Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Doar adevărul


Anna Politkovskaia, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anna Politkovskaia
Doar adevărul
Editura Meteor Press, 2011
traducere din engleză de Mihai Dan Pavelescu


Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.
*****
Intro
 
După Rusia lui Putin (apărută la Editura Meditaţii) şi Jurnal rusesc (apărută la Editura Meteor Press), Doar adevărul demonstrează încă o dată onestitatea, curajul şi devotamentul Annei Politkovskaia faţă de meseria de ziarist. O meserie pe care a plătit-o cu viaţa. Asasinarea ei, pe 7 octombrie 2006, a confirmat lumii întregi că, într-o Rusie coruptă şi subordonată Kremlinului, oamenii indezirabili sunt lichidaţi - o realitate pe care ea însăşi a demascat-o, fără compromisuri, în articolele sale. A scris din convingere. Şi a murit din cauza convingerilor sale. A luptat împotriva abuzurilor şi a încălcării drepturilor omului. A disecat, fără şovăire, regimul instaurat de fostul preşedinte rus, Vladimir Putin. A analizat cu luciditate consecinţele devastatoare şi criminale ale politicii ruse în Cecenia, abuzurile miliţiei şi ale trupelor federale, ascensiunea despoţilor războinici, proliferarea corupţiei şi a birocraţiei, dezorganizarea opoziţiei şi apatia poporului rus. Şi a descris cu compasiune soarta concetăţenilor săi, sacrificaţi sau abandonaţi de statul rus.

În cei şapte ani cât a lucrat pentru Novaia gazeta, Anna Politkovskaia a publicat peste 500 de articole. Cele mai bune dintre ele sunt reproduse în volumul Doar adevărul, pornind de la războaiele cecene şi tragedia ostaticilor din teatrul moscovit, până la interviuri şi întâlniri cu lideri occidentali sau cu exilaţi ruşi. Elementele de noutate ale acestei cărţi sunt date de câteva dintre articolele ei non-politice, care ne dezvăluie o altă Anna, sensibilă şi cu umor, precum şi reacţiile interne şi internaţionale faţă de asasinarea acestei jurnaliste care a devenit "un exemplu de integritate profesională şi curaj".

"Reprimarea libertăţii cuvântului, a libertăţii de expresie atinge punctul culminant al sălbăticiei în asasinarea unui scriitor. Anna Politkovskaia a refuzat să mintă în scrierile sale; asasinarea ei este un act monstruos şi un atac asupra literaturii mondiale." (Nadine Gordimer, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 1991)
 
"Asemenea marilor reporteri de investigaţie, Anna Politkovskaia a scos la lumină acele adevăruri umane care au rescris istoria oficială. Vom continua să-i citim opera şi să învăţăm de la ea, ani buni de acum încolo." (Salman Rushdie)
 
"Riscurile pe care şi le-a asumat au fost terifiante, dar realitatea intensă pe care o zugrăveşte îţi taie răsuflarea." (Jon Snow, jurnalist englez şi prezentator de ştiri la Channel 4 News)

***
Partea I: Reportaje de pe linia frontului
 
Libertate sau moarte? Uneori sunt acelaşi lucru

27 martie 2000
 
Acestea sunt istorii înspăimântătoare. Uneori oamenii spun că, pentru mai multă siguranţă, ar trebui să le reducem de 10, sau de 100, sau de 200 de ori; oricât le-am reduce, continuă să rămână istorii despre atrocităţi.

Un băiat şi o fată stau ghemuiţi şi gârboviţi pe pături cenuşii primite de la ONU ca ajutoare umanitare, care acoperă baricade din beton. Încercăm să vorbim despre viitor. Eu amintesc întruna despre perspective, despre problemele mai vaste, despre dimensiunea internaţională:
- Ce planuri aveţi? Ce vreţi să faceţi în viaţă?

Răspunsurile lor se referă doar la concret, la "aici" şi "acum":
- Mâine ne ducem pe munte să căutăm praz sălbatic. Atât a mai rămas de mâncat pe-acolo.

Încerc din nou să vorbesc despre vremea când situaţia se va îmbunătăţi, despre speranţele lor, despre lucruri banale, omeneşti:
- Au început să se deschidă florile sălbatice pe munte?
- Pe-acolo sunt bombe neexplodate şi mulţi soldaţi, soseşte răspunsul, negrăbit şi lipsit de emoţii, totuşi ura flutură aidoma unui stindard îndărătul cuvintelor.
 
Cei doi sunt Aslanbek şi Rezeda, frate şi soră în vârstă de 18, respectiv 20 de ani. În Primul Război Cecen, abia intrau în adolescenţă, în al Doilea se înăspriseră. Dacă Rezeda tot mai reuşeşte câte un surâs trecător, Aslanbek este la fel de posac ca betonul murdar care-i înconjoară. Amândoi s-au adăpostit în beciuri pe durata bombardamentelor, până pe 5 februarie, când drama lor personală s-a agravat prin uciderea brutală de către soldaţii federali a tatălui lor, Salman Bişaev. Acesta avea 54 de ani şi a fost omorât în curtea interioară a imobilului de la nr. 3, de pe strada Kislovodskaia, în Groznîi, în timpul unei razii de securitate efectuate în Aldi, cartierul Cernorecie. L-au ucis şi i-au târât corpul de acolo. Abia după o căutare de 13 zile, Aslanbek şi sora mai mare a Rezedei, Larisa, în vârstă de 30 de ani, au găsit ceea ce căutaseră cu devotament. Larisa a răzuit creierii lui Salman de pe ziduri într-o pungă, pentru a-i înhuma. Apoi au fugit toţi în Inguşetia.
 
Acum, "casa" lor este o carieră la periferia oraşului Karabulak, unde prosperase cândva o fabrică de materiale de construcţie şi unde încă există multe antrepozite din piatră pe jumătate ruinate. Alături de 30 de colocatari, dintre care 23 sunt copii sau tineri între 15 şi 22 de ani, Aslanbek şi Rezeda au ocupat una dintre cutiile din pustiul acesta de beton. O numesc în glumă "Discoteca", dar aici nu există muzică sau dans. Mobilierul constă din paturi făcute din scânduri, iar ochii celor 23 de băieţi şi fete care stau pe ele sunt lipsiţi de lumină, în timp ce braţele atârnă inert pe lângă trupuri. Locuitorii "Discotecii" au în comun legături de rudenie îndepărtată şi experienţa recentelor razii de securitate în decursul cărora au fost torturaţi şi împuşcaţi părinţii şi bunicii lor, fraţii şi surorile, mătuşile şi unchii.

- Despre ce vorbiţi de obicei?
- Câteodată vorbim zile întregi despre cine a fost omorât şi cum a fost omorât şi unde a fost găsit mormântul cuiva. Este oribil, îmi spune Fatima Doldaeva, în vârstă de 17 ani.
A absolvit liceul nr. 2 din Groznîi la sfârşitul anului 1999, cu medalia de aur. Spusele ei sunt adevărate. Spre seară, discuţiile devin deja insuportabile. În lagărele de refugiaţi din Cecenia şi Inguşetia, oamenii nu mai vorbesc astăzi decât despre moarte.
 
Capul unei femei într-o basma roşie
 
Sultan Şuaipov s-a grăbit spre aeroportul Magas din Inguşetia dis-de-dimineaţă, deşi toţi îi spuseseră că-şi irosea timpul. Auzise la radio că o delegaţie a Consiliului Europei avea să facă o scurtă escală în Inguşetia şi era decis să-i întâlnească pe străinii aceia binevoitori chiar în clipa când coborau din avion şi să le spună totul.
 
Sultan pare foarte bătrân, deşi se dovedeşte că n-are decât 45 de ani. Capul cu păr sur îi zvâcneşte într-un tic nervos care-i menţine ochii în mişcare, iar corpul îi tresare periodic. Este foarte tulburat. Pe 20 februarie, după ce a petrecut Primul Război Cecen în Groznîi, păzindu-şi locuinţa, a trebuit să adune 51 de cadavre de pe Şefskaia şi străzile vecine, Liniile 3-8. A reuşit să îngroape douăzeci şi unu de trupuri, după ce mai întâi le etichetase pe toate. Când, din cauza epuizării, n-a mai putut să le îngroape şi pe celelalte treizeci, le-a aşezat în canalul pentru intervenţii al unui atelier auto de pe Linia 3.
 
Cei 51 de oameni fuseseră omorâţi cu brutalitate în timpul unei aşa-zise razii de securitate în suburbia Novaia Kataiama, în noaptea de 19 februarie. Majoritatea fuseseră prietenii şi vecinii lui Sultan. Se credea că ar fi fost opera notoriei Brigăzi 205, care se răzbunase pentru pierderile suferite în războiul anterior.
Pe 19 februarie, câţiva soldaţi apăruseră pe strada lui Sultan, Linia 5, şi-i avertizaseră pe localnicii care ieşiseră din pivniţe:
- Plecaţi cât puteţi de repede. Cei care vin după noi vor să vă omoare pe toţi.
 
"Soldaţii au plecat", povesteşte Sultan, "dar noi, eu şi vecinii, ne-am mulţumit să râdem în barbă. Ce şmecheri se crezuseră! Doreau ca noi să fugim, pentru ca ei să ne poată jefui în tihnă casele. În urma lor a venit o echipă de reacţie rapidă. Erau nişte flăcăi foarte la locul lor şi nici atunci nu s-a întâmplat nimic. Ne-am destins. Coşmarul a început însă după căderea nopţii. Soldaţi federali fără petliţe au apărut după amurg pe străzile noastre. Vecinul meu, Seit-Selim, de pe aleea Dunaiskaia, s-a numărat printre primii împuşcaţi. Avea vreo 50 de ani. N-a făcut altceva decât să-l întrebe pe un soldat cărui gen de armă îi aparţinea. Dimineaţa, pe când îl îngropam pe Selim în curtea lui, au apărut aceiaşi soldaţi. Ne-au întrebat:
- De ce a murit?
A întrebat chiar cel care-l împuşcase. Noi am răspuns:
- De şrapnele.
 
Ştiam de acum că, dacă spuneam adevărul, ne vor împuşca şi pe noi. Cel care-l omorâse pe Seit-Selim a izbucnit în râs auzind minciuna noastră. Era tânăr şi-i făcea realmente plăcere ideea că noi, bătrânii, ne temeam de el.
Să revin însă la seara anterioară. Când Said Zubaev, de 74 de ani, a ieşit de la nr. 36 de pe Linia 5, a dat peste soldaţii federali şi ei l-au pus să danseze, trăgând cu puştile la picioarele lui, ca să-l facă să sară. Când bătrânul a obosit,  l-au omorât. Slavă lui Allah! Said n-a apucat să ştie ce i-au făcut familiei sale."
 
Sultan amuţeşte şi-şi lasă capul pe spate, nedorind ca lacrimile trădătoare să-i curgă pe obraji. Nimeni nu trebuie să-i vadă slăbiciunea. Scutură din cap pentru a le alunga şi continuă:
"Pe la ora 21, un vehicul blindat de luptă al infanteriei (MLI) a intrat în curtea familiei Zubaev, smulgând poarta din ţâţâni. Foarte eficienţi şi fără să irosească vreo vorbă, soldaţii i-au scos din casă şi i-au aliniat lângă trepte pe Zainab în vârstă de 64 de ani, soţia bătrânului, pe fiica lor de 45 de ani, Malika (nevastă de colonel în miliţia rusă), pe fetiţa lui Malika, Amina, de opt ani, pe Mariet, altă fiică a lui Said şi Zainab, în vârstă de 40 de ani, pe nepotul lor Said Saidahmed Zubaev, în vârstă de 44 de ani, pe Ruslan, de 35 de ani, fiul lui Said şi Zainab, pe nevasta lui însărcinată, Luiza, pe fata lor de opt ani, Eliza. Au urmat câteva rafale de pistol-mitralieră şi toţi au căzut morţi în faţa casei părinteşti. Niciunul n-a supravieţuit, cu excepţia Inessei, fata de 14 ani a lui Ruslan. Era foarte frumuşică şi, înainte de masacru, soldaţii au dus-o într-o parte, apoi au târât-o după ei.
 
Am căutat-o cu disperare pe Inessa, dar parcă dispăruse pur şi simplu. Credem că au violat-o, apoi au îngropat-o undeva. Altfel, ea s-ar fi întors să-şi îngroape morţii. În aceeaşi noapte a fost omorât Idris, directorul Şcolii nr. 55. Mai întâi l-au lovit mult timp de un perete şi i-au rupt toate oasele, după care l-au împuşcat în cap. În altă casă, le-am găsit una lângă alta pe o rusoaică de 84 de ani şi pe fiica ei de 35 de ani, Larisa, o avocată bine-cunoscută în Groznîi. Amândouă fuseseră siluite şi împuşcate. Cadavrul lui Adlan Akaev, de 42 de ani, profesor de fizică la Universitatea de Stat cecenă, era răşchirat în curtea casei sale. Fusese torturat. Trupul decapitat al lui Demilhan Ahmadov, de 47 de ani, avea şi braţele tăiate. A fost una dintre trăsăturile operaţiunii din Novaia Kataiama: retezarea capetelor oamenilor. Am văzut câţiva butuci de tăiat lemne pătaţi de sânge. Pe strada Şevskaia era un butuc cu securea înfiptă în el, iar pe butuc un cap de femeie într-o basma roşie. Alături, pe pământ, tot decapitat, zăcea cadavrul unui bărbat. Am găsit trupul unei femei care fusese decapitată şi căreia îi fusese spintecat stomacul. În el îi vârâseră un cap. Era al ei? Al altcuiva?"
 
Ce au făcut oamenii în dimineaţa de după pogrom? Pe 20 februarie, bărbaţii supravieţuitori au rupt fâşii din hainele victimelor şi le-au legat de ramurile copacilor sub care le îngropaseră, astfel încât ulterior, după război, oamenii să-şi poată găsi mormintele rudelor. Novaia Kataiama, unde atâţia copaci sunt împodobiţi acum cu bucăţi de ţesături, se ridică la înălţimea reputaţiei straniului său nume japonez. În Japonia, se obişnuieşte să se lege panglici colorate de ramuri, în semn de amintire a unei persoane iubite.
- De ce n-ai fugit la Groznîi, când ţi s-a oferit ocazia? De ce nu v-aţi dus în Inguşetia, dumneata şi familia Zubaev, profesorul Akaev, Idris, avocata Larisa şi toţi ceilalţi care au murit?
 
Răspunsul lui Sultan este devastator:
- În timpul bombardamentelor, am vorbit adesea despre asta în pivniţe. Am crezut realmente că generalii ne-au spus adevărul când ziseseră că viaţa va reveni la normal după sosirea soldaţilor federali. Ne dăduseră speranţa că lucrurile se vor îndrepta, de aceea ne păziserăm casele. Voiam să fim primii care să revină la muncă după eliberare.
Au crezut în noi! Au avut încredere în noi! Iar noi i-am omorât!
 
Sultan s-a dus la aeroport, dar acolo n-a sosit nicio delegaţie de la Consiliul Europei. Din avion au coborât câţiva înalţi funcţionari moscoviţi, care, chiar acolo, pe pistă, s-au urcat în limuzinele ce-i aşteptau şi asta a fost tot. Nimeni n-a ascultat ce avea de spus Sultan.
- Cred că ar fi trebuit să mă fi stropit cu benzină ca să le atrag atenţia, rosteşte el serios şi se îndepărtează gârbovit, un cecen bătrân şi singuratic, care a îngropat 21 de cadavre şi n-a mai avut putere să le îngroape şi pe celelalte 30.
Capul îi zvâcneşte mai mult ca oricând şi, la fiecare câteva clipe, trebuie să-şi ridice braţele pentru a-şi opri pălăria să nu-i cadă.
 
Găuri de gloanţe într-un paşaport
 
- Cum voi mai trece acum prin punctele de control, ca să mă-ntorc în Cecenia? Cu paşaportul ăsta, federalii vor vedea imediat că cineva a-ncercat să mă-mpuşte şi mă vor aresta în mod sigur. Dacă le voi spune adevărul, este şi mai sigur că mă vor executa.
 
Heiedi Mahauri, refugiată din Groznîi, abia poate vorbi şi o face poticnit, dar doreşte cu disperare ca toţi cei care o întâlnesc să-i vadă paşaportul roşu. Este cu adevărat o imagine extraordinară; poţi să priveşti prin cele două găuri de glonţ care i l-au perforat. Tânăra georgiană care te priveşte de pe pagina a doua a documentului are trăsături atât de delicate, chipul atât de interesant şi o înclinare exotică a ochilor, încât abia dacă poţi compara fotografia cu originalul care îţi stă azi în faţă.
Heiedi plânge. tie exact ce gândeşti şi este convinsă că-i sortită pieirii, că nu va mai putea să se întoarcă niciodată în Groznîi. Se teme de oamenii în uniforme.
 
Povestea ei este simplă şi teribilă. În timpul războiului, a trăit departe de casă împreună cu cei cinci copii ai ei, în satul Nesterovskaia din Inguşetia, sub acoperişul altcuiva. Când a auzit la televizor că Groznîi fusese eliberat, a decis să se întoarcă şi să vadă ce se întâmplase cu casa ei de pe strada Pugacev nr. 201. Dorea să vadă dacă mai era posibil să trăiască acolo. A plecat la drum împreună cu Larisa Djabrailova, rusoaică şi mamă a patru copii, care-i fusese prietenă şi vecină atât în Groznîi, cât şi în Nesterovskaia. Pe drum li s-a alăturat Nura, o cunoştinţă cecenă care avea aceeaşi destinaţie. A doua zi au ajuns la casa lui Heiedi şi au descoperit că din ea mai rămăseseră doar pereţii. Au pornit spre locuinţa Larisei şi atunci s-a întâmplat lucrul de care se tem cei mai mulţi azi în Cecenia: au dat peste soldaţi care jefuiau. Militarii încărcau saltele, scaune şi pături într-un MLI, iar când femeile au ieşit de pe o stradă lăturalnică, au dat pe neaşteptate nas în nas cu ei.
 
Heiedi, Larisa şi Nura au fost imediat arestate, legate la ochi şi înghesuite în acelaşi vehicul. Peste puţin timp, au fost coborâte şi li s-a ordonat să meargă înainte, ţinându-se de mâini. După aceea li s-a poruncit să-şi scoată legăturile de la ochi şi s-au pomenit în faţa peretelui unei case ruinate. Au ştiut imediat ce se va întâmpla. Federalii au împuşcat-o mai întâi pe Larisa. Ea a implorat mila, strigând:
- Sunt rusoaică, m-am născut în regiunea Moscova! N-am văzut nimic! N-o să suflăm niciun cuvânt!
Avea 47 de ani şi a murit pe loc, fără chinuri. După aceea au împuşcat-o pe Nura. Şi ea i-a rugat:
- Flăcăi, n-am decât 43 de ani! Am trei fii ca voi!
 
"Eu am fost a treia", îşi încheie Heiedi povestea. "Au îndreptat o puşcă spre mine şi totul s-a oprit. Mi-am revenit când am simţit o durere ascuţită şi abia mai târziu am înţeles ce se petrecuse. Trăseseră, dar nu mă omorâseră. Îmi pierdusem cunoştinţa şi soldaţii nu mai verificaseră dacă murisem. Ne târâseră trupurile laolaltă, aruncaseră peste noi o saltea din apropiere şi-i dăduseră foc. Doreau să incinereze cadavrele, pentru ca nimeni să nu ştie ce se întâmplase, şi aceea a fost durerea care m-a trezit. Flăcările care-mi atinseseră piciorul. Soldaţii plecaseră. M-am târât de sub saltea şi am zăcut pur şi simplu locului mult timp, înainte de a izbuti să mă îndepărtez. Două cecene care mergeau să-şi mulgă vacile m-au găsit leşinată pe drum, apoi m-am trezit într-o pivniţă. Acolo se aflau şi alţi răniţi, iar cineva a găsit un autobuz pentru noi şi ne-a trimis pe toţi în Inguşetia."
 
Pe femeia aceasta care stătuse înaintea plutonului de execuţie am întâlnit-o în salonul 1 din spitalul raional Sunja, în Ordjonikidze, la graniţa dintre Cecenia şi Inguşetia. Heiedi este foarte bolnavă. Are dureri mari de la un glonţ care i-a trecut prin spinare şi i-a atins nervii. Partea superioară a trupului îi este complet paralizată şi nu mai simte nimic în braţe. Este prea devreme pentru orice prognostic.
- De ce-au făcut-o? întreabă fata de 13 ani a lui Heiedi, care o îngrijeşte. Este atât de bună şi de blândă... Realmente nu dorea altceva decât să revină acasă.
O infirmieră intră în salon şi începe s-o panseze pe Heiedi. Abdomenul îi este acoperit de cojile găurilor lăsate de gloanţele "paşaport". Nu-şi aminteşte ce s-a întâmplat, deoarece îşi pierduse cunoştinţa după ce se trăsese în ea, dar bănuieşte că, înainte să fi plecat soldaţii, i-au ciuruit stomacul cu gloanţe. Acolo se afla geanta cu paşaportul.
 
Coşmar în Aldi
 
Este vremea să mă întorc la carieră, la Aslanbek şi Rezeda. Stau din nou cu ei pe blocurile din beton şi băiatul îmi povesteşte despre atrocităţile comise de soldaţi în Aldi. Ei nu s-au limitat la omoruri, ci au pângărit cadavrele. Tatălui său îi fuseseră smulşi toţi dinţii din gură, nu doar cei din aur. În timpul "raziei de securitate", bunicii Rakiat i-a fost despicată gura până la urechi, când soldaţii au încercat, fără succes, să-i rupă falca.
 
Rezeda desenează o schiţă a străzii lor, pentru a arăta cum a avansat detaşamentul soldaţilor.
- Asta-i casa noastră, spune ea, iar asta-i a vecinului nostru, un pensionar bătrân, pe nume Sultan Temirov. Soldaţii  l-au decapitat şi i-au luat capul. Am aflat că obişnuiesc să ia capetele dacă suspectează că cineva este asociat cu luptătorii de gherilă. Înainte de război, fratele lui Sultan a fost preşedintele parlamentului cecen. De aceea i-au aruncat restul trupului la câini. După ce federalii au trecut la alte case, vecinii au reuşit să-i salveze piciorul stâng şi bazinul din colţii câinilor turbaţi. Asta-i tot ce au putut să înhumeze.
 
Martorii cred că peste 100 de persoane au fost ucise în timpul raziei de securitate din Aldi. Aceasta este singura cifră disponibilă deocamdată. Suferinţele cele mai mari s-au abătut asupra celor de pe străzile Voronejskaia şi Mataşa Mazaev. (Mataşa Mazaev a fost o eroină a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care s-a născut şi a crescut în satul acesta.) Oamenii aceia au avut pur şi simplu ghinion, fiindcă străzile lor sunt primele după ce se intră în Aldi.
 
