Jurnal de Guatemala (VIII)

Citiţi a şaptea parte a jurnalului aici.

Vineri, 12 martie 2010

Vamos a la plaja: ieri am terminat cu tot ce aveam de lucru; ne-am atins obiectivul iniţial şi ne-am decis să ajutăm şi şcoala. Diseară trebuie să ajungem în Antigua, însă până atunci avem ziua liberă. Vrem să ajungem la plajă, la vreo două ore distanţă de Guatemala City. Ne preocupăm să găsim soluţii pentru transport însă Ted şi (Victor) Bart ne lasă să folosim microbuzul echipei. Ne-am făcut bine treaba şi "copiilor" li se dă maşina să se distreze. Costumele de baie, rochiile de plajă, pantalonii scurţi şi crema de soare e tot ce salvăm din bagajele înghesuite în portbagaj.

 

White dress: în sfârşit pot să-mi port rochia de plajă, cumpărată în februarie de la magazinul meu preferat din NYC. Este o rochie simplă, albă dintr-un fel de pânză topită cu o discretă cusătură indiană. Am găsit-o la o super reducere şi am agăţat-o din fugă, în timp ce alergam să ajung la un eveniment! Îmi place foarte mult. E catifelată şi delicată. Mă aşez cu grijă în microbuz şi sunt atentă să nu o pătez cu ceai; nu vreau să păţească ceva încă de la prima purtare.

 

Black sand: alegem să stăm pe o plajă privată; pe mine nu mă interesează sunt ok să mergem şi în sălbăticie. Când aflu de turişti atacaţi şi împuşcaţi (în Guatemala vezi oameni purtând arme peste tot) îmi schimb părerea. Steve negociază preţul şi urmează să plătim fiecare câţiva dolari. Îmi schimb părerea cu atât mai mult când văd cum este amenajat complexul: flori, palmieri, piscine, umbrele, poduri de lemne care unesc diferite părţi ale micului paradis. Ne luăm prosoapele şi ne îndreptăm către ocean... sunt uimită să văd o plajă doar cu nisip negru. Nisip de culoarea cărbunelui, valuri de culoarea spumei de lapte. Briza e puternică şi valurile mari. Lăsăm hainele, prosoapele şi bagajele şi alergăm la ocean. Pun piciorul în Pacific pentru prima dată!

Gone with the wind: vântul bate puternic. Îmi leg baticul de scaun ca să nu fie zburat. Îmi aşez prosopul, îmi usuc părul, mă întind la soare şi dintr-o dată tresar. Rochia?! Unde am lăsat rochia?!? Mă uit în dreapta şi-n stânga. Nimic. Mă îndrept spre ocean unde îmi amintesc să o fi lăsat înainte să intru în apă. Nimic. Îmi întreb colegii care se uită nedumeriţi la mine. Nu e nicăieri?!?! Mă duc să o caut în direcţia vântului. Îmi vâjâie capul. De ce eu? De ce exact această rochie? Putea să fie orice tricou sau eşarfă... dar nu chiar o rochie pe care abia am apucat să o îmbrac. Merg de parcă sunt teleghidată. Nu ştiu sigur dacă este vis sau realitate. Mă aştept să-mi revăd rochia în orice moment. Cum de nu am ţinut-o cu mine? În faţă e nisip cât cuprinde, în dreapta este oceanul, în stânga las case şi palmieri în urmă. Raţional nu am nici un motiv să cred că aş putea să o regăsesc, însă tot sper că o să apară: undeva în nisip, oprită de vreun palmier. Nu mai ştiu de când merg. Am pierdut noţiunea timpului. Să fi fost 15-20 de minute? Peisajul este din ce în ce mai sălbatic, casele din ce în ce mai îndepărtate. La vreo 500 de metri se vede un grup de oameni şi-mi încetinesc mersul. Pe de o parte îmi vine să mă duc la ei, pe de altă parte ceva îmi spune că ar fi mai bine să mă întorc. Mai merg câţiva paşi şi mă opresc; respectivul grup se îndreaptă spre mine. Nu ştiu ce să fac. Din partea opusă văd un fel de motocicletă "de plajă" (mereu îi uit numele). Fac cu mâna. E un puşti la vreo 16-17 ani. Îi explic cum e cu rochia "blanca" luată de vânt. El se uită uimit la mine şi-mi spune că este "una zona peligrosa" şi să plec. Îi explic unde sunt colegii mei, mă urc pe motocicletă şi mă duce înapoi, în viteză. Nu-mi vine să cred cât m-am îndepărtat. Îi mulţumesc cu o voce pierdută... nu am găsit rochia, dar am avut suficient noroc să mă întorc teafără.

Înooot: vântul bate tare, iar nisipul e mult prea aspru. Sunt tristă din cauza rochiei, însă nu pot decât să mă împac cu ideea că am pierdut-o... Plecăm de la ocean şi ne adăpostim într-un loc cu scaune, piscină şi o mică grădină. Suntem înconjuraţi de palmieri şi flori. Muzica latino şi băuturile răcoritoare ne înviorează pe toţi. Colegii mei sunt în piscină, fac tumbe şi se joacă. Cu toate că exersez din toamnă, încă nu ştiu să înot. Mă duc cu grijă unde este apa mai puţin adâncă şi nu aş avea cum să mă înec. Paul este lângă mine şi-mi face semn să mă duc spre el. Cumva în timp ce mă bălăcesc, încep automat să fac mişcările pe care le făceam în piscina din State, dar fără nici un fel de "burete ajutător". Şi surpriză... înot! Înoooot! Am reuşit să mă mişc în apă mai mult de un metru. Apoi mă duc la fund şi înghit apă. Paul mă ajută să ies la suprafaţă. Chiar dacă am înghiţit apă, nu a fost chiar atât de rău şi mi-am învins şi frica asta. Oricum, sunt atât de fericită că nu mai contează. Aş lua în braţe pe toată lumea, apa, cerul, stâlpul de telegraf şi palmierii. Am început să ţip de fericire; parcă am învăţat să merg din nou, am văzut una dintre minunile lumii şi am descoperit un important secret al vieţii. E incredibil că în sfârşit pot să-mi sincronizez mâinile cu picioarele şi e de vis cum se simte apa când înot. Paul mă ajută să mai exersez puţin. După alte câteva încercări reuşite, ies din apă obosită, dar triumfătoare.

Heaven is a place on Earth: îmi "clipoceşte" creierul, îmi tremură picioarele, îmi piue urechile. Sunt ca după o furtună care a făcut totul să zboare, să se împrăştie şi să se reaşeze. Aşa mă simt eu acum - o schiţă mentală, un pattern bătut în cuie de ani de zile, s-a restructurat. Nu ştiu dacă e real ce se întâmplă, nu-mi dau seama cine mai sunt, ce fac şi unde mă aflu. Nu vreau decât să mă aşez pe un scaun. Şi să mă întind la soare şi să stau aşa... întinsă şi nemişcată. Sunt atentă la respiraţie; apoi la sunetele din jurul meu; deschid ochii şi întind mâinile: albastru, verde, vânt, frunze, apă, aer. Ridic ochii şi de-asupra capului meu este o umbrelă. Nu cum vedem la Vama Veche, ci una reală, un palmier. Urmăresc cum se leagănă frunzele; mă uit la nucile de cocos şi deschid lent o carte... da, s-ar putea să fie adevărat şi paradisul chiar să fie un loc pe pământ.

Antigua: pe după-amiază plecăm spre Antigua. Mă întorc la microbuz cum s-a întors Nică de la scăldat (adică ruşinat :)), caut ceva repede să iau pe mine, încă oftând după rochia mea cea albă. La hotel, ne reluăm aceleaşi camere. După câteva zile de stat la un super hotel, acea cameră devine şi mai mică, întunecată, iar umezeala şi mai intensă. Mă uit la Alison, ea se uită la mine... da, e timpul să ne reîntoarcem la casele noastre. Partea bună este că ne revedem cu ceilalţi colegi. Mă obişnuisem cu grupul nostru mic, dar încet încet mă readaptez.

Masa festivă: în seara această mâncăm la unul dintre cele mai fancy restaurante din Antigua. Suntem invitaţi să ne aşezăm la o masă mare pregătită special pentru noi, cu faţă de satin albă şi petale de trandafir - tam tadaam. Ne uităm stingheriţi unul la celălalt. Chelnerii sunt îmbrăcaţi în haine tradiţionale. Fiecare grup prezintă pe scurt ce a realizat. Profesorii ne adresează câteva cuvinte. Cu toţii suntem recunoscători pentru această experienţă. Îmi place că avem o astfel de seară de încheiere. Practic e un mod de a arăta că o experienţă a luat sfârşit. Însă nu cred că este ultima etapă... mai este una, mai subtilă: cea de reflecţie la ce anume am învăţat din acea experienţă şi cum putem să împărtăşim şi cu ceilalţi: printr-o discuţie, printr-un interviu, printr-un jurnal... Îmi mănânc peştele alb cu sos de struguri şi ies să explorez locul. Este de fapt un restaurant într-un hotel. Mă plimb alene, mă uit la decor şi stau într-un hamac. Urc nişte scări exterioare şi mă minunez de plantele şi florile care s-au căţărat atât de sus. Las agitaţia şi zumzăiala în urmă. Ajung pe o terasă de unde admir cerul senin şi înstelat. Respir adânc. Simt mirosul florilor. Las gândurile să dispară. Trăiesc liniştea. Sunt frumoase aceste festivităţi şi momente de sărbătoare; însă nimic nu se compară cu spectacolul mereu surprinzător al naturii.

(va urma)