Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am crescut lângă părintele Papacioc


Gabriela Lupu, un interviu cu Iuliana Vîlsan

28.10.2011
România Liberă, septembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iuliana Vâlsan, pictor şi scenograf de succes, cu mai multe nominalizări şi un premiu UNITER la activ pentru decorul la Herr Paul, montare a regizorului Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, l-a cunoscut încă de pe când era copil pe părintele Arsenie Papacioc - de curând plecat dintre noi - şi are o mulţime de amintiri legate de figura carismatică a marelui duhovnic.

Despre aceste preţioase amintiri din copilărie şi despre părintele Arsenie, vindecătorul de suflete şi trupuri, am vorbit cu Iuliana Vâlsan.
 

Gabriela Lupu: Ştiu că, pentru tine, părintele Arsenie înseamnă o parte din copilăria ta.

Iuliana Vâlsan: Părintele este, de fapt, o parte din viaţa mea şi un punct perpetuu de raportare. Oricând am de luat o decizie mă gândesc ce părere ar avea părintele şi ce sfat mi-ar da.
 

G.L.: Cum l-ai cunoscut pe părinte?
I.V.: Aveam vreo 5 ani şi eram bolnavă. Era ceva ce se pare că nu putea fi tratat de medicina tradiţională. Oricum, medicii nu mi-au dat de cap. Realitatea manifestării ei ca boală consta în faptul că nu-mi ajungea suficient aer la creier. Aşa că unii doctori îmi tratau polipii, alţii amigdalele, alţii aparatul respirator, fiecare trata câte un organ, dar ei nu vedeau boala în complexitatea ei. Era mai degrabă o maladie ce ţinea de sensibil, de suprasensibil, realitate celulară, de moştenire genetică, moştenire informaţională, tot ce ţine de energetic şi material în structura noastră umană.

Şi atunci, mama, care este creştin-ortodox practicant, mi-a găsit terapeutul perfect - pe părintele Arsenie. Cum noi locuiam în Constanţa, drumul până la Mânăstirea "Sfânta Maria" de la Techirghiol era scurt, iar mama mergea acolo din 1976, de când a venit părintele Arsenie. Aşa că mânăstirea a devenit a doua mea casă. Părintele m-a adoptat din prima clipă şi chiar obişnuia să spună că sunt fetiţa lui.
 

G.L.: Erau mulţi copii pe-acolo?
I.V.: Da. Dar eu, fiind mai bolnavă, stăteam mai mult decât toţi ceilalţi care veneau în vizită şi plecau. Eu eram o prezenţă constantă. Şi părintele s-a apropiat ca un bun păstor de oaia cea mai chinuită, cea mai cu probleme, şi nu numai că m-a vindecat fizic, dar m-a şi format ca om. El mi-a acompaniat copilăria şi adolescenţa, aşa că atunci când am plecat la facultate, la Bucureşti, am simţit că primisem tot ce se putea de la el şi că din acel moment încolo mai rămânea să desăvârşesc eu munca părintelui cu mine. Trebuia să-mi duc viaţa pe cont propriu.
 

G.L.: Ai simţit că ţi-a dat drumul în lume?
I.V.: Da. Dar mai acut decât oricând am simţit asta acum, de curând, când părintele "a plecat". A avut grijă să plece de-abia după ce şi-a văzut copiii spirituali formaţi. Eu mă gândeam mereu cu groază la "plecarea" părintelui. Pentru că atâta vreme cât trăia mă simţeam în siguranţă, ca un copil care ştie că poate face orice prostie pentru că se va găsi mereu prim preajmă tata sau mama să o dreagă. Părintele Arsenie a fost mereu plasa mea de siguranţă. Acum simt însă că, deşi nu mai am sub mine o plasă de siguranţă, nici nu mai am nevoie de ea. Pentru că pe mine, în timpul vieţii sale, părintele m-a învăţat să zbor.
 

G.L.: În tot timpul ăsta, de când ai venit la Bucureşti şi până la moartea părintelui, ai mai fost pe la el?
I.V.: Da, dar mult mai rar. Am trăit un moment foarte emoţionant când, în 1993, m-am întors să-l vizitez de ziua lui. El era născut de Sfânta Maria Mare, pe 15 august, şi atunci era şi hramul mânăstirii. Am ajuns acolo, unde erau, bineînţeles, mii şi mii de oameni care veniseră la hram. Eu eram undeva amestecată prin marea aia de lume şi, cu toate astea, părintele m-a văzut sau m-a simţit. Cert este că m-a strigat pe nume în gura mare în mijlocul slujbei. A întins mâna către mine şi până nu s-a făcut cărare ca să ajung la el nu a mai spus nimic. Totul s-a oprit în jur, lumea s-a dat deoparte până am ajuns la el să-mi strângă mâna.
 

G.L.: Când i-ai spus că vrei să dai la Arte Plastice, ce părere a avut?
I.V.: El a fost, cred, cel mai fericit. Eu muncisem mult, fusesem olimpică la limba latină. Făcusem Facultatea de Litere, la limbi clasice, eram pregătită pentru o carieră de traducător din clasici când, deodată, spre surprinderea tuturor, am decis să fac Arte Plastice. Atunci când i-am spus părintelui de decizia mea pentru prima dată, mi-a povestit cum el în puşcărie, când era diăperat, desena. A fost momentul în care  mi s-a arătat ca om, cu pasiunile lui.
 

G.L.: Ţi-a arătat desenele lui?
I.V.: Nu numai că mi le-a arătat, ci chiar mi le-a dăruit. Şi eu le păstrez ca pe cele mai preţioase daruri.
 

G.L.: Înseamnă că ţinea foarte mult la tine. De ce l-ai vizitat atât de rar în ultimii ani?
I.V.: Când am plecat eu, el era deja bătrân, foarte vioi, dar bătrân, şi am simţit că primisem deja atât de mult de la el încât ar fi fost un mare egoism din partea mea să nu las ca timpul cât i-a mai rămas să şi-l dedice altor oameni care aveau atunci mult mai multă nevoie de el. Eu am beneficiat mereu de el, ca un copil cu părinţii acasă. Dar erau atâţia copii orfani, să le spunem, care aveau nevoie de un părinte.
 

G.L.: Şi totuşi, chiar şi tu, mai târziu, ai trecut printr-o boală teribilă. Ai avut cancer, dar te-ai vindecat. A doua ta tămăduire, cea de cancer, a mai avut vreo legătură cu părintele?
I.V.: Da, evident, pentru că el îmi modelase în copilărie cred că până şi celulele. El mi-a format, prin credinţa pe care mi-a insuflat-o, un soi de mecanism de autovindecare.
 

G.L.: Cu acest mecanism spiritual lucra şi asupra propriului corp?
I.V.: Cu un an-doi în urmă, nu mai ştiu exact, când părintele a trebuit să fie supus unei operaţii pe coloană, medicii l-au avertizat că e posibil ca inima lui să cedeze dacă îi fac anestezie. Şi atunci, el le-a zis să-l opereze pe viu, să lase restul în grija lui. Chirurgii l-au operat, operaţia a reuşit şi chiar şi după externarea părintelui în tot salonul zile întregi a mirosit a mir.
 

G.L.: Până la urmă, era şi el un om din sânge şi carne. Îşi arăta şi slăbiciunile trupeşti?
I.V.: Da. Puţină lume ştie că el era surd şi purta aparat auditiv. Indiferent însă de faptul că nu auzea fizic, nu greşea niciodată la nivelul răspunsului. Îţi punea mereu, fără greş, diagnosticul perfect. Pentru că, de fapt, auzea şi vedea totul chiar dincolo de realitatea fizică. Îmi amintesc că eram la spovedanie şi mi-a fost ruşine să spun cu voce tare un păcat. Dar l-am spus în mintea mea. Şi atunci, părintele m-a pocnit cu crucea aia a lui mare de fier în cap. "Am auzit-o şi pe-asta", a spus el şi mi-a mai dat o lovitură cu crucioul ăla.
 

G.L.: Ce părere avea părintele despre călugării aceia morocănoşi care promovează mortificarea trupului?
I.V.: Nu era niciodată de acord cu aceste lucruri. Ba chiar era de părere că este păcat să nu ai grijă de trupul tău. El se oprea din spovedit oamenii ca să mănânce, ca să doarmă. Dacă nu i-ar fi dat trupului său cele necesare, ar fi ars mult mai repede, s-ar fi prăpădit şi mulţi oameni ar fi rămas fără ajutor. În plus, nu-i plăceau călugării nespălaţi sau cei care făceau exces şi paradă de evlavie. Ţin minte că, pe cât era el de bun şi de cald de obicei, de cum vedea un anume aspirant la călugărie, începea să-l ocărască şi să-l alunge din mânăstire. L-am întrebat de ce se poartă aşa şi mi-a spus că omul acela îşi părăsise familia, că lăsase fără ajutor pe lume o nevastă şi doi copii şi că locul lui nu era la mânăstire, ci lângă ai lui, şi că aşa-zisa lui evlavie nu era altceva decât iresponsabilitate. Spre deosebire de alţi călugări foarte aspri, cum am găsit, de pildă, pe la mânăstirile din Moldova, părintele Arsenie avea o infinită înţelegere faţă de păcatele omeneşti, dar nu putea suferi evlavia ipocrită şi răutatea.
 

G.L.: Care e învăţătura cea mai preţioasă pe care ţi-a dat-o părintele?

I.V.: Să fii mereu prezent în viaţa ta, în fiecare clipă, şi să te bucuri de fiecare zi. Atunci când eşti prezent în spiritul şi-n trupul tău, nimic rău nu ţi se poate întâmpla. Mi-a povestit de pildă cum, la puşcărie, cei care nu cedau la anchetă erau puşi în nişte frigidere mari. Erau ţinuţi acolo de la câteva ore la o zi întreagă. Unii mureau, alţii cedau. Ei bine, pe părinte l-au ţinut două zile, iar el n-a murit. Văzând că nici după aceea nu se dezice de credinţa lui, l-au mai băgat încă o zi. A stat trei zile şi trei nopţi în frigider şi-mi povestea că avea grijă să nu adoarmă, se ruga necontenit şi se concentra să fie mereu prezent, mereu acolo, în trupul lui, conştient de fiecare clipă. El ştia că moartea va veni cândva,  dar nu aşa. Nu concepea moartea altfel decât ca pe o trecere paşnică la Domnul, ca pe o plecare liniştită înspre lumină.

 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer