Mica dietetică

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


De J.M.G. Le Clézio nu citisem decît Procesul verbal acum aproape trei decenii - şi, mult mai recent, Diego şi Frida (după ce văzusem filmul Frida cu Salma Hayek) -, aşa că, atunci cînd am primit Ballaciner, apărut anul trecut în colecţia "Nrf" a editurii Gallimard, n-am făcut altceva decît să-i admir coperta (mai ales că, pour une fois, prietenul George Banu îmi scrisese dedicaţia chiar pe ea - între titlu şi "Nrf"!), s-o răsfoiesc (ia te uită, o carte despre cinema) şi s-o pun deoparte, pe un teanc de alte cărţi ce-şi aşteptau rîndul să fie citite. Inevitabil, nu peste mult timp, alte cărţi aveau să fie puse peste ea, aşteptîndu-şi rîndul să fie citite... Am scos-o de sub ele imediat ce am aflat de Nobelul acordat lui Le Clézio (ştiu, sînt snob) şi am citit-o, în fine, într-o după-amiază: 182 de pagini scrise mare, cum îmi place mie la Gallimard. Un cuvînt-înainte semnat de Gilles Jacob, preşedintele "perpetuel" al Festivalului de la Cannes, în care povesteşte cum l-a cunoscut pe Gide (avant-propos-ul are titlul "Le verre de lait d'André Gide"), cum i-a cunoscut pe Orson Welles, pe Cocteau, pe Camus - şi cum Peter Ustinov s-a căsătorit cu o tînără actriţă de care Jacob era îndrăgostit. (Despre Le Clézio, nimic; ah, ba da: un motto din Désert, la-nceput.)
Cartea propriu-zisă începe la pag. 19 cu un fel de caligramă à la Apollinaire, care "explică" - poetic - titlul; prea poetic pentru mine... Dar eseurile (pentru că eseuri sînt) sînt pasionante pentru oricine se pasionează de minunea numită Cinema! Sînt 19 la număr, plus 3 "intermedii" şi un final - "FIN", ca la film. În general, titlul este începutul primei fraze, aşa că rîndurile încep cu literă mică. Minimonografii ale unor cineaşti (Ozu de pildă) sau filme-fetiş (Ordet al lui Dreyer, L'Atalante al lui Vigo, Accattone al lui Pasolini, L'avventura lui Antonioni, cîteva Bergman-uri) comentate empatic de un cinefil avizat care-a văzut tot şi e la zi cu ultimele apariţii. J.M.G.L.C. scrie, de fapt, un jurnal fără zile, care-ncepe cronologic (filmele mute, evocarea unei rude care era monteuză la Pathé), şi continuă, după o logică a inimii, cu filmele emblematice. şi, pentru că e vorba despre inimă, iată un citat - pe care-l las în franceză - din capitolul "L'amour": "L'amour, au cinéma cela va de soi. Histoires de désir, lent mouvement de la séduction - ou coup de foudre qui est probablement une invention du cinéma." Nu e frumos? "Coup de foudre"-ul, invenţie a cinema-ului... nu cred să se mai fi scris aşa ceva! Numai pentru aceste cuvinte şi i-aş fi dat Nobelul.

Oricine are dreptul să-şi spună părerea despre o operă de artă, dar nu trebuie ţinut cont de părerea oricui.

Unii scriu aşa cum respiră, Cutare scrie aşa cum tuşeşte: e un adevărat scriitor tuberculos.

Emisiune despre Flaubert pe TV5. Vroia să obţină, prin Mme Bovary (roman inspirat de un caz real), "banalitatea faptului divers". Toată truda lui (5 ani!), scrisul & rescrisul paginilor (ni se arată manuscrisul uneia, rescris de 10 ori), pt a obţine acea "banalitate"... Emma nu trebuia să fie "eroină", o "fiinţă excepţională", ci o femeie oarecare, tipică pt epocă. Nu pot să nu mă gîndesc la filmele noastre minimaliste, "gri", care încearcă să ajungă la aceeaşi perfecţiune a banalităţii... şi să mă-ntreb dacă, totuşi, realismul nu este atît de nepopular tocmai pt că lumea nu vrea "banalitate şi fapt divers", ci evaziune şi spectacol. Veşnicul decalaj artist - public. Flaubert, mare iubitor al lui Don Quijote; asemănările cu Mme Bovary: amîndoi, înfrînţi de fantasme livreşti... Se fac echivalări cu pictura impresionistă. Cu cîteva secunde înainte, mă gîndisem că ceea ce a făcut Flaubert seamănă cu pictura lui Cézanne. Experţii vorbesc însă despre impresionişti mai canonici, Monet de ex.; probabil că aşa e, F. încerca să fixeze impresia, să-i confere ductul acelui mot juste şi durata lungă a frazării perfecte. Dar importanţa (pt istoria literaturii) a radicalismului său îl apropie mai degrabă de revoluţionarul Cézanne, care a pregătit pictura sec. 19 pt cubismul sec. 20.

Ceea ce pentru alţii este lux, pentru mine este strictă necesitate; întotdeauna am funcţionat aşa, şi nu văd de ce m-aş schimba.

Luxul meu: să mă enervez din orice nimic pentru că mari probleme nu am - şi e bine să dai măcar impresia că le ai.

Calităţile mi le cultivă prietenii, defectele mi le cultiv singur.

"Pînă acum cîţiva ani, la Pula (Pola), port liniştit din Istria (pe atunci iugoslav, acum croat), puteai să vezi încă vasta reşedinţă în care se născuse diva. Era ultima descendentă a acelei aristocraţii habsburgice magnifice şi decadente, pe care Robert Musil a descris-o atît de bine şi pe care chiar Alida Valli, cu complicitatea nobilului Visconti, o imortalizat-o într-un mod superb autocritic, definitiv aş zice, în Senso. A fost descoperită la 13 ani de Mario Camerini, Lubitsch-ul italian. În 1945, Alida Valli are deja peste 20 de filme la activ. În 1947, Selznick şi Hitchcock o fac sofisticată pentru Cazul Paradine. Apoi, Carol Reed şi acelaşi Selznick îi oferă, cu Al treilea om, un vîrf al carierei, un rol de creatură misterioasă şi enigmatică.... Antonioni, Bava, Argento, Franju, Bertolucci - atîţia alţii, din generaţii şi de facturi diferite, au încercat să o răpească scenei, în care ea a preferat să se dezlănţuie, pînă la bătrîneţe, în performanţe unanim salutate, departe de orice «divism». Rare, pentru a nu spune inexistente, confesiunile, dezvăluirile despre viaţa sa privată, cum au putut-o constata toţi biografii săi. Funeraliile miticei Alida Valli (Alida Maria Laura Altenburger von Marckenstein und Frauenberg) nu s-au putut ţine, cum se obişnuieşte în cazul artiştilor, în biserica Santa Maria del Popolo, pentru că în acea zi trecea prin Roma un anume Cruise, Tom." (Lorenzo Codelli, în Positif / iunie 2006)

Starurile sînt acele persoane care-au pornit de jos şi au ajuns gros-planuri.

În Public Enemy din 1931, ideea că poţi strivi un grep pe chipul unei femei li s-a părut producătorilor ceva cool, dar urmarea acestei acţiuni (ruj mînjit, suc picurînd din năsuc) nu mai cadra cu standardele epocii, aşa că s-a renunţat la naturalism, iar actriţa şi-a refăcut machiajul pentru cadrul următor.

Băieţii răi ai cinematografului independent erau livraţi cu cinefilia la subraţ; băieţii răi made in Hollywood erau livraţi cu codul de bare pe frunte.

Cînd scuipă în public, Colin Farrell îi aduce un omagiu lui James Cagney.

Stilul devine tot mai mult o pagubă colaterală a Modei.

Gustul este precum gazonul britanic: ca să fie bun, trebuie să fie vechi; ca să fie viu, trebuie să încolţească în fiecare primăvară.

"Iată problema mea. În acea dimineaţă de sîmbătă în care s-a publicat Raportul Starr, privacy-ul meu era, din cel mai clasic p.d.v. liberal, absolut. Eram singur în casă, neobservat de nimeni, nederanjat de vecini, nemenţionat în presă şi cît se poate de liber, dacă aş fi vrut, să ignor raportul şi să-mi văd de rebusul meu; numai că simpla existenţă a acelui raport mi-a afectat în asemenea măsură simţul de privacy încît nici nu-mi mai venea să mă ating de el. Peste două zile, eram acasă şi am fost sunat la telefon, pus să menţionez numele de fată al mamei şi, dintr-o dată, am devenit conştient că fiecare detaliu digitalizat al vieţii mele era scrutat atent de străini; după nici cinci minute, uitasem deja de tot episodul acela. Mă simţeam spionat atunci cînd eram cît se poate de în siguranţă, şi m-am simţit în siguranţă cînd eram cît se poate de spionat. Şi nu ştiam de ce. (...) «Dreptul de a fi singur»? Departe de a fi pe cale de dispariţie, este pe cale să explodeze. Este esenţa arhitecturii americane moderne, a peisajului, transporturilor, comunicării şi filozofiei politice dominante. Motivul principal pentru care americanii sînt apatici cînd vine vorba de privacy e atît de uriaş încît devine aproape invizibil: pur şi simplu, ne înecăm în privacy. Ameninţată, aşadar, nu este sfera privată. Este sfera publică. (...) Lumea publică a Washingtonului, întrucît e publică, aparţine tuturor. Sîntem chemaţi cu toţii să participăm cu voturi, cu patriotism, cu campanii, cu opinii. Masa colectivă a unei populaţii face posibilă credinţa noastră în ceva mai presus, mai dăinuitor şi mai demn decît putem, fiecare dintre noi, să fim în privat, iar acest lucru este lumea publică. Dar, aşa cum un lunetist în turnul unei biserici poate ţine un oraş întreg sub observaţie, un scandal di granda poate nărui această credinţă." (Jonathan Franzen, "Imperial Bedroom", 1998, în How To Be Alone, Harper Collins, 2004)

Nu încercaţi să vă păstraţi buna reputaţie: totul conspiră împotriva ei şi, în plus, o reputaţie proastă e mai uşor de întreţinut.

De cele mai multe ori, moralitatea e o chestiune de temperament.

Din ciclul "Fabricat în România": Andreea E. (una dintre foarte puţinele vedete de televiziune autentice şi pe merit) se va muta pe străduţa mea. I-am trimis un SMS, spunîndu-i că mă bucur că vom fi vecini (stau chiar peste drum); m-a sunat imediat şi, printre invitaţiile şi curtoaziile de rigoare, i-am strecurat - mai în glumă, mai în serios - un "şi vezi ce faci cu microfoanele alea!" (în casa respectivă locuiseră nişte diplomaţi americani). Mi-a spus, cît se poate de serios: "Am scos un kilogram din parchet... L-am schimbat pentru că scîrţîia. Asta e, viaţa mea e legată de microfoane." Iar dacă ar fi lăsat parchetul cum era, acesta nu doar scîrţîia, ci şi pîrîia...

Ca ziarist, nu trebuie să-i dai cititorului ce vrea el, trebuie să-i dai numai ce vrei tu. A scrie la gazetă nu e o formă de catering. Te vinzi, dar asta nu înseamnă că te şi cumpără. O rubrică nu e o banană.

A fi pe Facebook e ca şi cum ţi s-ar propune să intri într-un club care stă, nonstop, cu uşile larg deschise.

Nu se mai scriu, astăzi, romane precum acest Scoop al lui Evelyn Waugh - tradus (de Viorica Boitor) sub titlul Bomba zilei (subtitlul "Un roman despre gazetari") şi apărut la Corint cu o prefaţă a lui Alexandru Matei. Waugh l-a publicat în 1938, eu l-am citit prima dată prin '78 iar acum l-am recitit cu, probabil, o expresie de beatitudine tîmpă pe chip (noroc că nu mă vedea nimeni!). Beatitudine pentru că, descriind o lume a micilor boiernaşi de ţară, cu tabieturile lor excentrice, şi a "marilor şacali" ai presei de la oraş, cu interesele lor concentrice, Waugh ne restituie aerul timpului; al unui timp cînd proto-incorecţii politic susţineau că "de fiecare dată cînd eşti politicos cu un proletar încurajezi propăşirea sistemului capitalist" sau cînd un geniu satiric ca Waugh nu se temea să scrie că "oamenii care scriau la ziare erau proverbiali pentru dezechilibrul lor mintal" (şi încă good ol' Evelyn nu cunoştea ediţiile online!)... Şi tîmp pentru că, desigur, oricine este mai puţin inteligent decît Waugh, care compune fără efort unul din cele mai comic melancolice romane despre vodevilul istoric din cîte cunosc... Într-adevăr, nu se mai scriu asemenea cărţi - nimeni nu le mai scrie: doar E.W. ştia cum!

Mizantropia nu e niciodată stabilă sau limitată; e generoasă şi, ca atare, virtual infinită.

În general, mizantropul se retrage între animalele de casă, preferîndu-le compania. Eu, nu.

Ştii că ai îmbătrînit atunci cînd plăcerea de a refuza o persoană care se ştie irezistibilă e mai mare decît plăcerea de a o pune cu ea.

Cu cît îmbătrîneşte, paradoxal, omenirea devine tot mai tînără. Nu în sensul de tot mai imatură (deşi...), nici în acela de vitalitate (e tot mai obosită...), ci în sensul în care oamenii recenţi numai sînt deloc interesaţi de trecut. Iar atunci cînd trecutul îi ajunge, totuşi, din urmă, îşi fac operaţie estetică: se refugiază în online - acest veşnic prezent şi singură nevroză a omului de plastic...

"Pentru Islam, cultura autonomă este de neimaginat. Şi la noi era la fel, pînă acum cîteva secole. Omul de ştiinţă care face experimente a-nceput să se mişte prin Evul Mediu. Abia odată cu revoluţia ştiinţifică, cultura autonomă devine o temă de dezbatere cu Biserica. Astăzi sîntem într-un moment crucial. Atunci cînd intervin bioetica şi bioenergia se pune o chestiune dramatică, întrucît, pentru Biserică, ordinea socială face parte dintr-o ordine formată teologic. Ordinea ştiinţifică şi culturală nu sînt dumnezeieşti. Din acest punct de vedere, creştinismul este mai aproape de Islam şi de iudaism decît de Iluminism. (...) Biserica poate conveni asupra tuturor principiilor, dar nu şi asupra celor născute odată cu Revoluţia franceză. E o dramă care nu-şi găseşte rezolvarea, e carnea şi sîngele acestei lumi, din care face parte Biserica. Biserica catolică este agonistă cu această lume. Căci contradicţia e fecundă: trebuie să o suporţi şi să o laşi să trăiască. A anula contradicţiile e drumul cel mai direct către infern. Biserica, pe de o parte, caută pacea cu religiile, cum începuse deja papa Wojtyla şi, împreună cu pacea, caută alianţa cu marile tradiţii ale ţărilor arabe, asiatice, africane. Se poate ajunge şi la compromisuri, ba chiar se pot adopta şi unele principii laice liberale. (...) Wojtyla deschisese o nouă frontieră, evanghelizarea celor deja botezaţi. Acum trebuie să alegem: ori renunţăm la ideea lui Wojtyla, ori, dacă o continuăm, trebuie să transmitem un mesaj mai puternic, mai emfatic. Care poate să provoace scandal. E ceea ce a ales să facă Ratzinger. Nu trebuie uitat că şi catolicii şi islamicii, sînt de acord că duşmanul cel mai mare al societăţii noastre este secularizarea, agnosticismul cel mai banal şi plebeu. Cel al oamenilor care la piaţă, cum scria Nietzsche, «rîd de acela ce-L caută pe Dumnezeu.» (...) Pînă la urmă, raţiunile de fond ale aşa-zisului conflict între civilizaţii nu sînt religiile, niciodată nu sînt religiile, ci în mod esenţial politicile sociale. Astăzi, mai mult ca oricînd, e nevoie să ne mişcăm cu inteligenţă pentru a evita pericolul «crash»-ului. Invocarea unei întoarceri la Dumnezeul biblic este insuficientă, iar Papa ştie asta. După cum ştie că, dinspre teologia islamică, se difuzează ideea unei Europe e procesului de ateizare. Fireşte, discuţia e mult mai amplă dar, potrivit teologiei islamice, ateismul este inclus în revelaţia creştină. Depinde de dogma reîncarnării. Conceptul revoluţionar de Dumnezeu care devine om este cea mai recurentă acuzaţie religioasă adusă creştinismului." (Massimo Cacciari, filozof, primar al Veneţiei, într-un interviu din La Repubblica, 11 septembrie 2006)

Paranoia este alibiul coşmarurilor mondiale, graţie căruia poţi stinge lumina şi număra oile din vis.

Teoria Conspiraţiei a fost Shirley Temple a Epocii Îngheţului: în locul drăgălăşeniei, dosarele "top secret"; în locul gropiţelor din obraji, găurile din apărarea adversarului.

Codul da Vinci a demonstrat că istoria ştiută - asemeni unui tabel al lui Mendeleev - mai conţinea, de fapt, un element: Teoria Conspiraţiei, la dreapta Sfintei Treimi. Era mai mult decît o "simplă" blasfemie; era semnul clar că Religia însăşi - proprietara celui mai vast şi mai strălucitor castel din lume - trebuia să-l împartă, de-acum, cu un colocatar pervers.

"Mi-ar plăcea să pot schimba ceea ce îi spune, într-un film de Alfred Hitchcock, o Ingrid Bergman băută unui Cary Grant (încă) distant şi foarte obosit: "Uită-te la noi: un bărbat obosit şi o femeie beată - formăm un cuplu de pomină!»

«Un bărbat obosit şi o femeie obosită formează cel mai bun cuplu posibil.» Sau poate acel «cu tine», devenit un singur cuvînt ca în spaniolul «contigo»... sau, în forma lui germană, în loc de «Ich bin deiner» - «Ich bin dir müde.» (Sînt al tău - sînt obositul tău). După aceste cîteva rare experienţe, mi-l reprezint pe Don Juan nu ca seducător, ci ca erou obosit, mereu-obosit la momentul oportun în prezenţa unei femei obosite şi ea, căruia orice femeie îi cade în braţe fără ca, odată misterele oboselii erotice împlinite, el să poarte doliul acestui lucru; întrucît aşa va fi fost mereu, toată viaţa, pentru aceşti doi obosiţi: aceştia doi nu cunosc nimic mai durabil decît faptul de-a fi căzut unul în braţele altuia şi niciunul nu simte nevoia să repete acest gest, nu, chiar le repugnă acest lucru." (Peter Handke, Eseu despre oboseală, Suhrkamp Verlag, 1989)

Oamenii sînt veşnicele victime ale acestui instrument de tortură care e inima.

Diminutivele ("iubiţel", "pisoiaş", "pufuleţ" etc.) sînt primii copii ai cuplurilor.

Căsnicia e o grădiniţă cu program prelungit în care copiii au învăţat să facă o contabilitate ca la carte; din cînd în cînd, în zile şi la ore fixe, copiii consumă şi sexul pentru că-i inclus în meniu.

Mai bine să scuipi unde ai lins decît să lingi unde ai scuipat.

Românul se naşte supărat, trăieşte vexat şi moare frustrat. Dar nu moare pînă nu-i indispune şi pe ceilalţi.