Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Parcări diverse şi bani curgînd pe Apa Sâmbetei


Manu Anghelescu, Maria Balabas

09.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Altfel, ce să-ţi mai spun, vor să construiască o parcare în faţa blocului, supraetajată. Taie copacii, taie echilibrul, taie tot... Sunt câteva fetiţe care se joacă în faţa blocului, îmi dau bună ziua tot timpul. Dar, dacă vine parcarea peste ele, poate le ia veselia odată cu gazul de la eşapamente şi o transformă în hârtii cu valoare culturală incertă. Mai sunt şi două căţeluşe, una neagră şi una maronie, care dorm prin grădini şi se alintă una pe cealaltă. Oamenii le-au pus zgardă, ca să se vadă că sunt ale locului... se aşternuse, aşa, la noi în faţă, o pace locatară. Vine parcarea, îmbibă aerul de noxe, crăpăturile dintre blocuri de lărgire, banii de o modernă putrefacţie. Mă mut la ţară.

Da, mă lovesc şi pe mine câteodată trăirile de mutat la sat, la lac, la pădure, la casă cu grădină, la aer curat. Dar după două zile de stat în linişte simt că mintea mi se tulbură. Aş vrea să nu am de ales mereu şi mereu între două extreme. De ce nu poate rămâne oraşul în echilibru şi trebuie mereu să mi se reamintească că trebuie făcut loc la mai multe şi mai multe maşini pe lumea asta? Banii din acea modernă putrefacţie pot fi ori pierduţi, ori cheltuiţi. Prin parcări sufocante sau magazine luminate. Pentru că proiecţiile devin realitate şi banii se duc mereu pe Apa Sîmbetei. Mă mut oriunde, doar să pot numi acel spaţiu "acasă". Cam ăsta ar fi următorul pas către echilibru.

Acolo, doar din când în când mă-nfior, când se-mpuşcă raţele, când mai moare o pisică. Argeşul curge în voia lui, buruienile cresc mereu, casa părintelui e destul de scumpă, aşa că, încă, civilizaţia urbană mai are să ne spună câte ceva pe la urechi.

Da, aproape că uitasem cum e să te laşi în voia vântului, în privitul casei bunicilor, să uiţi cu totul că viaţa urbană ar fi existat vreodată. Pentru că încetul cu încetul am devenit cu toţii şoareci de oraş. Şi când mă loveşte aşa tare nostalgia, apuc de filele cărţilor despre alpinişti şi vârfuri, ca să-mi reactivez şi mai tare frustrarea de a fi departe de munte. Tot câmpia mă va înghiţi. Doar că eu am ales să mă întorc la ea. Ce paradox această pendulare.

În club aerul e irespirabil. În tribunal, dosarele se avântă galbene către podelele văzduhului. Mă-ntorc şi dau cu ochii de cei doi gemeni, mici de statură, îmbrăcaţi la fel, fără o vorbă unul către celălalt, 40 de ani, unul mai solid, celălalt umbra lui. Mama lor se-ndrepta către 60, dar purta blugii strânşi pe picior, bluza cu model decoltat în spate, părul alb prins în coc la spate, iar când i-a sunat telefonul, s-a pornit discoteca, chiar dacă oamenii erau destul de nemulţumiţi de coadă şi de propriul miros. O voce adâncă mormăie o ordine oarecare. Gemenii râd unul către celălalt, nu au mulţi dinţi în gură. Mama lor, se apropie şi le şopteşte la ureche. Citesc în continuare din Revolta maselor şi, deşi nu-nţeleg nimic, particip şi eu la lumea în care trăim.

Da, cred că într-o perioadă îmi făcea bine acest aer înăbuşitor de subsoluri cu muzică tare. Îmi oprea firul gândurilor până la un nivel suportabil. Lipsa unei direcţii era înlocuită de ceva mai bruiant. Din acel punct orice revoltă a maselor devenea proiecţia fidelă a temerilor de orice fel (pentru că mereu apărea ceva care să umbrească marea pace sufletească). Fiecare perioadă avusese timpurile ei bizare. Vocile mormăitoare erau fie umbre ale trecutului picurând încet pe un canal suprasolicitat, fie doze de şoc administrate lumilor între care pendulez şi eu ca  între doi gemeni îndopaţi cu steroizi.
 
Ca după fiecare examen, mi-am luat o îngheţată. La Capitol lumea era în vacanţă, doar sus pe terasă adia vântul şi-n adânc începuse fundaţia unei alte parcări, imensă, oficială, spirituală, românească, mântuitoare. Parcare pentru suflete.
 
Ca după orice zi solicitantă din punct de vedere social, mi-am luat şi eu o îngheţată. Era o lămâie fentată, în care trebuia să dau cu piatra pentru a face să curgă dulceaţa. Dar pielea s-a relaxat şi atunci am putut lupta altfel cu miezul acriturii. Numai de aş avea răbdarea asta de fiecare dată când dau de punctul îngheţat al problemei. Parcările aste suspendate devin oglinda viitorului iar sufletele noastre un soufflé de lămâie îngheţată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer