Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de Guatemala (IX)


Cristiana Grigore

25.01.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi a opta parte a jurnalului aici.

Sâmbătă, 13 martie 2010

Capaya: când i-am auzit pe colegi că plecăm spre vulcanul Capaya la 6 dimineaţă am crezut că se distrează pe seama mea. În zilele bune, când adorm devreme, la ora aceea abia deschid ochii. Sunt adormită şi cranky (sau pe româneşte, "cu faţa la cerceaf"). Mă împac cu gândul că pentru 15-20 de minute mai pot să moţăi în microbuz. Însă drumul până acolo durează mai mult de-atât. Se apropie ora 7 când ajungem la poalele muntelui; ciudat, de pe terasă hotelului părea atât de aproape! Ne luăm bilete, ne cunoaştem ghidul şi căscăm de mama focului; se anunţă o dimineaţă turistică, în care o să facem poze, o să vedem fumul vulcanilor mai de-aproape şi apoi o să ne întoarcem la hotel, fericiţi că putem reactualiza statusurile pe facebook şi trimite poze prietenilor.


Învins sau învingător? După câteva ore de somn, numai de urcat munţi nu-mi arde. Încerc să mă conving cu motive precum împinsu' limitelor, sportu' e bun de dimineaţă, dar nu merge. Nici "înecatu' ca ţiganul la mal" (adică în ultima zi) nu funcţionează, aşa că cedez ispitei de a urca o parte din drum pe un cal. Paul, colegul care ieri m-a felicitat că înot, se uită la mine şi-mi zice dezamăgit: "You are a quitter!" Aaah, aş vrea să am în continuare calul, dar să nu mă vadă nimeni sau să explic, să expliiic că e dimineaţă şi că am dormit puţin şi, serios, chiar îmi plac caii, puteţi să-mi întrebaţi prietenii... Cum de am ajuns eu de la învingător ieri, la învins azi? Dar a găsi modalităţi să ne facem munca mai uşoară nu stă de fapt la baza civilizaţiei? Nu asta a determinat apariţia maşinilor (mai ales a celor de spălat vase :)), a storcătoarelor de fructe, a uşilor automate, a lifturilor, a calculatoarelor şi a tehnologiei în general? Sunt momente când e bine să-mi împing limitele şi altele când e important să mă relaxez, situaţii când e constructiv să fiu ca ceilalţi şi alte situaţii când e important să fac ce-mi doresc, indiferent de ce cred alţii. Poate mai sunt colegi care vor să urce pe cal, dar poate că nu au acei câţiva quetzali la ei, poate că le este frică sau pur şi simplu se gândesc că ceilalţi o să-i considere nişte învinşi...


Pădure tropicală: E abia 8 când ne afundăm în pădure. Calul merge alene, Eli este în spatele meu, iar toţi ceilalţi colegi sunt în şir indian în faţa mea. A burniţat pentru câteva minute; plantele şi copacii, spălaţi de ploaia trecătoare, mă încântă cu şi mai multe nuanţe de verde. Mă uit la liane şi la plantele sălbatice, vegetaţie văzută până acum doar la televizor şi în cărţile din şcoala generală. Începe să semene din ce în ce mai mult cu reprezentarea pe care o aveam eu despre junglă. Ceaţa e rară, ca aburii de la ţuica făcută la cazan; îmbinată cu praful ridicat de cai şi oameni, filtrează lumina într-un mod fermecător. E un peisaj parcă desprins din poveşti sau din filmele de aventuri. Din când în când câte o rază de soare îşi mai face loc printre copacii stufoşi şi plantele cu frunze late. Îmi întind gâtul şi-mi ridic ochii, poate poate prind şi eu o rază, care să-mi încălzească faţa, gâtul şi umerii; o rog apoi să lumineze pânzele de păianjen din depărtare şi să fie prosop catifelat pentru florile şi plantele abia ieşite de la duşul de dimineaţă.


