Enigmatici şi cuminţi

Praznicul Adormirii Maicii Domnului îmi evocă mai ales imagini de tipul celor zugrăvite de Andrei Tarkovski în Oglinda sau de Alexander Sokurov în Mama şi fiul. E în firea omului să simtă o nemăsurată şi de negrăit tandreţe în preajma celei care - vorba lui Blaga, din poemul său, "Leagănul" - i-a legănat "întâiul somn şi, poate, întâiul vis".

În Oglinda, Tarkovski pare să spună că datoria pe care omul o resimte faţă de cei ce, aşa cum scrie un popular poet (Adrian Păunescu), "enigmatici şi cuminţi, lângă noi se sting şi mor", este cu neputinţă de plătit îndeajuns. Dintr-o astfel de datorie de a mărturisi dragostea (şi nostalgia) faţă de părinţi şi faţă de casa părintească, de a recupera amintirile uitate ale copilăriei, când totul era încă posibil, s-a născut - mărturiseşte Tarkovski - Oglinda. Un alt poet de peste Prut (Grigore Vieru) îşi mărturisea şi el târzia dragoste de fiu în poemul Iartă-mă: La Sokurov, în Mama şi fiul, o mamă grav bolnavă este purtată de fiu pe ale sale braţe, printre colinele verzi ale unui colţ de Rusie. În icoana ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului, Hristos Îşi ţine în braţe Maica Sfântă (sub forma unui prunc). Reînvie versuri celebre ale unui hit folk din cenaclurile UTC-iste: "Tatăl meu, băiatul meu... mama mea, fetiţa mea."

Undeva, într-un colţ de memorie, port încă vie şi amintirea relaţiei mamă-fiu din zguduitorul Requiem for a Dream. Copleşitor, dincolo de stilul Aronofsky - răvăşitor, sofisticat, profund poetic - e sentimentul singurătăţii acelei mame, refugiul ei în emisiuni TV şi reţete de slăbire mincinoase, cu efecte devastatoare. La sfârşitul filmului, după infernul dependenţei progresive de pilule (care-i provoacă mari tulburări în organism şi-i rătăceşte iremediabil minţile) şi de promisiuni deşarte din partea unor şarlatani jurnalişti de televiziune (care-i dau speranţe false  că va ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate într-o emisiune TV gen "Surprize, surprize"), mama (jucată magistral de Ellen Burstyn) se autosugestionează cu o fărâmă de rai imaginar: pe patul de spital (unde ajunge în urma unui tratament cu electro-şocuri) îşi închipuie că acolo, pe platoul "Surprizelor", îşi reîntâlneşte fiul (îmbrăcaţi amândoi la patru ace) căruia-i spune: "Oh, Harry... Te iubesc, Harry!" Replica fiului (tot imaginară, pentru că Harry este şi el - pe cealaltă coastă a Americii - într-un alt spital, unde unul din braţe tocmai i-a fost amputat, în urma cangrenelor survenite ca urmare a supradozajului de stupefiante): "Şi eu te iubesc, mamă!"

Asta e în filme sau în literatură. În viaţă, pentru mine, rămâne veşnic replica mamei din Requiem..., înainte cu câteva clipe doar de a pleca în lumea umbrelor (via un "purgatoriu" de zece zile petrecut într-o sală de operaţie şi apoi la terapie intensivă). Replica fiului avea să fie rostită, cu întârziere, printre lacrimi către mama sa intrată deja în comă.