Iuliana Vâlsan, pictor și scenograf de succes, cu mai multe nominalizări și un premiu UNITER la activ pentru decorul la Herr Paul, montare a regizorului Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, l-a cunoscut încă de pe când era copil pe părintele Arsenie Papacioc - de curând plecat dintre noi - și are o mulțime de amintiri legate de figura carismatică a marelui duhovnic.
Despre aceste prețioase amintiri din copilărie și despre părintele Arsenie, vindecătorul de suflete și trupuri, am vorbit cu Iuliana Vâlsan.
Gabriela Lupu: Știu că, pentru tine, părintele Arsenie înseamnă o parte din copilărie.
Iuliana Vâlsan: Părintele este, de fapt, o parte din viața mea și un punct perpetuu de raportare. Oricând am de luat o decizie mă gândesc ce părere ar avea părintele și ce sfat mi-ar da.
G.L.: Cum l-ai cunoscut pe părinte?
I.V.: Aveam vreo 5 ani și eram bolnavă. Era ceva ce se pare că nu putea fi tratat de medicina tradițională. Oricum, medicii nu mi-au dat de cap. Realitatea manifestării ei ca boală consta în faptul că nu-mi ajungea suficient aer la creier. Așa că unii doctori îmi tratau polipii, alții amigdalele, alții aparatul respirator, fiecare trata câte un organ, dar ei nu vedeau boala în complexitatea ei. Era mai degrabă o maladie ce ținea de sensibil, de suprasensibil, realitate celulară, de moștenire genetică, moștenire informațională, tot ce ține de energetic și material în structura noastră umană.
Și atunci, mama, care este creștin-ortodox practicant, mi-a găsit terapeutul perfect - pe părintele Arsenie. Cum noi locuiam în Constanța, drumul până la Mânăstirea "Sfânta Maria" de la Techirghiol era scurt, iar mama mergea acolo din 1976, de când a venit părintele Arsenie. Așa că mânăstirea a devenit a doua mea casă. Părintele m-a adoptat din prima clipă și chiar obișnuia să spună că sunt fetița lui.
G.L.: Erau mulți copii pe-acolo?
I.V.: Da. Dar eu, fiind mai bolnavă, stăteam mai mult decât toți ceilalți care veneau în vizită și plecau. Eu eram o prezență constantă. Și părintele s-a apropiat ca un bun păstor de oaia cea mai chinuită, cea mai cu probleme, și nu numai că m-a vindecat fizic, dar m-a și format ca om. El mi-a acompaniat copilăria și adolescența, așa că atunci când am plecat la facultate, la București, am simțit că primisem tot ce se putea de la el și că din acel moment încolo mai rămânea să desăvârșesc eu munca părintelui cu mine. Trebuia să-mi duc viața pe cont propriu.
G.L.: Ai simțit că ți-a dat drumul în lume?
I.V.: Da. Dar mai acut decât oricând am simțit asta acum, de curând, când părintele "a plecat". A avut grijă să plece de-abia după ce și-a văzut copiii spirituali formați. Eu mă gândeam mereu cu groază la "plecarea" părintelui. Pentru că atâta vreme cât trăia mă simțeam în siguranță, ca un copil care știe că poate face orice prostie pentru că se va găsi mereu prim preajmă tata sau mama să o dreagă. Părintele Arsenie a fost mereu plasa mea de siguranță. Acum simt însă că, deși nu mai am sub mine o plasă de siguranță, nici nu mai am nevoie de ea. Pentru că pe mine, în timpul vieții sale, părintele m-a învățat să zbor.
G.L.: În tot timpul ăsta, de când ai venit la București și până la moartea părintelui, ai mai fost pe la el?
I.V.: Da, dar mult mai rar. Am trăit un moment foarte emoționant când, în 1993, m-am întors să-l vizitez de ziua lui. El era născut de Sfânta Maria Mare, pe 15 august, și atunci era și hramul mânăstirii. Am ajuns acolo, unde erau, bineînțeles, mii și mii de oameni care veniseră la hram. Eu eram undeva amestecată prin marea aia de lume și, cu toate astea, părintele m-a văzut sau m-a simțit. Cert este că m-a strigat pe nume în gura mare în mijlocul slujbei. A întins mâna către mine și până nu s-a făcut cărare ca să ajung la el nu a mai spus nimic. Totul s-a oprit în jur, lumea s-a dat deoparte până am ajuns la el să-mi strângă mâna.
G.L.: Când i-ai spus că vrei să dai la Arte Plastice, ce părere a avut?
I.V.: El a fost, cred, cel mai fericit. Eu muncisem mult, fusesem olimpică la limba latină. Făcusem Facultatea de Litere, la limbi clasice, eram pregătită pentru o carieră de traducător din clasici când, deodată, spre surprinderea tuturor, am decis să fac Arte Plastice. Atunci când i-am spus părintelui de decizia mea pentru prima dată, mi-a povestit cum el în pușcărie, când era diăperat, desena. A fost momentul în care mi s-a arătat ca om, cu pasiunile lui.
G.L.: Ți-a arătat desenele lui?
I.V.: Nu numai că mi le-a arătat, ci chiar mi le-a dăruit. Și eu le păstrez ca pe cele mai prețioase daruri.
G.L.: Înseamnă că ținea foarte mult la tine. De ce l-ai vizitat atât de rar în ultimii ani?
I.V.: Când am plecat eu, el era deja bătrân, foarte vioi, dar bătrân, și am simțit că primisem deja atât de mult de la el încât ar fi fost un mare egoism din partea mea să nu las ca timpul cât i-a mai rămas să și-l dedice altor oameni care aveau atunci mult mai multă nevoie de el. Eu am beneficiat mereu de el, ca un copil cu părinții acasă. Dar erau atâția copii orfani, să le spunem, care aveau nevoie de un părinte.
G.L.: Și totuși, chiar și tu, mai târziu, ai trecut printr-o boală teribilă. Ai avut cancer, dar te-ai vindecat. A doua ta tămăduire, cea de cancer, a mai avut vreo legătură cu părintele?
I.V.: Da, evident, pentru că el îmi modelase în copilărie cred că până și celulele. El mi-a format, prin credința pe care mi-a insuflat-o, un soi de mecanism de autovindecare.
G.L.: Cu acest mecanism spiritual lucra și asupra propriului corp?
I.V.: Cu un an-doi în urmă, nu mai știu exact, când părintele a trebuit să fie supus unei operații pe coloană, medicii l-au avertizat că e posibil ca inima lui să cedeze dacă îi fac anestezie. Și atunci, el le-a zis să-l opereze pe viu, să lase restul în grija lui. Chirurgii l-au operat, operația a reușit și chiar și după externarea părintelui în tot salonul zile întregi a mirosit a mir.
G.L.: Până la urmă, era și el un om din sânge și carne. Își arăta și slăbiciunile trupești?
I.V.: Da. Puțină lume știe că el era surd și purta aparat auditiv. Indiferent însă de faptul că nu auzea fizic, nu greșea niciodată la nivelul răspunsului. Îți punea mereu, fără greș, diagnosticul perfect. Pentru că, de fapt, auzea și vedea totul chiar dincolo de realitatea fizică. Îmi amintesc că eram la spovedanie și mi-a fost rușine să spun cu voce tare un păcat. Dar l-am spus în mintea mea. Și atunci, părintele m-a pocnit cu crucea aia a lui mare de fier în cap. "Am auzit-o și pe-asta", a spus el și mi-a mai dat o lovitură cu crucioul ăla.
G.L.: Ce părere avea părintele despre călugării aceia morocănoși care promovează mortificarea trupului?
I.V.: Nu era niciodată de acord cu aceste lucruri. Ba chiar era de părere că este păcat să nu ai grijă de trupul tău. El se oprea din spovedit oamenii ca să mănânce, ca să doarmă. Dacă nu i-ar fi dat trupului său cele necesare, ar fi ars mult mai repede, s-ar fi prăpădit și mulți oameni ar fi rămas fără ajutor. În plus, nu-i plăceau călugării nespălați sau cei care făceau exces și paradă de evlavie. Țin minte că, pe cât era el de bun și de cald de obicei, de cum vedea un anume aspirant la călugărie, începea să-l ocărască și să-l alunge din mânăstire. L-am întrebat de ce se poartă așa și mi-a spus că omul acela își părăsise familia, că lăsase fără ajutor pe lume o nevastă și doi copii și că locul lui nu era la mânăstire, ci lângă ai lui, și că așa-zisa lui evlavie nu era altceva decât iresponsabilitate. Spre deosebire de alți călugări foarte aspri, cum am găsit, de pildă, pe la mânăstirile din Moldova, părintele Arsenie avea o infinită înțelegere față de păcatele omenești, dar nu putea suferi evlavia ipocrită și răutatea.
G.L.: Care e învățătura cea mai prețioasă pe care ți-a dat-o părintele?
I.V.: Să fii mereu prezent în viața ta, în fiecare clipă, și să te bucuri de fiecare zi. Atunci când ești prezent în spiritul și-n trupul tău, nimic rău nu ți se poate întâmpla. Mi-a povestit de pildă cum, la pușcărie, cei care nu cedau la anchetă erau puși în niște frigidere mari. Erau ținuți acolo de la câteva ore la o zi întreagă. Unii mureau, alții cedau. Ei bine, pe părinte l-au ținut două zile, iar el n-a murit. Văzând că nici după aceea nu se dezice de credința lui, l-au mai băgat încă o zi. A stat trei zile și trei nopți în frigider și-mi povestea că avea grijă să nu adoarmă, se ruga necontenit și se concentra să fie mereu prezent, mereu acolo, în trupul lui, conștient de fiecare clipă. El știa că moartea va veni cândva, dar nu așa. Nu concepea moartea altfel decât ca pe o trecere pașnică la Domnul, ca pe o plecare liniștită înspre lumină.