a.l.ş. forever

Citiţi un fragment din această carte.


Ca să citeşti textele lui Leo nu îţi trebuie dicţionare savante. Trebuie însă să îţi placă să te joci cu cuvinte şi idei, să ştii să zâmbeşti, să te bucuri de un taifas cu prietenii împănat cu mici bârfe amicale, să ai ureche muzicală ca să poţi să auzi sonorităţile limbii române şi, foarte important, să nu porţi ciorapi la sandale.

Textele lui Leo sunt jucăuşe, sprinţare. Textele lui Leo mustesc de aluzii delicioase şi de o cultură neostentativă, deşi evidentă. Textele lui Leo (cele din acest volum, cu deosebire) sînt pline de bucuria descoperirii, de mirări, de mici secrete, de răsfăţuri, de liste, de gânduri răzleţe care au darul de a te face să mergi mai departe pe firul lor, de idei generoase, dăruite pur şi simplu celor care au nevoie de ele sau celor care urmează să afle că au nevoie de ele.

Ca să îl citeşti pe Leo trebuie să ştii să iubeşti (filmele, oamenii, locurile, detaliile - unele dintre ele, desigur). Să iubeşti şi să fii fericit. Adică să îi semeni puţin.

(Răzvan Penescu)


"Există un soi de terorism discret, care-ţi vine dinspre cititorii fideli. Aceştia aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă - aşteaptă de la tine «să confirmi». Fetişul Operei îi stăpîneşte. Ei au investit în tine, şi-au pus speranţele şi vor ca aşteptarea lor să nu fi fost în zadar. Publish or perish! Ei, şi? «Perisse Rome plutôt que les principes!». Or, principiul (în cazul meu, cel puţin) este: nu te lăsa posedat de «Destin». Nu ceda şantajului cu «Opera». Nu te plia. Nu publica. Nu accepta «înserierea» - ieşi din rînd! Pe scurt: fă ce-ţi place - nu ceea ce place altora, ceea ce le place să creadă că-ţi place... Viaţa alimentează Opera (vezi Proust). Dar reciproca?! În general, o operă nu este validată decît - scuzaţi - post-mortem, aşa încît este cam trist să-ţi închipui că merită să laşi totul baltă... Or, paradoxul postumităţii este că niciodată nu te poţi bucura de ea. Rînd pe rînd, enormă şi eluzivă, ea prezintă dezavantajul de-a nu o putea contempla din perspectiva care o validează."

Alex. Leo Şerban scria toate astea acum mulţi ani într-un număr din Dilema veche, reluînd ceea ce tot el formulase cîndva a fi "complexul Paşadia", adică hotărîrea de a nu lăsa nimic, de a nu "construi" o Operă, de a nu trăi în perspectiva ei şi, în fond, de a nu crede în ea, căci "fericirea nu stă în a face, ci în a fi o operă de artă". Acel articol se încheia cu ideea că în absenţa acelui "dezarmant, bizar, ingenuu, cvasifictiv, romanţios aproape" articol menţionat în Constituţia americană care asigura dreptul la căutarea fericirii, nimic nu are cu adevărat sens, nici Viaţa, nici Opera. Invoc acel text, destul de personal, al său pentru că, iată, acum cînd Alex. Leo Şerban nu mai e în viaţă, opera lui deja îi ia / ţine locul.

După ce a debutat la 17 ani cu un poem, scris în engleză, în revista Chicago Review, Alex. Leo Şerban n-a mai publicat versuri decît de cîteva ori, deşi a continuat să scrie. Pentru că imaginea care însoţeşte poetul, aceea de om "sensibil", nu-i plăcea, dar, mai ales, pentru că poezia era o chestiune mult prea personală, mult prea intimă, pentru a deveni şi publică. (Excepţie făcînd poemele dedicate Lisabonei pe care le-a publicat sub forma unui album-jurnal, a unui omagiu adus oraşului unde a trăit Pessoa - VI, VII, VIII, IX-X-XI). De altfel, povestea acestui prim şi ultim volum de poeme (Alte camere, alte glasuri de ieri, editura Pandora M, 2011) - unic şi la propriu, şi la figurat - o spune Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei "Cercul poeţilor apăruţi", în textul de deschidere unde şi aminteşte un interviu mai vechi, realizat de ea însăşi, în care Alex. Leo Şerban îi mărturisea "teama de a scrie cărţile pînă la capăt, angoasa în faţa formei definitive, a punctului final care nu mai lasă loc de intervenţii, de digresiuni sau bonusuri". Ca şi cum literatura nu poate exista decît postum, ca şi cum opera nu ar putea co-exista cu propriul creator, acesta oglindindu-se în creaţie numai de Dincolo. Alte camere, alte glasuri de ieri îşi conţin în titlu propriul principiu artistic şi propriul destin. Cele cinci cicluri de poeme - primul datînd din 1984, ultimul din 2010 - reflectă, de altfel, "camerele" interioare ale lui Alex. Leo Şerban de-a lungul anilor, vîrstele sale emoţionale şi culturale succesive, "glasurile" sale care s-au schimbat în tot acest timp. Poemele poartă permanent chipul şi glasul ("ghicite, nu descifrate") celui care le-a scris, sînt aşadar (şi) autoportrete în forme, tonuri şi stiluri variate & variabile. Introspective, metaforice sau descriptive (picturale la propriu şi la figurat), biografice sau livreşti, intertextuale; ermetice sau (doar) sentimentale, fie că e vorba de haiku-uri sau de sonete, de versuri albe sau rimate, pe teme date ori inspirate de operele altor artişti (Bosch, Dürer, Giacometti sau Michaux) cu care întreţin un fin dialog în oglindă, filtrul estetizant al exerciţiilor de sine ale lui Alex. Leo Şerban are întotdeauna rafinament şi o anume exactitate a eleganţei în emoţie şi sens. Simplitatea şi absenţa absolută a oricăror influenţe artistice fiind atinse în ciclul final, intitulat "Lispoeme", unde poemele sînt, de fapt, nişte imagini, nişte "capturi" de scene de viaţă şi de stări de o claritate şi o sensibilitate pure. Aici se vede cel mai bine graţia sa poetică, în aceste poeme finale, retras cu totul în spatele instantaneelor urban-lusitane marcate de absenţa / prezenţa lui Pessoa, dar numai pentru a fi "ghicit" (nu neapărat şi "descifrat") cel mai bine. Căci ultima piesă a operei sale, ultimul poem scris de Alex. Leo Şerban (datat 30 noiembrie 2010, ziua împlinirii a 75 de ani de la moartea lui Pessoa) este, de fapt, un omagiu adus frumuseţii, misterului şi dispariţiei. Vieţii.

Dacă volumul de poezii este cutia de rezonanţă a glasurilor sale interioare necunoscute, Mica dietetică îl "redă" pe Alex. Leo Şerban cel public, cel bineştiut, "permanent contemporan" (vorba Svetlanei Cârstean), mereu în priză cu sine şi cu ce-i în jur. Volumul e alcătuit din texte de publicistică (cîteva sînt însă inedite) şi sînt aranjate în funcţie de teme: gusturi / plăceri / preferinţe / principii personale, interviuri şi liste, modă şi cultură pop, sociale, trenduri, Bucureşti, familie, Internet, oraşe, cărţi, filme, autori - Proust, Mateiu Caragiale, Agatha Christie, Alain de Botton, Borges, ş.a. Mica dietetică dă măsura inteligenţei, culturii, farmecului personal şi umorului cu care scria (şi trăia) Alex. Leo Şerban al cărui viciu recunoscut era cel al "autoantagonismului": "a spune despre tine - tu însuţi - lucruri dintre cele mai dezavantajoase, mai devalorizante, mai «delicate»... O reputaţie proastă e mai uşor de întreţinut!". De altfel, nenumărate dintre frazele lui pot fi scoase din context şi aranjate sub forma cugetărilor unui a-moralist: "calităţile mi le cultivă prietenii, defectele mi le cultiv singur", "românul se naşte supărat, trăieşte vexat şi moare frustrat; dar nu moare pînă nu-i indispune şi pe ceilalţi", "stilul devine o pagubă colaterală a modei", "ştii că ai îmbătrînit cînd plăcerea de a refuza o persoană care se ştie irezistibilă e mai mare decît plăcerea de a o pune cu ea", "a fi pe Facebook e ca şi cum ţi s-ar propune să intri într-un club care stă, nonstop, cu uşile larg deschise", "bloggerul este noul proletar: revendicativ, vindicativ şi profund antielitist", "ideile trebuie tratate ca pe nişte accesorii, astfel evităm riscul de a deveni fanatici", "e bine să ne cultivăm micile comodităţi personale - cu riscul de a părea excentrici", "visez să nu fiu luat în serios pentru ce spun, ci numai pentru ce fac" etc.

Citind textele (şi ideile) sale spectaculoase prin combinaţia de inteligenţă, umor şi gust personal, întotdeauna deopotrivă personale şi contradictorii, ai în numai 200 de pagini imaginea intelectualului şi omului Alex. Leo Şerban, cel căruia îi plăcea să fie controversat şi controversabil, paradoxal şi contradictoriu: un hedonist capricios, narcisist autoantagonist, principial schimbător, elitist chic, snob superior şi frivol cu stil, aristocrat pop, trendy old school, un solitar cu mulţi prieteni etc. Proustian îndrăgostit de ABBA şi o-Zone, admirator al stilului lui Neagu Djuvara şi elogiator al şlapilor, consumator de operă preclasică şi de cartofi prăjiţi, adept al infidelităţii faţă de propriile idei, deplîngînd declinul huiduielii în timp ce condamnă mitocănia, preferînd controversele polemicilor, şi tot aşa. Dar abia în aceste "încrucişări" şi "amestecuri" de gust personal, popular şi elitist rezidă calitatea şi capacitatea de a fi iconic. Alex. Leo Şerban e, poate, singurul tip cu adevărat original de la noi.

(Marius Chivu)