Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de Guatemala (X)


Cristiana Grigore

15.02.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi a noua parte a jurnalului aici.

Duminică, 14 martie 2010

Back to US: azi noapte am dormit puţin. Am stat de vorbă cu Alison până târziu. Nici una dintre noi nu a putut să doarmă din cauza umezelii şi a sunetului de la duşul vecinilor; ca să nu mai vorbesc că toată noaptea am auzit paşii colegilor, care au colindat de colo colo. Guatemala e super, dar mi-e dor să mă întorc acasă; acasă în State mă refer. Îmi fac bagajul cu nerăbdare. Mă îmbrac cu "whatever" mai găsesc curat şi cât de cât comod pentru o zi lungă petrecută prin aeroporturi.


Internet Cafe: am timp să mă plimb încă o dată prin Antigua, să cumpăr mărunţişuri şi să trec pe la un Internet Cafe. Lângă mine e un puşti prins de mama focului într-un joc. Mai este şi o adolescentă care încearcă să printeze nişte foi. Mă întreb dacă sunt pentru şcoală?! Îmi amintesc de perioada din liceu. când eram în Slatina şi îmi petreceam puţinii bani de buzunar într-un Internet Cafe asemănător. Aşa mi-am făcut prieteni din toată ţara, prieteni cu care apoi am corespondat şi pe care, ani mai târziu, chiar am ajuns să-i întâlnesc. Nu pot să uit albul scrisorilor în întunericul din scară blocului, când mă întorceam seară de la şcoală. Şi cât de entuziasmată eram să descopăr stiluri diferite de viaţă. Cât de util a fost pentru mine să descopăr ceva "mai mult decât ce se întâmplă în oraşul meu"! Sunt situaţii când un Internet Cafe este singura modalitate de a călători şi de a cunoaşte alţi oameni. Poate că unii dintre clienţii acestui Internet Cafe doar pierd vremea "la net". Mai mereu se întâmplă aşa. Poate că unii copii uită să mănânce sau să-şi facă temele "cu ochii la jocurile din calculator". Asta ar fi trist! Poate că pentru unele fete este o modalitate să-şi găsească soţi care să le salveze din sărăcie. Felicitările mele dacă reuşesc! Însă pentru alţii poate să reprezinte "acel ceva" care să le deschidă ochii şi să-i ambiţioneze, "acel ceva" care o să-i ajute să vadă (şi mai târziu chiar să descopere pe propria lor piele) că lumea e mai mare si mai diversă decât mică lor comunitate. Şi asta e minunat!



Not enough, but that's ok: în drum spre aeroport, vorbim despre cât de frumoasă a fost călătoria în Guatemala. Ne uităm la poze, ne amintim peripeţiile de pe vulcanul activ, ne minunăm la cât de mult ne-am bronzat şi ne admirăm genţile, brăţările şi eşarfele colorate. Unii ar mai fi vrut să mai stea, dar nu au cum pentru că mâine începem şcoala. Le spun că aşa mi s-a întâmplat şi mie când am fost în România, în vacanţa de iarnă. Două săptămâni nu au fost suficiente. Le zic cum că "I didn't have enough", dar uneori, e ok "not to have enough". Mă privesc ciudat şi nedumeriţi. Zâmbetul le-a devenit american... apoi din ce în ce mai pal. Ce?! Ce-am zis? E atât de întortocheată teoria mea cu "not enough, but that's ok"? Sunt eu o ciudată? O avea legătură cu faptul că eu sunt "de la educaţie", iar ei "de la business"? Sau sunt doar un neînţeles student internaţional? Îmi răspunde şi mie cineva sau e ok să am o mulţime de întrebări, dar e la fel de ok să nu-mi răspundă nimeni? :)

Israel: în primele zile am crezut că eu şi Israel suntem cei doi studenţi internaţionali din grup. Aflu că Israel, chiar dacă s-a născut în Mexic, are cetăţenie americană. Din doi elefanţi care se legănau pe o "pânză de americani", a mai rămas unul. Blink-blink, sună interesant! Şi chiar e interesant! Aflu că părinţii lui sunt separaţi. Iniţial el a rămas cu mama în Mexic şi tatăl s-a mutat în State. Apoi maica-să l-a trimis în State că să aibă o viaţă mai bună. Mamei i-a fost greu să stea fără copil, de aceea s-a bucurat când a reuşit, ani mai târziu, să se mute şi ea în State. Copilăria lui Israel a fost împărţită între şcoală în State cu tata şi vacanţe în Mexic cu mama. Îl întreb ce limbă preferă să vorbească acasă. Îmi răspunde că spaniola; e limbă lui natală, limbă în care îi place să se exprime; pentru el engleza este "the language of opportunity". Pare trist sau poate e doar obosit. Îşi înţelege situaţia chiar dacă, în cazul în care ar fi putut, ar fi ales să facă lucrurile altfel. Mă gândesc la ce înseamnă procesul de asimilare într-o nouă cultură. La un moment dat cuvintele ajung să se amestece, iar unele tradiţii să se bată cap în cap. Şi nu mai ştii dacă eşti mexican sau american, dacă eşti român sau ţigan; reperele "fixe" dispar şi sunt înlocuite cu cele "relative"; lucrurile nu mai sunt albe sau negre, ci au diferite nuanţe.



Culturi asemănătoare: mă gândesc în continuare la ce a zis Israel şi-i dau dreptate în ceea ce priveşte diferenţa dintre limba natală şi o limbă învăţată. Nu e că spaniola e mai frumoasă decât engleză, sau romană mai cu moţ decât altă limbă; e vorba de cum te-ai obişnuit de mic copil, de ce te-ai ataşat şi îţi "semnalizează" ceva familiar. Limba spaniolă şi oamenii din Guatemala mă fac să mă simt mai aproape de România decât atunci când sunt în State. Oamenii se poartă într-un fel asemănător, părinţii par a fi la fel de grijulii şi ataşaţi de copii; iar când zic senioriiita, regiiina, "casita" în loc de "casa" şi "aurita" în loc de "aora" îmi merge direct la suflet.



De-ale gurii: cu tipul de mâncare de-aici nu eram familiară. În State am acces la tot feluri de mâncăruri, dar de obicei mă opresc la cea indiană, chinezească şi la sushi. Mâncarea din Guatemala este predominant mexicană. Cum sunt înnebunită după avocado, am mâncat aproape în fiecare zi. Acum nu mai vreau să-l văd măcar pentru câteva zile. Mâncarea a fost bună, dar destul de grea pentru gustul meu. Din cauza problemelor pe care le au cu apa, am primit instrucţiuni să nu bem apă de la chiuvetă şi să mâncăm doar fierturi. Îmi lipsesc legumele crude şi de-abia aştept să mă întorc la salata mea cea de toate zilele. :)

Fragmente: călătoriile, mai ales cele internaţionale, statul prin aeroporturi sunt "altfel" de momente pentru mine. Oboseala, schimbatul fusului orar, trecerea rapidă de la "zbor", la pământ, mă fac să întru într-un fel de "zombie mood". Creierul funcţionează diferit, intrând în stand-by de la gândurile şi planurile de zi cu zi. În schimb, îmi vin în minte diferite fragmente: momente din Guatemala, România, State sau alte ţări. Mă uit la ele ca la un film privit la televizor şi mă întreb ce alte "fragmente" mai urmează...

Stoluri, stoluri: excursia făcută cu şcoala se adevereşte a fi o parte dintr-o adevărată "mişcare" de mult mai multe excursii cu scop similar. Fie că e vorba de o altă şcoală, biserică sau o organizaţie, mii de americani (studenţi şi nu numai) îşi petrec vacanţele în Guatemala şi alte ţări vecine, punând umărul la construitul unei case, lucrând cu copii sau implicându-se în alte activităţi caritabile. În aeroport intru în vorbă cu un alt voluntar Habitat for Humanity. Are propria lui firmă de închiriat maşini, dar vrea mai mult de la viaţă decât să facă bani şi să-i reinvestească. Aeroportul din Miami este arhiplin. Stăm pe jos, dormim cum putem în aşteptarea de avioane care să ne împrăştie în diferite colţuri ale Statelor Unite. E amuzant de asemănător cu ce se întâmplă şi-n România: duminică trenurile dinspre provincie sunt pline, aducând studenţii înapoi la şcoală. Se duc să-şi ajute părinţii sau bunicii (sau doar să se relaxeze) şi se întorc cu plasele pline de borcane cu sarmale şi ardei umpluţi, brânză şi prăjituri de casă. Acum stau pe jos într-un aeroport, iar acum câţiva ani stăteam pe bagaje (nu, nu pe plasele cu borcane) în tren aşteptând să mă întorc la cămin în Bucureşti. Poate că şi americanii au nevoie să se ducă la ţară, poate că pentru ei Guatemala reprezintă, la un nivel macro, nevoia de "a avea o ţară", de a vedea ceva mai puţin "technologizat şi orăşenizat"... şi-atunci îşi găsesc acest loc în ţările vecine şi care au nevoie de sprijin. "Vin copii de la Bucureşti" poate fi văzut, la o altă scală, ca "vin voluntarii din America". Când o să mă duc pe la ţară, să fiu atentă cum povestesc această teorie alor mei; văzându-mă aşa dornică de voluntariat pe la "străini", mi-e să nu le vină idei cum că aş vrea să-i ajut la săpat de porumbi şi legat de vie. :)



Mission accomplished: descopăr că există o stare care depăşeşte pe cea de "zombie". Se numeşte blanc... când nu mă mai gândesc la nimic, nu mai am energie nici să mă uit la televizor (fie cel din aeroport, fie cel din cap). Tot ce vreau e să ajung în avion şi să dorm. E seara târziu când plecăm din Miami. Mă fac cât pot de comodă, mă învelesc şi caut să adorm. Nu aud nici instrucţiunile obişnuite, nu văd nici stewardesa, pe care de obicei o rog să-mi aducă suc de roşii. Nici măcar de conversaţii cu vecinii de avion nu-mi arde. Mă trezesc când avionul aterizează. E deja miezul nopţii. Ca niciodată, am dormit pe tot parcursul zborului. Oamenii din jur au început deja să se foiască, eu abia mă dezmeticesc. Mă uit pe geam şi se pare că a plouat. Se deschid uşile şi mă ia cu frig; realizez astfel că am rămas în sandale. Geamul mic, întunecat şi cu bobi de apă, mă arată ciufulită şi încă adormită. Mai stau aşa câteva momente până mă dumiresc că sunt în oraşul muzical al Statelor Unite şi că tocmai m-am întors dintr-o călătorie de 10 zile. Mă întind, mă uit spre geam şi zâmbesc...

Misiunea Guatemala, din primăvara anului 2010, este îndeplinită! ;)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer