Sfîntul Mihail şi demonii

"Lumea înconjurătoare îmi repugnă într-atât, încât trăiesc într-o izolare deplină. În schimb, am în faţă un vast câmp de meditaţie. Şi meditez." Aceasta este una dintre primele fraze din corespondenţa lui Mihail Bulgakov, care mi-a atras atenţia. Suntem în 1917, revoluţia bolşevică a fost declanşată, lumea este întoarsă cu susul în jos. Iar Bulgakov meditează. Boli, necazuri, întâmplări de tot soiul se vor năpusti asupra lui, însemnându-l: simte că nu mai trăieşte, ci doar o "duce", o târăşte... "Suferinţa este viaţa mea", această sentinţă apare scurt încă din 1921, alături de termeni precum amărăciune, tristeţe. Dar Mihail Afanasievici ştie să strângă din dinţi şi să meargă mai departe. Este obsedat de manuscrise, bruioane, de nepublicare, de scoaterea pieselor sale din repertoriu, de minimalizarea lui ca autor, într-un cuvânt se simte chinuit şi persecutat. Pe de altă parte, nu îi lipseşte histrionismul, spiritul hâtru şi chiar maliţia, fiindcă Mihail Afanasievici este, din când în când, şi un bufon sau mai exact un auto-bufon, un bufon de sine. O mărturie esenţială, la nivelul creaţiei, face într-o scrisoare din 1921: "Adevărul este că opera mea se împarte clar în două: cea autentică şi cea chinuită". Scrisorile sunt obsedate de gesturi incendiare: manuscrisele sunt arse ca fiind periculoase sau sunt pierdute şi greu recuperate (sau niciodată recuperate) - "Manuscrisele nu ard", va fi una din frazele cheie ale capodoperei Maestrul şi Margarita (în paranteză fie spus, basarabeanul bucureştenizat Vladimir Bulat mi-a atras atenţia că numele consacratei eroine este MARGARITA şi că acest nume este altceva decât Margareta).

Scene din "cloaca fermecată"

După încheierea războiului civil, Bulgakov se mută la Moscova unde deprinde şcoala vieţii şi unde ţine un jurnal fragmentar: o Moscovă aglomerată ("cloacă fermecată", în care va face pasiune pentru Kremlin), plină de mărfuri şi speculanţi, unde se trăieşte sau în răsfăţ, sau mai ales în mizerie, unde Mihail Afanasievici şi prima sa soţie, Tatiana, se mută pe celebra stradă Sadovaia. Istovirea ("viaţă de ocnă"), dar şi foşgăiala existenţei sunt sentimentele cele mai palpabile din jurnal, în această perioadă. Pervertirea propriului său popor (sub pecetea bolşevică) îl amărăşte: "Sălbatic popor mai sîntem, întunecat, nenorocit..."; apoi e stingherit şi de propriul său non-eroism. În rest, flămânzeală, boli, cenzură, birocraţie sovietică şi comentarii politice (arestări, deportări, întemniţarea şi cedarea patriarhului Tihon, manipulări şi abuzuri comuniste, veşti despre Troţki şi alţi lideri ai vremii, moartea lui Lenin). Şi, totuşi, are o stihie interioară (efervescentă) care îl ajută şi însoţeşte mereu (citeşte Diavoliada în casa lui Alexei Tolstoi, este frământat de publicarea nuvelei Ouăle fatale şi a romanului Garda albă). Uneori, ştie că este unic (fără vreo trufie) şi că are o cale aparte în calitate de creator, alteori se simte confuz şi se îndoieşte de sine ("sînt cu adevărat scriitor?") tocmai în ipostaza sa cea mai autentică. Scrie în draci, participă la serate literare (unde întâlneşte celebrităţi şi mai puţin celebrităţi), dansează foxtrot, bea destul de mult... Notează şi ciudăţenii (demne de scenele excentrice din romanul Maestrul şi Margarita): "de curînd la Moscova au apărut oameni absolut goi (bărbaţi şi femei) purtând banderole pe umăr cu înscrisul «Jos ruşinea». S-au urcat în tramvai. Au oprit tramvaiul, publicul era scandalizat." Este scârbit de articolele de ziar care îl înfăţişează pe Hristos drept un "nemernic" şi "escroc"...

Un al doilea demon (acela al bolilor de tot soiul) îl zgândăre contrapunctic: are o tumoră la ureche, greu tratabilă şi iritantă. Al treilea demon este cel senzual: în 1924, divorţează de Tatiana şi se căsătoreşte cu Liubov Belozerskaia. Notaţiile intime despre Liuba (cea "dulce" şi "grasă") sunt încălcătoare de tabu-uri pentru o mărturie masculină: "soţia mea mă domină din punct de vedere senzual. E şi bine, şi disperant, şi plăcut, şi, totodată, teribil de complicat [...]" Bărbatul Bulgakov se simte (jenat de pasiunea sa carnală): se simte ca un "tun în smârcuri".

"sînt o maşinărie complexă (aşa presupun)"

Corpusul cel mai amplu din volumul publicat de Polirom cuprinde scrisori şi documente din perioada 1924-1940, multe dintre acestea fiind relevante pentru obstrucţionarea operei bulgakoviene şi a autorului în carne şi oase. Negocierile cu cenzorii, regizorii, autorităţile sunt hărţuitoare, legate fiind în special de piesele Zilele Turbinilor, Casa Zoicăi, Fuga. La 7 mai 1926, la percheziţia efectuată de organul de Securitate sovietică la vremea aceea (OGPU), i se confiscă nuvela Inimă de câine şi trei caiete din Jurnal. Urmează interogatoriul luat lui Bulgakov de reprezentanţii OGPU la 22 septembrie 1926; în procesul verbal al respectivului interogatoriu sunt notate câteva din mărturisirile celui anchetat: acesta admite că este apartinic şi că are o "atitudine satirică" faţă de viaţa contemporană; că în timpul războiului civil a simpatizat cu albgardiştii şi a avut o atitudine ostilă faţă de Rusia sovietică; recunoaşte că Inimă de câine este un text duşmănos. Mai recunoaşte că, în calitate de autor, are alergie la temele muncitoreşti şi ţărăneşti, interesul său fiind limitat la intelighenţie. Esenţială este, apoi, scrisoarea din iulie 1929, adresată lui Stalin, sinteză informaţională a persecuţiilor la care a fost supus Bulgakov, care se autoportretizează "otrăvit" de autorităţi şi cere să fie expulzat din URSS. Fratelui său, Nikolai, emigrat la Paris, îi scrie în luna august a aceluiaşi an că a fost finalizată "distrugerea mea ca scriitor". Foarte elocventă pentru catabaza social-politică a lui Bulgakov este, apoi, scrisoarea din 3 septembrie 1929 către Comitetul Central Executiv al URSS; avem de-a face cu un text disperat şi ultimativ, în care Bulgakov foloseşte termeni precum catastrofă, istovire, condamnare, distrugere. Acest text este reluat concis într-o altă scrisoare din aceeaşi dată adresată lui A.M. Gorki, în care Bulgakov este mai puţin oficial şi mai explicativ lăuntric: "Totul îmi este interzis, sînt ruinat, otrăvit, mă aflu într-o singurătate deplină. De ce să ţii un scriitor în ţara unde operele lui nu pot exista? Rog să fie luată o decizie umană, să mi se dea drumul". Apoi cere Uniunii Scriitorilor din Rusia sovietică excluderea sa. La 16 ianuarie 1930 îi scrie angoasat fratelui său Nikolai: "Sînt condamnat la tăcere şi, foarte posibil, la foamete totală"; dar adaugă "Trebuie să mă scufund cu bărbăţie". Intenţionează, cum s-ar spune, o catabază demnă, virilă. La 21 februarie 1930, stigmatul social şi politic este şi mai exact asumat: "sînt o maşinărie complexă (aşa presupun) de a cărei producţie URSS nu are nevoie". În situaţie de penurie totală, practic Bulgakov trăieşte din banii obţinuţi pe traducerile din străinătate şi din produsele trimise în pachete de la Paris, de fratele său.

În sfârşit, la 28 martie 1930, este redactată celebra scrisoare către Guvernul URSS, în urma căreia Stalin însuşi îi telefonează lui Bulgakov, chestionându-l dacă doreşte să plece din ţară, iar scriitorul afirmă în faţa dictatorului că nu ar putea trăi în afara Rusiei (după acest telefon, Bulgakov va fi obsedat de imaginea lui Stalin salvatorul, chiar dacă acesta rămâne în acelaşi timp, la fel de consistent-obsedant, şi tiranul absolut). Conţinutul acestei scrisori este foarte amplu şi detaliat. Întâi de toate, petiţionarul afirmă că nu poate fi nesincer, prin urmare nu se poate pocăi (să-şi facă autocritica), prezentându-se ca fiind un scriitor devotat comunismului. Apoi inventariază apelativele ofensatoare care i-au fost aduse în presă: "lacheu literar", "gunoi stătut", "progenitură neoburgheză". Un mic studiu de caz este realizat chiar de autor pe piesa Insula purpurie (recunoscută ca pamflet dramatic), în care pledează pentru desfiinţarea cenzurii. În această scrisoare capitală inclusiv pentru arta sa literară, Bulgakov îşi defineşte şi stabileşte caracteristicile operei (comite un fel de harakiri asumat şi foarte mândru, aş spune, de aceea cu atât mai impresionant şi tulburător); iată-le: "culorile întunecate şi mistice (sînt SCRIITOR MISTIC) prin care sînt arătate nenumăratele diformităţi ale existenţei noastre, otrava cu care îmi este impregnată limba, scepticismul profund privind procesul revoluţionar din înapoiata mea ţară - căruia îi opun Marea Evoluţie atât de dragă mie -, dar mai ales înfăţişarea trăsăturilor înfricoşătoare ale poporului meu [...]". Este, după cum admite chiar mărturisitorul, un autoportret literar şi în acelaşi timp politic. Apelul continuă cu o nouă inventariere a atacurilor la adresa scrierilor bulgakoviene şi cu o concluzie lucidă şi exactă, vizând mortificarea impusă de cenzură şi autorităţi: "Vă rog să luaţi în consideraţie că pentru mine imposibilitatea de a scrie este echivalentă cu înmormântarea de viu". Ce pretinde Bulgakov? Să fie lăsat să scrie şi să publice, fără să fie obstrucţionat. Iar dacă scrierile sale nu pot fi admise (din varii motive), să i se repartizeze o muncă în specialitatea sa, teatrul (ca asistent de regie, figurant ori chiar mânuitor de decoruri), astfel încât să evite "sărăcia, alungarea în stradă şi moartea". Nu va fi lăsat neapărat să publice, obstrucţionarea sa va continua, dar va fi angajat la teatru, reuşind astfel, cel puţin, să se salveze de mizeria financiară.

Lupul singuratic

Obsesia pentru patronatul salvator al lui Stalin va dura destui ani. La 30 mai 1931 îi scrie (gogolian) din nou dictatorului, pentru a fi lăsat să plece în concediu în străinătate. Pe lângă deja cunoscutele critici şi reproşuri aduse regimului comunist şi cenzurii, Bulgakov face o mărturisire teribilă, într-un autoportret din nou tulburător şi cu impact (chiar şi astăzi). Iată-l (dar previn cititorul că respectivul citat este foarte lung; nu mă pot abţine, însă, să nu redau frumuseţea acestui fragment de epistolă, chiar dacă el îi era adresat unui dictator):
"În spaţiul necuprins al literelor ruseşti din URSS sînt unicul lup singuratic. Am fost sfătuit să-mi vopsesc blana. Stupid sfat. Vopsit sau tuns, lupul nu poate aduce a pudel.
De fapt, am şi fost tratat ca un lup. Şi ani de-a rândul m-au gonit, după toate regulile hăituielii literare, într-un spaţiu îngrădit.
Nu urăsc pe nimeni, dar sînt foarte ostenit, iar la sfârşitul anului 1929 am căzut la pat. Căci pînă şi o fiară poate obosi.
Fiara a declarat că nu mai e nici lup, nici om de litere. Că renunţă la profesia sa. Că va amuţi. Acest lucru, la drept vorbind, e lipsă de voinţă.
Nu există scriitor care să amuţească. Dacă a amuţit, înseamnă că n-a fost scriitor adevărat.
Iar dacă un scriitor adevărat a tăcut, el va pieri.
Cauza bolii mele se află în prigoana de-a lungul multor ani, apoi în tăcerea ce i-a urmat."

I se confesează lui Stalin ca unui prieten, fiind convins, probabil, că scrisoarea sa va primi răspuns şi că el, scriitorul persecutat, ar putea deveni, poate, un ciudat şi extravagant protejat al dictatorului. Îşi mărturiseşte accesele de panică, istovirea. Şi, mai ales, recunoaşte, în final, că ar dori să fie chemat de Stalin ("visul meu de scriitor este să fiu chemat personal la dumneavoastră"). Bulgakov fantasmează, fireşte, dar ajunge să creadă în fantasma securizantă în care îl învăluie pe dictator, ceea ce este o eroare fatală. Gândirea lui este compulsivă, întrucât comite o utopie nevrotică, reluată contrapunctic; este vorba, oare putem chiar să o numim astfel?, despre o dublă gândire de tip orwellian? Felul capricios de a fi, comportamentul politic hazardat, uneori, al lui Stalin, îl îndrituia să aibă un asemenea scop absurd: acela de deveni un soi de protégé al dictatorului. Vladimir Maiakovski se sinucisese, iar Stalin fusese îngrijorat de acest gest, drept care îi telefonase lui Bulgakov, pentru a vedea ce este cu acest (alt) scriitor atipic şi rebel. Osip Mandelştam avea să piară (ceva mai încolo) în Gulag, tocmai din pricina unui mic pamflet anti-stalinist. Mai târziu, Stalin i-a reproşat lui Boris Pasternak (sunat şi el la telefon, precum Bulgakov) faptul că acesta nu l-a apărat aşa cum ar fi trebuit pe Mandelştam, pentru a-l salva. Mustăciosul tiran era, uneori, amuzat de victimele sale scriitoriceşti, nedorind neapărat ca acestea să piară în închisori şi lagăre. Poate că lucrurile stăteau şi aşa. Or, poate că Bulgakov făcuse pur şi simplu o obsesie pentru urmaşul legitim şi nelegitim, în acelaşi timp, al lui Lenin. În 1934 îi scrie din nou lui Stalin, rugându-l să-l ajute în vederea unei călătorii în străinătate, care să-i rezolve problema asteniei nervoase cronice şi care, în acelaşi timp, să îi dea prilejul de a scrie o carte. Iar în 1938 îi scrie pentru ultima dată lui Stalin, dar nu pentru a solicita ceva pentru sine, ci pentru a interveni în favoarea dramaturgului Erdman, care fusese deportat vreme de trei ani de zile.

"Elena, prietena mea, forţa şi vigoarea inimii mele slăbite!"

Nu trebuie să se creadă că Bulgakov a fost constant istovit în scrisorile sale care reproşau autorităţilor şi societăţii marginalizarea-i intenţionată; chiar dacă nu la fel de des, el este totuşi şi jucăuş, gogolian (îl recunoaşte, de altfel, pe autorul Sufletelor moarte ca fiind maestrul său), un teribil causeur, un amator de şarade, de citate amestecate şi erudiţie sucită, un auto-bufon, cum am mai spus-o deja. Îi place să uimească şi chiar să stârnească hazul şi mai ales adoră să nu se plictisească. Mucalit, satirizează orice merită aşa ceva. Cocteilul gogoliano-molieresc din lăuntrul său îl face să fie unic şi întotdeauna recognoscibil, îl face să fie cu pedigree. Dar este, în acelaşi timp, şi profundul el însuşi: Bulgakov inimitabilul. Viaţa merge înainte, cu sau fără hârtoape, cu sau fără cenzură.

Bulgakov o cunoaşte pe Elena Sergheevna (cea de-a treia soţie a sa), în 1929: este vorba despre un coup de foudre de ambele părţi. În septembrie 1932, după câţiva ani de chin în care dragostea pentru Elena Sergheevna a fost strangulată de context, el îi mărturiseşte, într-o scrisoare, lui Şilovski, soţul Elenei, că se iubesc şi că, deci, se vor căsători. Elena îi devine nu doar soţie şi muză, ci cel mai de nădejde prieten, fan şi secretar particular. Ea îl aduce cu sine, în această căsnicie, şi pe fiul ei mai mic (Serghei) în vârstă de şase ani, pe care Bulgakov îl adoptă în mod firesc (fiul cel mare al lui Şilovski, Evgheni, rămâne cu tatăl său). Elena îl va asista de facto, administrativ mai ales, pe Bulgakov, scutindu-l de multe corvezi şi asumându-şi talentul acestui bărbat şi scriitor excentric, pe care îl intuieşte a fi genial. Iar în viaţa unui scriitor chinuit de proprii săi demoni şi mai ales de demonii exteriori ai unor timpi totalitari astfel de făpturi sunt mană cerească. Relaţia dintre cei doi maturi este foarte nuanţată şi intensă, secondată mereu de şagă şi umor, fiind ludic-histrionică. Elena este tachinată drăgăstos printr-o varietate de porecle şi diminutive de răsfăţ, cei doi soţi manifestând un adevărat apetit buf. Hyacint (Bulgakov) scrie astfel scurte epistole şi răvaşe către Mîsea, Ku, Kupa, Madam, Liusenka, Liusi, Liu, Kupik, Dundik, Dorolin, Kukva, Kukocika. Îi scrie inclusiv în spaniolă (în onoarea lui Cervantes, al cărui urmaş literar indirect este, de fapt), italiană ori engleză, doar ca să se joace împreună (mai rar aşa ceva! exclam eu - R.C. - cu tandră invidie). Definiţia şi portretul Elenei în viaţa lui Mihail Afanasievici este concentrată în exclamaţia cu care începe o scrisoare din 1938 (anul din care sunt păstrate cele mai multe schimburi de mesaje între cei doi): "Elena, prietena mea, forţa şi vigoarea inimii mele slăbite!"

Capodopera şi moartea

În 1930, Bulgakov începe să lucreze la Romanul despre diavol, viitoarea capodoperă Maestrul şi Margarita. Textul va fi, la un moment dat, distrus, apoi reluat. În 1934 mărturiseşte că se simte bântuit de acest text: "în cap îmi umblă Margarita mea, motanul, tot felul de zboruri". Anul 1938 este, însă, cel în care lucrează pe brânci la roman (ca un "martir", cum precizează), relatându-i pas cu pas Elenei Sergheevna despre dactilografierea capitolelor. În 1939 i se agravează bolile, încep tulburările de vedere (şi posibila orbire), Bulgakov însuşi vorbeşte în scrisori, la un moment dat, despre "baba cu coasa". Are chiar o bravură aparte - "După cum se ştie, există un singur mod decent de a muri: lovit de glonţ, dar, din păcate, nu am o asemenea armă." Stă destul prin sanatorii, apoi revine în propria-i casă, întrucât o decretează pe Elena Sergheevna a fi singurul "doftor" adecvat. La 10 martie 1940 moare. Nici chiar dragostea nu l-a putut salva. Cât despre demoni, pe câţi i-a stat în putere i-a stârpit sau, dimpotrivă, a fost istovit până la moarte de ei.