Cuvânt înainte la Doar adevărul

*****
Cuvânt înainte

 

"Mergeţi acolo unde domneşte tăcerea şi spuneţi ceva."
Amy Goodman, Columbia Journalism Review, 1994

 
La începutul anului 2005, am fost invitată de PEN, organizaţia dedicată promovării literaturii şi libertăţii de expresie, să-i înmânez un premiu Annei Politkovskaia. Am fost încântată să am ocazia de a o întâlni, întrucât îi cunoşteam activitatea şi-i admiram enorm opoziţia curajoasă atât faţă de conflictul din Cecenia, cât şi faţă de regimul autoritarist al preşedintelui Putin. Neînfricarea demonstrată în faţa primejdiilor făcuse să fie unul dintre puţinii ziarişti priviţi cu respect şi admiraţie pe plan internaţional de către activiştii pentru drepturile omului şi avocaţi deopotrivă.

În omagiul pe care l-am adus Annei, i-am salutat prezentarea fără compromisuri a ororilor ce se abătuseră asupra populaţiei din Cecenia, am reamintit torturile şi terifianta falsă execuţie la care fusese supusă de către militarii ruşi pentru că expusese atrocităţile comise împotriva civililor, reportajele despre asediul sălii de teatru moscovite din 2002 şi finalul său sângeros, ca şi sfidarea hotărâtă a ameninţărilor primite din partea autorităţilor statului şi a unor personaje dubioase de pe firmamentul politic rusesc.

Am afirmat că îi datoram, toţi, o recunoştinţă enormă, fiindcă ajutase Occidentul să ajungă la o înţelegere mult mai precisă asupra peisajului care se definise treptat în Rusia postsovietică şi fiindcă proiectase o lumină mai clară asupra adevăratei naturi a ocupării Ceceniei, un conflict brutal, prezentat în mod deliberat fals ca fiind frontul privat al Rusiei în războiul împotriva terorismului. Nicio democraţie nu-şi merită numele dacă libertatea presei este îngrădită sau dacă scriitorii şi ziariştii sunt reduşi la tăcere; existase totuşi o scriitoare care - asumându-şi riscuri personale însemnate - sfidase intimidarea statului şi rostise adevărul în faţa puterii.
 

***

Anna a primit premiul cu modestie şi bună dispoziţie. Aşa cum dovedeşte volumul acesta de articole, sfera de acoperire a reportajelor ei se extinsese mult dincolo de prezentarea cataclismelor individuale. În mod frecvent ea ridicase vălul de pe actele de cruzime şi de pe lipsa de omenie, subiecte mai generale care nu atrăgeau la fel de mult interes internaţional. Investigaţiile ei tenace implicaseră corespondenţe încăpăţânate şi zile întregi petrecute în sălile de tribunale. Cazul "Cadetului", de exemplu, relevă puterea ei de a insista şi intransigenţa de a prezenta procese lungi, care i-ar fi putut istovi şi înfrânge pe alţii. Serghei Lapin - Cadetul - a fost un ofiţer militar rus care a activat în Cecenia, considerat responsabil pentru multe "dispariţii" de ceceni care au fost ridicaţi cu forţa din locuinţele lor şi n-au mai fost văzuţi niciodată. Căpătase reputaţia unui torţionar şi ucigaş extrajudiciar şi, în ciuda eforturilor depuse pentru a fi judecat, fusese în stare să manipuleze procesul legal prin intimidare şi influenţă secretă. Credinţa Annei fusese că eşecurile tribunalelor de a face dreptate trebuiau redate şi că rolul presei era de a cere transparenţă şi responsabilitate în numele celor care suferiseră sub mâinile Cadetului. Ea se întâlnise cu soţiile şi mamele victimelor Cadetului, le ascultase istoriile şi ştiuse că el era răspunzător. Lupta ei pentru persoanele acelea a dus finalmente la condamnarea lui Serghei Lapin.

După încheierea ceremoniei de premiere, am rămas împreună, am băut vin şi am discutat politică. Anna a zugrăvit un portret memorabil al Rusiei lui Putin - o ţară guvernată de o administraţie care dovedea multe dintre caracteristicile lui Stalin, un stat ale cărui servicii secrete suprimaseră libertăţile civile şi în care frica domnea în universităţi, redacţiile de ştiri şi în toate locurile în care ar fi putut înflori democraţia.

Anna fusese ameninţată în mod repetat cu moartea, atât telefonic, cât şi pe internet. Fusese defăimată în articole de presă, batjocorită şi ostracizată social, ajungându-se ca foşti prieteni şi colegi să evite contactul cu ea de teamă să nu fie compromişi prin asociere. Mi-a vorbit cu tristeţe despre preţul pe care fusese nevoită să-l plătească în viaţa privată, despre efectele asupra familiei şi copiilor. Izolarea şi singurătatea n-o îngenuncheaseră însă, ci păreau să fi devenit o sursă de fermitate şi putere, ca şi cum ar fi traversat un Rubicon şi acum se găsea mai presus de concepţiile banale de "frică" sau "curaj".

Cu puţin timp înainte de primirea premiului, fusese otrăvită pe când zbura spre Rostov pe Don pentru a relata despre criza ostaticilor din Beslan. Terorişti înarmaţi ţineau captivi o mie de elevi şi adulţi într-o şcoală, un asediu care s-a sfârşit prin pierderi însemnate de vieţi. Anna n-a mai ajuns însă acolo; în seara care s-a prelungit până la urmă în noapte, ea mi-a descris episodul în culori vii, terifiante. Despre discuţiile telefonice cu colegii, care fuseseră probabil interceptate... Despre îmbarcarea în avion şi ceşcuţa cu ceai negru pe care o acceptase imediat înainte de decolare, pentru ca să se trezească pe un pat de spital... Fără să vrem, nutrim fragila speranţă că, dacă îi încărcăm de onoruri internaţionale pe cei care opun rezistenţă, care apără libertatea de expresie, justiţia şi libertatea, le asigurăm un soi de imunitate împotriva răzbunării, indiferent cât de puternici, ticăloşi sau ranchiunoşi le-ar fi inamicii. În cazul Annei, optimismul acesta a fost neîntemeiat.

Ea a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006, şi vestea a avut impactul unei lovituri fizice. Necunoscuta forţă motrice care-i oferise puterea de a continua a rămas însă cu ea până la sfârşit. A fost o femeie cu adevărat excepţională, care a lăsat lumii drept moştenire curajul ei în înfruntarea oprimării şi care rămâne o sursă de inspiraţie pentru noi toţi.

Îmi amintesc că, în noaptea aceea, la despărţire, am întrebat-o dacă nu se gândea să părăsească Rusia, cel puţin temporar. M-a prins de mână, mi-a zâmbit şi a spus: "Exilul nu-i pentru mine. În felul acela, ei înving."