Negru-tuciuriu: ieşim din pădure şi în faţă apare un munte negru ca grindina unei fierării; la fel de negru ca un tuci de gătit pe vatră. Un munte aspru, fără urmă de plantă sau vietate, format din lavă răcită şi cristalizată. Bolovanii sunt aspri şi cu multe asperităţi. Urmăm cărări înguste; parcă merg pe crutoane din cretă, care se fărâmiţează atunci când calc. Mă uit în sus şi văd vulcanii fumegând. În ciuda aparenţelor, chiar îmi place să urc pe munţi; e o activitate care mă ţine trează şi prezentă, mai ales în cazul acesta, când văd cât de ascuţite sunt rocile. Mă uit cu atenţie unde pun piciorul, gândesc strategic următorul pas; mă gândesc care este cea mai potrivită cărare, cum să fac să mă bucur de peisaj, dar să şi ajung în vârf. Mă stimulează să fac calcule pe unde e mai bine să merg; mă felicit când reuşesc să mă strecor prin locuri riscante şi să scap nevătămată; merg pe vârfuri şi nici nu-mi dau seama când ajung aproape de vârf, pe un platou unde mai toţi oamenii se opresc.


Păzea că arde: mă întreb de unde vin valurile de căldură. Merg şi dogoarea este din ce în ce mai puternică. Nu, nu face nimeni focul în vârf de munte, vine din pământ (sau mai bine zis de sub lava cristalizată). Bocancii mei sunt atât de rezistenţi încât îmi ia un timp să mă prind că "fierbinţeala" vine chiar de sub mine. E din ce în ce mai cald. Acum simt căldura şi la mâini. Dacă muntele este asemănător cu un tuci în care se găteşte, atunci eu sunt pe punctul de a deveni o legumă fiartă. Mă izbeşte un val şi mai puternic de căldură. Mă uit în jos. Printre crăpături se vede lava. Aş intra jumătate, dacă mi-ar scăpa piciorul printre crăpături. Am două secunde să mă decid dacă merg mai departe sau mă opresc acolo. Dar ce să decid când e atât de fierbinte încât am senzaţia că o să mă topesc instantaneu?! Oriunde m-aş întoarce tot arde. Parcă văd cum bocancii rămân intacţi şi eu o să ajung "niculina la grătar". Şi nici măcar nu m-am hotărât dacă vreau să am corpul ars, cu atât mai puţin de vie!!!

From heaven to hell: mă înţep la un deget. M-am cocoţat pe nişte roci mai puţin fierbinţi, dar nu am fost atentă unde pun mâna. Degetul care sângerează, rocile negre şi neiertătoare îmi confirmă că am ajuns din rai în mijlocul iadului, în doar o zi. Parcă ştiam că se face un bilanţ final, se trece pe la contabilitate, se adună fapte bune, fapte rele şi se trage linie... nu mai înţeleg nimic. Cine ştie, poate atât raiul cât şi iadul sunt în perioada de promovare şi ne invită să vedem ambele locuri. Ce pricep e că şi colo şi colo este la fel de frumos - singura diferenţă pare a fi de temperatură. Suntem de-a dreptul speriaţi, mai ales că unii s-au lovit şi le sângerează mâinile. Am trecut printr-un al doilea platou atât de fierbinte încât am început să ţip. Activitate pentru turişti?! No way!!


Râu de foc: unii coboară şi alţii urcă. Prind mâini necunoscute ale unor oameni care vor să coboare şi mă las prinsă de mâini prietenoase care mă ajută să urc la locul de unde se vede lava. Cooperarea cu aceşti oameni îmi dă un sentiment de frumoasă solidaritate umană în momente de criză, când nu mai contează dacă ne-am dat vreodată bună ziua - avem cu toţii frici asemănătoare şi trecem prin aceleaşi peripeţii. Ne mobilizăm rapid şi ne ajutăm reciproc. Nu plecăm până când nu ne asigurăm că celălalt a ajuns într-o zonă sigură; bărbaţii au făcut un zid care ne permite să ne mişcăm fără să ne dezechilibrăm sau să ne lovim de vreo rocă. Paul se arde la picior. Alison e speriată şi urlă ca din gură de şarpe. Ajung în cel mai înalt vârf de unde se poate privi şi rămân mută. Mă uit la lava roşie care iese valuri-valuri din munte. Îi aud murmurul; văd cum roci mici cad şi se topesc. Simt curenţii fierbinţi care-mi ard faţa şi-mi usucă respiraţia... şi tac. Mă uit la natură care se lasă dezbrăcată de secrete şi o descopăr în toată splendoarea ei; e atât de frumos ce văd încât parcă ar trebui interzis muritorilor de rând ca mine, neputincioşi să înţeleagă în totalitate acest mister dezvăluit: foc ieşit din stânci, pământ şi ţărână, atât de aproape de cer; foc care curge şi se transformă, arde frici, deblochează trăiri şi stări sufleteşti; foc care trezeşte emoţii, te răscoleşte şi te scoate din iluzia că eşti mare când de fapt eşti mic, că eşti de capul tău, când de fapt eşti atât de legat de natură şi de legile ei...


Toiagul fermecat: drumul de întoarcere îl străbat mai lent; lângă mine merge un om cu părul lung şi argintiu, cu două cozi împletite, cu barbă şi un toiag. Parcă toată înfăţişarea lui transmite că are o poveste de spus. Îl cheamă Bob. Aflu că este antropolog şi locuieşte în New Mexico. Într-adevăr, are cel puţin o poveste de spus. Povestea unor vulcani din Hawaii, a căror lavă se varsă direct în ocean. Numai gândul la această imagine îmi taie respiraţia. Îi spun una dintre puţinele glume pe care le ştiu şi care se întâmplă să fie chiar despre antropologi. Se amuză. La schimb, îmi oferă toiagul lui. Îmi vin în minte imagini din filme, când un bătrân dă toiagul său magic unui tânăr şi acesta se luptă apoi cu zânele rele sau zmei fioroşi :). Eu nu mă lupt decât cu stâncile care parcă au devenit cu atât mai lacome să-mi prindă pielea în colţii lor tăioşi. Eli ştie mai bine; a căzut şi s-a lovit destul de urât la mână stânga. Eu sunt norocoasă că am scăpat doar cu o zgârietură. Cobor cu atenţie, mă sprijin în toiag şi mă afund din nou în pădurea cu ceaţă, cu plante exotice şi pânze de păianjen.

Turist involuntar: e de aşteptat că tuturor să ne meargă gură doar despre vulcan. "Ai văzut cât de aproape era lava?", "Unde te-ai ars?", "Uite ce-am păţit eu...", "Uite ce poză am apucat să fac!". Aş vrea să mă odihnesc, dar nu mai suport camera umedă şi întunecată. Mă plimb pe străzile din Antigua şi mă uit din când la vulcanii fumegând. Nu-mi vine să cred ca am fost în vârful unuia dintre ei doar cu câteva ore în urmă. Mă întâlnesc cu o parte din colegi şi mergem să ne luăm îngheţată. Ne savurăm achiziţiile cu gust de cafea şi vanilie, în timp ce ne plimbăm pe străzile din Antigua, cumpărând mici suveniruri şi lăsându-ne răsfăţaţi de lumina soarelui la apus.

Expat club şi reggae music: în seara asta vreau să-mi pun cap la cap toate notiţele despre Guatemala. Dacă ajung cu ele în State, fără să le aşez cap la cap, o să-mi fie mai greu. Nu ştiu cum să le spun colegilor mei că nu pot să ies; ştiu că o să mă "şantajeze" că e ultima seară. Cumva reuşesc să scap de rugăminţile lor, foarte flatante de altfel, şi rămân să lucrez. În două ore sună telefonul. Au ajuns la restaurant unor Alumni Vanderbilt şi-mi zic că trebuie neapărat să mă duc şi eu. Dacă e musai, e musai, ce să fac? Măcar am apucat să fac mare parte din ce mi-am propus. Restaurantul este plin de americani. Ne întâlnim şi cu cei de la Habitat for Humanity. Dansez cu Kent pe muzică latino şi îmi amintesc de prima seară. Dau rapid filmul înapoi cu nouă zile şi îmi vin în minte imagini din aceste zile. Dar distracţia nu se încheie aici... într-un oraş ca Antigua, unde îşi poate petrece un grup de americani seara de sâmbătă, decât într-un expat club cu reggae music?! :). Ne întâlnim cu alţi voluntari americani. Printre ei este şi o româncă :). Legăm noi prietenii. Îmi fac loc prin îmbulzeală ca să ajung pe ringul de dans. Sunt muzică şi dans împreună cu colegii mei. Însă, din când în când, se întâmplă să mai ridic capul şi să zâmbesc, uitându-mă la cerul plin de stele.

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer