Oricum ai lua-o, Istoria are un mare defect: este vie. Prea vie. Mişcă! Şi, ca atare, oferă în permanenţă noutăţi. Când acestea sunt neaşteptate, le numim surprize.
Să luăm "de-un paregzamplu, ori ceva" (vorba conului Leonida) statuile. Ce vreţi mai concret, mai solid, mai... cert? "Cum să văz ce nu era?!", bine zicea consoarta bobocului - meşter în teorii, în explicaţii şi revoluţii. Ei, uite că poţi: să vezi una şi, totuşi, să fie cu totul altceva.
Mihai Viteazul! Ditai statuia, în buricul Bucureştiului - chiar dacă folclorul o clasicizează şi miticizează sub formula "la coada calului". Dar acolo, pe cal... cin' să fie? Mihai Viteazul, nu? Uite că nu. Autorul monumentului - o celebritate. Şi francez, pe deasupra: Carriere Beleuse. Unul dintre profesorii lui Rodin! Tocmai pe el l-a găsit trimisul guvernului român, prin 1873 - 74. Trimisul ăsta tocmai ajunsese la Paris, doldora de bani publici, întru comandarea unei statui a bravului voievod. Ce s-o mai comanzi? Acolo, în acelaşi mare Paris, tocmai se jurizase un concurs naţional pentru o statuie ecvestră a Jeanne-ei d'Arc. Una câştigase, fiind aleasă să rămână pe malurile Senei. Restul - la loc comanda. Important nu era trandafirul, ci domnitorul. Să dăinuiască! Să vorbească viitorimii. Să... şi să... Câteva mici amănunte care încurcau socotelile? Pas de probleme, monsieur! Se schimbă capul... se mai schimbă şi crucea din mână - o secure e mai reprezentativă. Mai de-a noastră, din popor. Drept (sau) strâmb pentru care, statuia este instalată, bine mersi (merci, monsieur!) în faţa Universităţii. Au fost ceva proteste, mai ales studenţii, agitaţi de o anumită parte a presei: cea "roşie", cum erau numiţi, pe atunci, liberalii. Ce contează? Panamaua a fost înghiţită, domnitorul a rămas, maiestuos, călare pe cal. Ei... că piciorul e micuţ, ca la dame (cu o botină, din cea mai fină)... că silueta acestui munte de om, de care se speriase până şi călăul, a fost redusă drastic... Că sub platoşă se observă, pentru cine priveşte cu atenţie, ondularea sânului femeiesc... ce mai contează? Eroi au fost, statui sunt încă...
Caragiale. Altă statuie. Ajunsese taman în faţa edificiului Teatrului Naţional - la doi paşi de viteazul d'Arc. Loc prost ales. Clădirea din fundal îl strivea, la fel cum Casa Scânteii, la spatele lui Lenin, îl făcea şi mai mititel. Lenin am spus?
Păi, tot mâna lui Vladimir Ilici se vede acolo, atârnată la jiletca lui nenea Iancu! Semnatarul statui: Constantin Baraschi. Un sculptor foarte bine orientat, chiar vizionar - în ultimii ani ai războiului, se apucase să lucreze la Monumentul ostaşului sovietic. Când ruşii au intrat în Capitală, n-a mai fost nevoie decât de puţină turnătorie... şi Ivan a fost gata de cocoţat pe soclu. A stat, ani de zile, în Piaţa Victoriei. Apoi a fost retras, pe poziţii dinainte stabilite, în alveola de pe şoseaua Kiseleff, până în ultimele zile ale lui 1989, când a fost dislocat şi trimis la plimbare, împreună cu Lenin din Piaţa Scânteii. Doar că, acesta din urmă, supravieţuise, nici măcar miraculos. La fel de bine orientat - căci şmecher şi oportunist nu se cade a spune - Baraschi însuşi îi schimbase capul (când i-a scăzut preţul, astfel încât unul singur era de-ajuns). Deasupra paltonului proletar, descheiat astfel încât mâna plină de sânge să se agaţe de jiletcă, a apărut - şi a rămas - capul lui Caragiale!
Curat vorba lui Belu Zilber, comunistul ilegalist care făcuse 11 ani de puşcărie sub comuniştii legalişti: "În România, comunismul va fi un amestec de I.V. Stalin şi I.L. Caragiale". Curat murdar amestec... Muzica! Şi, bien sur, statuia...