Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu mai erau acolo


Ioana Bâldea Constantinescu

24.09.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De data asta mă opresc la bărbia care tremură. O simt că tremură, dar nu am ce să fac. Nu mai spun nimic, ca să nu mi se rupă fraza, şi nu rămân acolo. Îmi fac de lucru, să nu mă gândesc. Chit că mă gândesc. Azi nu o să mă aşez pe niciun scaun şi nu o să mai plâng. Azi nu o să mai fac cum am făcut ieri. Azi o să mă apuc din nou, însă, cu amândouă mâinile, de ideea asta, în care cred, care îmi fulgeră în minte de câte ori văd cât suntem de discriminatorii, de abuzivi, de etern nemulţumiţi de noi, de vieţile noastre, de lejeri atunci când spunem nenorocire, sau ghinion, sau necaz sau nu le daţi la ăştia, doamnă, că mâine vine şi vă dă în cap!: Nu avem dreptul să judecăm pe nimeni. Niciodată. Nu atâta vreme cât, urmând imaginea calcului, nu ne-am încălţat cu papucii lor.

Dar ieri a fost altfel. Ieri am umblat şi eu, cu destulă ignoranţă, în papucii...mei. Eu. Care mă plâng de aia, de ailaltă, de oboseli, de plictiseli, de minusuri mai mici sau mai mici, care mi se par mie importante. De cum am eu neşansa cutărui sau cutărui lucru, de cum vai, uite ce mi se întâmplat! Şi din nou de oboseli, de plictiseli, de un rid în plus, de un ceas de somn în minus... Papucii mei. Platforme bej, de fapt. Umblu printr-o căldură pâcloasă. 39 de grade la jumătatea lui septembrie (şi lista lungă a celor pentru care ele sunt o nenorocire...).

Şi pe urmă îl văd. Mic, atât de mic. Uite că nici în scris nu-mi iese. Am zis că n-o să plâng.

E cel mai mic copil pe care l-am văzut vreodată. Atât de mic... O feţişoară cât jumătate din pumnul meu închis. Muşcat de insecte, sleit de căldură. Ars. Ars de soare. Înfăşat într-o pânză.

Eu port ochelari de soare. Când am plecat de-acasă, m-am dat cu cremă. Crema fetiţei mele. E specială pentru bebeluşi şi pentru tenul sensibil. Factor de protecţie 50+. Waterproof. Şi îmi curg lacrimile. Îmi curg pe sub ochelari, pe obrajii mei hidrataţi, protejaţi şi feriţi de riduri şi pete. Pentru că de-asta îmi dau cu cremă, să nu fac riduri şi pete. Şi, în verile în care, aşa ca anul ăsta, bifez, totuşi, nişte pistrui mi se pare că am avut ghinion. Pentru că eu nu merit pistrui; eu mă dau cu cremă în mod regulat.

Cred că Sábato spunea că, atunci când dăm de pomană, o facem din egoism, ca să ne spălăm sufletele. Ca să umblăm mai departe, liniştiţi, în papucii noştri. Eu nu am vrut să dau de pomană. Nu de-asta m-am aplecat. M-am aplecat să-l văd mai bine. M-am aplecat pentru că nu am putut să fac altfel. M-am aplecat chiar atunci când m-a ajuns mirosul de bere al bărbatului care stă la jumătate de metru de femeia care-l ţine în braţe, m-am aplecat să-l văd.

Nu le da, doamnă, la ăştia, că mâine vine şi-ţi dă în cap!

... mâna mea caută în geantă. Caută crema de faţă, crema împotriva soarelui, crema fetiţei mele (era soare şi am luat-o la mine, pentru că am făcut pistrui anul ăsta; pentru că mă tem să nu fac riduri şi pete, ceea ce ar fi un mare necaz...) şi atunci Nu le da, doamnă,...!

Copilul nu deschide ochii. Nu are putere. Un kilogram, un kilogram şi jumătate? Mai apar doi. Sunt un grup de cerşetori. Probabil că toţi trăiesc de pe seama lui. Toţi întind mâna şi Nu le da, doamnă,...!

Nu cred că am să o uit vreodată. Vocea ei. Dinţii lipsă din faţă. Vocea... Ochii aceia disperaţi, pentru că aşa erau, disperaţi, de o disperare neexersată, nişte ochi care văd, poate, la mine, că şi eu sunt la fel, da, şi eu aş da în cap şi mâine, şi azi, dacă mi s-ar întâmpla aşa ceva, dacă aş fi în locul ei...

Vocea ei. Şi felul cum mi-a spus-o. Extrem de politicos, dar nu moale. Umil, dar aproape imperativ, ca să mă grăbesc, ca să fac ceva, sunt 39 de grade şi el nu mai deschide ochii!. A spus-o într-un fel de şoaptă-şuier, să nu audă omul-care-miroase-a-bere, poate, cel care se uită la mâna mea, rătăcită în geanta în care trebuie să fie crema, crema fetiţei mele... Sunt 39 de grade.

Vă rog mult, nu-mi daţi bani! Vă rog, luaţi-i o cutie de lapte!

Nu avem dreptul să judecăm pe nimeni. Niciodată. Nu atâta timp cât nu am fost cu tălpile atât de aproape de pământ, când arde soarele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer