Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Enigmatici şi cuminţi


Marian Rădulescu

14.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Praznicul Adormirii Maicii Domnului îmi evocă mai ales imagini de tipul celor zugrăvite de Andrei Tarkovski în Oglinda sau de Alexander Sokurov în Mama şi fiul. E în firea omului să simtă o nemăsurată şi de negrăit tandreţe în preajma celei care - vorba lui Blaga, din poemul său, "Leagănul" - i-a legănat "întâiul somn şi, poate, întâiul vis".

În Oglinda, Tarkovski pare să spună că datoria pe care omul o resimte faţă de cei ce, aşa cum scrie un popular poet (Adrian Păunescu), "enigmatici şi cuminţi, lângă noi se sting şi mor", este cu neputinţă de plătit îndeajuns. Dintr-o astfel de datorie de a mărturisi dragostea (şi nostalgia) faţă de părinţi şi faţă de casa părintească, de a recupera amintirile uitate ale copilăriei, când totul era încă posibil, s-a născut - mărturiseşte Tarkovski - Oglinda. Un alt poet de peste Prut (Grigore Vieru) îşi mărturisea şi el târzia dragoste de fiu în poemul Iartă-mă:

Iartă-mă, ţi-e părul alb, înzăpezit,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă, pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum, grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.

 
La Sokurov, în Mama şi fiul, o mamă grav bolnavă este purtată de fiu pe ale sale braţe, printre colinele verzi ale unui colţ de Rusie. În icoana ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului, Hristos Îşi ţine în braţe Maica Sfântă (sub forma unui prunc). Reînvie versuri celebre ale unui hit folk din cenaclurile UTC-iste: "Tatăl meu, băiatul meu... mama mea, fetiţa mea."

Undeva, într-un colţ de memorie, port încă vie şi amintirea relaţiei mamă-fiu din zguduitorul Requiem for a Dream. Copleşitor, dincolo de stilul Aronofsky - răvăşitor, sofisticat, profund poetic - e sentimentul singurătăţii acelei mame, refugiul ei în emisiuni TV şi reţete de slăbire mincinoase, cu efecte devastatoare. La sfârşitul filmului, după infernul dependenţei progresive de pilule (care-i provoacă mari tulburări în organism şi-i rătăceşte iremediabil minţile) şi de promisiuni deşarte din partea unor şarlatani jurnalişti de televiziune (care-i dau speranţe false  că va ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate într-o emisiune TV gen "Surprize, surprize"), mama (jucată magistral de Ellen Burstyn) se autosugestionează cu o fărâmă de rai imaginar: pe patul de spital (unde ajunge în urma unui tratament cu electro-şocuri) îşi închipuie că acolo, pe platoul "Surprizelor", îşi reîntâlneşte fiul (îmbrăcaţi amândoi la patru ace) căruia-i spune: "Oh, Harry... Te iubesc, Harry!" Replica fiului (tot imaginară, pentru că Harry este şi el - pe cealaltă coastă a Americii - într-un alt spital, unde unul din braţe tocmai i-a fost amputat, în urma cangrenelor survenite ca urmare a supradozajului de stupefiante): "Şi eu te iubesc, mamă!"

Asta e în filme sau în literatură. În viaţă, pentru mine, rămâne veşnic replica mamei din Requiem..., înainte cu câteva clipe doar de a pleca în lumea umbrelor (via un "purgatoriu" de zece zile petrecut într-o sală de operaţie şi apoi la terapie intensivă). Replica fiului avea să fie rostită, cu întârziere, printre lacrimi către mama sa intrată deja în comă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer