Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Şantier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Habotnica / La bigote


Gigi Căciuleanu

25.09.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(din seria Schiţe)
 
În fiecare seară se ruga închinându-se la icoana lui Iosif Visarionovici Bach.
Nu cerea nimic. Nu făcea decât să se roage, să se roage...
 
Din timp în timp era gratificată când cu câte o fugitivă clipire din ochi (unul singur), când cu câte o semi-amuzată încruntare a ambelor sprâncene. Iar în zilele cu baftă chiar cu câte o subţirică prelingere de bale din colţul stâng al sfintei guri. Salivă pe care o aduna febril într-o fiolă specială pe care o aranja cu pietate (cum ar fi putut să o facă altfel?!) alături de tot atâtea sticluţe identice, într-o cutiuţă decorată de către enoriaşii orbi.
 
Ţinuta ei nu era lipsită de cochetărie. Purta ciorapi negri şi pantofi roşii. O bluză neagră şi o minifustă roşie. Îşi vopsea buzele cu negru şi utiliza un rimel stacojiu. Când îi curgea, părea a avea lacrimi de sânge ceea ce era şi scopul urmărit.
 
În nopţile fără lună dormea fără cămaşă de noapte pe un pat de fachir. La cântecul cocoşului se trezea si începea să alerge goală, pe loc, în curticica din spate, înăuntrul unei roţi de veveriţă de dimensiuni umane, fabricată la comandă de către membrii sindicatului muncitorilor fabricii de roţi pentru veveriţe.
 
Cu totul altceva era în nopţile cu lună plină. Pe când lumânările, pe sfârşite, agonizau, ea dansa costumată într-un combinezon de cosmonaut şterpelit de la NASA, pe care lipise foi de viţă virgină (bineînţeles!) alături de urechiuşe de lilieci morţi de o overdoză de apă (aghiazmă, of course!) cu clor, în care chiar ea îi înecase fredonând inspirată, într-un soi de semi-transă şi deci cu ochii semi-închişi, pe "für Elise" de Beethoven, fragmente alese din operele lui Lenin.
 
În putinele momente de răgaz, între două rugăciuni, tricota. Ceva nedefinit. Forma finală nefiind o ţintă. Doar acţiunea conta. Clic - clic. Clic -clic. Un fir negru, unu' roşu, unu' roşu, unu' negru...
 
Vai cât de agreabil şi pline de sens treceau orele...


(de la série Esquisses)
 
Tous les soirs elle priait devant l'image de Joseph Vissarionovitch Bach.
Elle ne demandait rien. Elle ne faisait que prier, prier...
 
De temps en temps l'image s'apitoyait et la gratifiait tantôt d'un fugitif clin d'œil (un seul), tantôt d'un semi-amusé froncement de sourcils. Et, les jours de chance, d'une petite coulée de bave au coin gauche de la sainte bouche. Salive qu'elle accueillait fébrilement dans une fiole spéciale qu'elle rangeait pieusement (mais comment aurait-elle pu faire cela autrement ?!) à côté d'un tas de petites bouteilles identiques dans une boite décorée par les paroissiens aveugles.
 
Sa tenue ne manquait pas de coquetterie. Elle portait des bas noirs et des chaussures rouges. Un chemisier noir et une mini-jupe rouge. Elle peignait ses lèvres en noir et son rimmel était écarlate. Lorsqu'il coulait cela donnait l'impression de larmes de sang ce qui était le but recherché.
 
Par les nuits sans lune elle dormait sans chemise de nuit sur un lit de fakir. Lorsque le coq chantait elle se levait et courait toute nue, sur place, dans la courette derrière la maison, à l'intérieur d'une roue d'écureuil à dimension humaine qui lui a été fabriquée sur commande par les membres du syndicats des ouvriers de l'usine de roues pour écureuils.
 
C'était tout autre chose par les nuits de lune pleine. Pendant que les bougies agonisaient à bout de souffle, elle dansait accoutrée dans une combinaison de cosmonaute chipée à la NASA, sur laquelle elle avait collé des feuilles de vigne vierge (bien évidemment !) mélangées à des oreilles de chauve souris mortes d'overdose d'eau de javel, eau (bénite, bien sûr !) dans laquelle elle les noyait pendant qu'elle fredonnait en semi-transe et avec les yeux mi-clos (comme il se doit !), sur l'air de « Lettre à Elise » (de Beethoven), des fragments choisis des œuvres de Lénine.

Pendant les courts moments de répit, entre deux prières, elle tricotait. Quelque chose d'indéfinissable. La forme finale n'étant pas le but. Seule l'action comptait. Clic - clic. Clic - clic. Un fil noir, un autre rouge, un rouge, un noir...
 
O, comme les heures passait agréablement et remplies de sens...
 
(Paris, 10/11-06-2011)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer