibă lenjeria curată, peruca pudrată și livreaua fără pete."
- Perucă, pantofi de lac... poate că mă răzgândesc până la urmă. El ce perucă și-o fi ales?
- Cu coadă și a purtat-o foarte conștiincios până la sfârșitul vieții. Nu vrei să vedem și ce i se cerea ca muzician? Îți mai citesc un pic. "Haydn se va ocupa de instruirea cântărețelor; va avea grijă ca ele să nu uite la țară, în timpul sezonului de vară, ceea ce cu mare cheltuială au învățat iarna, la Viena. Haydn este obligat să compună tot ce îi va fi cerut de către prinț. Compozițiile lui vor rămâne în patrimoniul casei princiare; Haydn nu are dreptul să copieze nici o lucrare și, în sfârșit, nu este îngăduit a compune ceva destinat altcuiva, fără autorizația expresă a conducătorului casei princiare. Fie la Viena, fie pe domeniile de la Eisenstadt, Haydn va fi întotdeauna și în orice moment la dispoziția Alteței Sale, va sta în anticameră pentru a primi ordine - la amiază sau seara -, asupra programului cuvenit feluritelor festivități."
- Asta era adevărată sclavie! Eu nu pot să tac!
- Noroc că Haydn a putut, fiindcă în Austria acelei epoci, dacă nu accepta acest soi de sclavie - cum o numești tu -, ar fi devenit sclavul mizeriei și era mult mai rău.
- Bine, mă supun și tac. Mai scria ceva interesant în contract?
- Ascultă: "Contractul este întocmit pentru o perioadă de trei ani, perioadă care poate fi prelungită de prinț, dacă va fi satisfăcut de munca supusului său. Dacă acesta, după expirarea termenului de trei ani va dori să plece în altă parte, el are datoria să supună spre aprobare Alteței Sale intenția cu cel puțin șase luni înainte. Prințul va aprecia dacă cererea este sau nu îndreptățită. Prințul are dreptul să-l concedieze fără nici o anunțare sau motivare, în orice moment va crede de cuviință...."
- Sigur, "pentru unii mumă, pentru alții ciumă!" Uite că tac!
- Ha-ha! Nu zic că n-ai avea dreptate, dar haide să privim și partea bună, fiindcă Haydn așa făcea: avea el o orchestră la dispoziție și liniștea (chiar obligația) de a crea? Ce-și putea dori mai mult?
- Apropo de cei trei ani din contract... a plecat mai devreme sau a mai rămas peste?
- A rămas, n-ai să crezi, mai bine de 30 de ani. Prințul nu a fost același, dar curtea princiară a Esterhazylor nu i-a mai dat drumul. Cum ți-am spus, prințul care l-a angajat a murit, locul său fiind luat de către Nikolaus Esterhazy, fratele și moștenitorul acestuia. Ca orice nou "șef", Nikolaus a simțit nevoia să facă mici precizări în contract. Vor fi pe placul tău, sunt sigur: "... fiind de statură mică și având o înfățișare neimpunătoare, să-și înlocuiască nasturii de argint ai fracului cu alții de aur; să aibă încălțăminte cu toc înalt; peruca să fie mai bogată..."
- Și totuși, până la urmă cred că mă voi hotărî să aterizez un pic pe-acolo. Mă tentează mult prea tare să am și eu un costum cu nasturi de aur! Vezi, nici cu pantofii mei cu toc n-aș mai fi ridicol.
- Marty dragă, nu garantez că am să-ți rezist, așa că s-ar putea să te însoțesc... mai încolo însă... Nikolaus Esterhazy era un mare iubitor de artă. Foarte bogat și foarte vanitos, a comandat ridicarea unui palat care să concureze prin fast și frumusețe minunatul Versailles al francezilor. Impunătorul palat și noua reședință-oraș a Esterhazylor avea să se numească Esterhaz. Aici, în noua reședință, viața tuturor muzicanților și obligațiile lor se înăspriseră. Închipuie-ți că ei trăiau în așa-numita "casă a muzicii", în condiții grele, neavând nici destul spațiu de locuit ori de studiu, nici dreptul de a fi vizitați de membrii familiei de care trăiau despărțiți luni în șir. Acela care răspundea de toate activitățile orchestranților, de pregătirea lor, dar și de comportamentul acestora, de eventualele neînțelegeri, nu era altul decât Haydn, care, după moartea obercapelmaistrului, devenise conducătorul definitiv al orchestrei și al tuturor activităților muzicale. El era ca un tată al orchestrei, fapt care i-a determinat pe muzicanți să-i spună "Papa Haydn".
- Nu era tânăr?
- Bineînțeles! Denumirea de "Papa" i s-a dat compozitorului de pe la 30 de ani, denumire bine-meritată de tată iubitor.
- Că veni vorba... știi că mă interesează chestiile astea... Haydn avea copii?
- Din păcate, nu. Deși iubea copiii din tot sufletul și spera să aibă această imensă bucurie de la viață, insensibila lui soție, care nu putea suferi copiii (oare iubea ea ceva cu adevărat?), nu i-a dăruit nici măcar această împlinire. Cu tristețea în suflet, Haydn a căutat să compenseze lipsa propriilor copii scriind muzică adresată celor mici. El a compus atât pentru teatrul de copii, cât și pentru teatrul de marionete. Papa Haydn, cu imaginația și umorul său nestăvilit, știa să facă și glume muzicale. Hai să-ți povestesc una drăguță, legată de cei mici. Într-o seară, serioșii muzicanți, care altădată apăreau în fața simandicosului public în livrelele lor de concert cu jabou și cu peruci pudrate, s-au prezentat în haine de copii, ținând în mână, în locul obișnuitelor instrumente ale orchestrei simfonice, instrumente de jucărie: muzicuțe, tobe, trompete și alte asemenea jucării. Ce se întâmplase? Papa Haydn, impresionat de larma unor ștrengari care aveau astfel de "instrumente muzicale", s-a gândit să-și procure și el un rând, le-a încercat (probabil, spre disperarea soției!) și nu s-a liniștit până nu a pus pe hârtie Simfonia jucăriilor. Lucrarea, plină de expresivitate, i-a uimit și încântat pe toți cei de față, iar de atunci, de câte ori a fost executată, de către adulți, dar și de copii, a avut mare succes. Uite cum, pe nesimțite, am trecut la creația lui Haydn, despre care vei afla mai multe începând de sâmbăta viitoare.
- Și acum nu ascultăm nimic?
- Ascultăm și vedem o simpatică interpretare a Simfoniei jucăriilor. Dirijorul Cristian Mandeal a pus-o în pagină cu Orchestra română de tineret. Te vei distra și tu imediat.
- Abia aștept!
Și eu m-am distrat acum. Voi? Aha... nu vă aud, dar știu că ați strigat în cor "DAAA!" Înseamnă că Haydn este pe gustul vostru. Pe curând, dragi prieteni!
(va urma)