Rezeda continuă, descriind avansarea soldaţilor:
- Au fost la noi, apoi la bunica Rakiat şi la Sultan Temirov. După aceea au trecut la familia Haidarov, unde i-au împuşcat pe tată şi pe fiu, Gulu şi Vahu. Tatăl avea peste 80 de ani. Dincolo de ei locuia Avalu Sugaipov, un bătrân care adăpostea refugiaţi. Nici măcar nu avuseserăm timp să le aflăm numele, dar erau doi bărbaţi, o femeie şi o fetiţă de cinci ani. Toţi adulţii au fost arşi cu aruncătorul de flăcări, inclusiv mama, incendiată în faţa fetiţei. Înainte de a-i executa, soldaţii i-au dat fetiţei o cutie cu lapte condensat şi i-au spus: "Fugi şi joacă-te." Bănuiesc că şi-a pierdut minţile. Familia Musaev locuia pe strada Voronejskaia, la numărul 120; l-au împuşcat pe bătrânul Iakub, pe fiul lui, Umar, şi pe nepoţii lui, Iusup, Abdrahman şi Suleiman. Singurul pe care nu l-au omorât a fost Hasan, bătrânul proprietar al casei. Era considerat Patriarhul lui Cernorecie, dar federalii tot nu l-au lăsat în pace. Au strâns laolaltă cadavrele familiei Musaev şi l-au silit pe bătrân să se întindă deasupra lor şi să nu se clintească. După aceea au tras o rafală de automate şi l-au rănit. I-au spus că dacă se ridică, o să-l omoare, după care au stat în jur, fumând. Hasan nu s-a clintit, iar ei au plecat, încântaţi de ei înşişi. Nu mai pot continua!
 
Rezeda fuge afară. Aslanbek se târăşte peste paturi într-un ungher îndepărtat şi se întoarce cu spatele. Sora lor mai mare, Larisa, continuă istoria. Povesteşte fapte pe care numai un psihopat şi le-ar putea imagina. Povesteşte cum copacii de pe strada lor sunt mânjiţi acum cu pete monstruoase de sânge - locurile în care vecinii au fost lipiţi de ei şi împuşcaţi.
- Nu-i mai poţi curăţa! De aceea, eu nu mă voi mai putea întoarce niciodată acolo. Pur şi simplu n-aş putea trăi lângă copacii aceia unde au omorât oameni pe care-i cunoşteam şi-i iubeam. Când am plecat din Aldi am văzut cum bărbaţii care supravieţuiseră plângeau ca nişte femei; bărbile tinerilor încărunţiseră. În Inguşetia am văzut un reportaj TV despre razia de securitate din Aldi. Au arătat o lunetistă despre care spuneau că ar fi fost cecenă şi care i-ar fi împuşcat pe federali, trăgând din diverse case din Aldi. Au susţinut că acela fusese motivul pentru severitatea represaliilor. N-am putut crede asta. Era Tania Rijaia. Toţi din Cernorecie ştiau că era o alcoolică şi, întâmplător, rusoaică. De peste doi ani mâinile îi tremurau în asemenea hal, încât nu putea să ţină o lingură. Trebuia s-o hrănim, iar acum se afirma că Tania Rijaia era justificarea pentru coşmarul din Aldi!
 
Un băiat de vreo şapte ani sare de pe banchetă. Îndreaptă o puşcă de lemn spre mine şi strigă:
- Eşti rusoaică?
Adulţii sâsâie către el, cerându-i să tacă, dar el zbiară:
- Eşti o fascistă!
Războiul pe care-l ducem în Cecenia dezonorează întreaga naţiune, de la cel mai mic până la cel mai mare. Vă întrebaţi cum vom putea vreodată ispăşi pentru păcatul acesta? Cât va dura? Nu uitaţi că Germania a petrecut o jumătate de secol încercând să se elibereze de urmele ruşinii sale naţionale. În deceniile acelea, în jocurile lor, copiii ruşi se luptau cu "nemţii", iar adulţii îi încurajau. Oare acum nu suntem noi în locul "nemţilor"? Cât va mai trece până ce copiii ceceni vor înceta să mai joace jocuri în care băiatul cel mai nepopular trebuie să fie "rusnacul"?
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer