Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Podul de catifea


Czesław Miłosz, traducere de Passionaria Stoicescu, Constantin Geambaşu

09.05.2012
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Czesław Miłosz
Podul de catifea (Antologie de poezie)
Editura ART, 2012

Traducere din limba polonă de Passionaria Stoicescu şi Constantin Geambaşu
Prefaţă şi selecţie de Constantin Geambaşu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Cântec
Gabrielei Kunat

Ea

Pământul se desparte de-un ţărm pe care stau,
arborii lui şi iarba lucesc tot mai departe.
Castani înmuguriţi, mesteacăn de lumină,
nu vă voi mai vedea.
Vă-ndepărtaţi cu oameni obosiţi,
cu legănatul soare precum un steag spre noapte,
mă tem de-nsingurare, eu am doar trup şi-atât
- strălucitor în beznă, o stea cu mâini cruciş,
încât mi-e groază să mă văd. Pământ,
tu nu mă părăsi.

Corul

Din râuri dusă-i gheaţa, frunze-au crescut bogat,
pluguri arat-au câmpul, hulubi zboară-n zăvoi,
bat căprioare munţii, cântări de nunţi răzbat,
flori mândre se înalţă, grădini se scaldă-n aburi.
Copiii joacă mingea, ţopăie-n câmp cât trei,
femei spală-n pâraie şi luna pescuiesc.
Noian de bucurie-i pe pământ, fără pământ nu-i chef,
sortit pământului e omul, pământ să aibă.

Ea

Eu nu te vreau, nu-mi eşti ispită. Du-te, frate, senin,
atingerea încă-ţi mai simt, ceafa încă îmi arde.
Nopţile noastre pătimaşe amare-au fost, cenuşă de nor,
iar zorii-au dat buzna roşind, peste lacuri
primii pescăruşi trec şi tristeţea mă-mpinge să plâng,
dar nu mai pot, zac numai
numărând ceasul zorilor, ascultând rece foşnet
din plopii şui, uscaţi. Ai milă, Doamne, de mine.
Desparte-mi pământul de lacoma gură,
spală-mă de falsele-i cânturi.

Corul

Cumpăna plânge, peştii în plase tresaltă,
a pâine caldă miroase, merele năpădesc masa,
amurguri coboară pe scări, iar ele-s din trup fremătând,
totu-i zămislit din pământ, iar el perfecţiune înseamnă.
Se-apleacă grele vapoare, merg fraţi de aramă,
vite se mişcă alene, fluturi coboară în mare,
coşuri aleargă-n amurg iar zorii adastă în meri,
totu-i zămislit din pământ şi-n pământ se va-ntoarce.

Ea

O, doar un bob în mine fără rugini de-ar fi,
măcar un bob în stare să reziste,
în leagănu-aplecat aş fi putut dormi
şi pe-nserat, şi-n zori.
Blând aş fi aşteptat mişcarea să-nceteze
şi adevărul să se-arate brusc
şi apărat de un nou chip, străin
să văd floarea de câmp, piatra de câmp.
Atunci ei, trăitorii în sperjur,
ca algele pe fundul unui golf,
ar fi ca nişte ace din păduri
pentru acel ce vede pădurea dintre nori.
Dar în mine nimic nu-i, doar groază,
nimic, doar negru val gonind.
Sunt vifor ce dispare şi umflă sumbre ape,
vântoasă ce se duce fără-ntors,
un fulg de păpădie pe lunca neagră-a lumii.

Ultimele voci

În foale, la râu, ciocanul izbeşte,
un om plecat coasa repară
şi-i luminează capu-n foc.
Aşchia primă-n tindă se-aprinde,
argaţii pe masă pun capul,
abur e-n străchini, greierii cântă.
Insulele - fiare în somn,
lacul se-aşterne în cuib şi toarce,
un fir de nor se-ngăduie deasupra.
(Vilnius,1934)

Imn

Nu este nimeni între tine şi mine.
Nici plantă bându-şi seva din hăuri de pământ,
nici fiară, dar nici om,
nici vântul printre nori în preumblare.
Desăvârşite trupuri ca geamul transparent sunt.
Nemistuite flăcări ca apa ce spală obositele tălpi de trecători.
Cei mai verzi pomi ca plumbul au înflorit azi-noapte.
Nisip este iubirea, gurii uscate dat.
Ura, cană de sare acelui însetat.
Izbucniţi, râuri; ridicaţi-vă braţele,
capitale! Eu, fiul sfânt al cernoziomului, voi reveni în cernoziom
ca şi când n-am existat,
ca şi când cântul, cuvântul le-ar fi creat
nu inima mea, nu sângele meu,
nu a mea durată,
ci un glas neştiut, impersonal,
chiar valu-n mers, chiar vântu-n cor, chiar legănatul copacilor
cu coroana-ntomnată.
Nu este nimeni între tine şi mine,
dar forţa dată mi-e.
Pe şesuri de pământ pasc munţii albi,
se duc în mare, în cascada lor,
din ce în ce mai noi sori se înclină
peste-acel râu mărunt şi negru, unde-am văzut lumină.
Nu sunt nici înţelept, nici priceput, nici credincios,
dar mi s-a dat putere, şi ea sfâşie lumea.
Valul greu de ţărm se izbeşte
şi voi pleca, în întinderea eternelor ape mă voi întoarce,
iar tânărul val urma mi-o va-nveli cu spumă. O, beznă!
Colorată de-a zorilor geană,
ca smuls plămân din fiara mursecată,
te legeni blând, te duci la fund.
De câte ori n-am înotat cu tine
încremenit în miez de noapte,
auzind o voce peste biserica ta înfricoşată,
strigătul ciufilor, foşnetul negrei ierbi în tine-au crescut
şi-au licărit două mere stând pe masă
sau foarfeca deschisă lucea -
iar noi eram asemenea:
merele, foarfeca, bezna şi eu -
sub luna argintată, nemişcată,
asiriană, egipteană şi romană.
Se primenesc primăveri, se unesc bărbaţi şi femei,
copii somnoroşi pe pereţi mâinile-şi plimbă,
sumbre uscături desenează cu degetu-n salivă,
se preschimbă forme, se descompune ceea ce părea de neînvins.
Dar între ţările născând din adâncul mărilor,
între uliţele stinse pe al căror loc
se ridică munţi construiţi din planetă căzută,
faţă de tot ce a trecut şi va mai trece
se apără ce-i tânăr, pur ca pulberea-n soare,
neiubind răul, nici binele iubindu-l,
trimis la ale tale uriaşe picioare,
ca să-l zdrobeşti, să-l bătătoreşti,
ca suflul tău să învârtească roata,
iar de la acest gest să tremure schelăria firavă,
pentru a-i da lui foamea şi altora sare, vin, pâine.
Nimic de tine nu mă desparte.
Dacă sunt soldat, aripa de pe coif eşti tu,
obuzul, glonţul vâlvătăilor când ochim cu tine departe,
tu dai tot ce merită orice făptură vie.
Dacă plugar eu sunt, tu cu palmele mele trudeşti la moartea
buruienilor din ogor şi seci bălţile
până dau roadele şi ca mana picură vodca
în smerite gâtleje de popoare sub sete.
Celui visând puterea, tu, neagră draperie,
pe jos te-ntinzi, acoperind casele oamenilor.
În ceaţă dă stăpânul cu talpă de bronz
şi sloiuri se rup ca de fier
şi corul slăvind legiuitorul suie la cer,
înainte ca potopul să ne cuprindă.
Încă glasul cornului e mut
să-i cheme pe cei în văi răspândiţi.
Roata carului ultim încă-n brazdă nu sună.
Între mine şi tine nu e nimeni demult.
(Paris, 1935)

Nori

Nori, grozavii mei nori,
inima cum bate, ce regret al ţărânii-n plânsori,
nori, nori albi şi nescrişi,
mă uit la voi în zori cu ochii-nlăcrămaţi
şi ştiu că mă mână dorinţă, trufie,
şi cruzime, sămânţa dispreţului;
cos aşternut pentru moarta somnie,
iar cele mai vii culori ale minciunii mele
au mascat adevărul. Atunci îmi plec ochii
şi viforu-l simt cum rece mă trece
înflăcărat, uscat. O, sunteţi măreţie,
păzitori ai acestei lumi, nori! Să adorm fie,
noaptea-n braţele ei să mă ia.
(Vilnius, 1935)

Precuvântare

Tu, cel pe care nu l-am putut salva,
Ascultă-mă.
Vorba simplă-nţelege-mi, de alta mi-e jenă.
Jur, n-am în mine magia cuvintelor.
Îţi vorbesc prin tăcere ca norul, copacul.
Tot ce mă-ntărea pentru tine era muritor.
Finalul epocii l-ai luat ca pe-un nou început,
Inspiraţia urii ca pe-un lirism frumos,
Forţa oarbă ca pe ceva perfect.
Iată valea apelor noastre lente. Podul enorm
Pierdut în albe ceţuri. Iată oraşul frânt,
Vânt ducând spre groapa ta pescăruşii,
Când eu discut cu tine.
Ce-i poezia ce nu poate salva
Seminţii şi nici oameni?
Neadevăr oficial,
Cânt de beţivani cu gâtul deodată retezat,
Lecturi dintr-un iatac de domnişoară.
O poezie bună am vrut, fără să ştiu,
Izbăvitoru-i ţel târziu l-am înţeles,
Asta, doar asta este salvarea.
Au pus peste morminte mei sau mac
Mâncare pentru morţii-păsări care vin.
Pun pentru tine-aici, cel de demult, o carte
Să nu te mai abaţi de-acuma pe la noi.
(Varşovia, 1945)

Întâlnire

Mergeam în zori de ziuă pe câmpul îngheţat,
Aripa-n roşu se trezea, tot noapte-i.
Şi brusc ţâşni un iepure în faţă,
Unul din noi cu mâna-l arătă.
A fost demult. Azi nu mai este nimeni,
Nici iepure, nici cel ce-l arătase.
Iubire, unde-s oare şi-ncotro merg
Mâna-n licăr, gestul fugii, grunjii -
Nu din regret întreb, ci din reflecţii.
(Vilnius, 1937)

****

Lansare Podul de catifea, de Czesław Miłosz

Editura Art, Librăria Bastilia şi Institutul Polonez Bucureşti vă invită miercuri, 9 mai 2012, de la ora 18.00, la Librăria Bastilia, situată în Piaţa Romană nr. 5, cu ocazia lansării antologiei de poezie a laureatului Premiului Nobel, Czesław Miłosz, Podul de catifea.
 
Vor vorbi:
Doina Ioanid
Emil Hurezeanu
Passionaria Stoicescu
Constantin Geambaşu
Laura Albulescu
Natalia Mosor.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer