Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Filmul m-a împlinit ca actor


Monica Andronescu, un interviu cu Vlad Ivanov

21.10.2011
Adevărul literar şi artistic, august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Monica Andronescu: Potrivit unui studiu recent, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile e cel mai vizionat film românesc din cinematografele româneşti din ultimii cinci ani. Cum explici acest succes? 
Vlad Ivanov: Succesul din România a fost mai mic decât cel din străinătate. Lumea de la noi s-a scandalizat tare că "iar vorbim de comunism şi de România urâtă". Avem tendinţa să le ascundem sub preş şi să spunem că e curat în casă... Faţă de 432 a existat o mare curiozitate. Publicul a venit să vadă de ce au luat Mungiu şi echipa lui Palme d'Or. Apoi, publicul majoritar a fost cel de peste 35 de ani, care s-a regăsit oarecum în problematica filmului şi a intervenit nostalgia. 

M.A.: Te deranjează statutul de "vedetă"?
V.I.: Eu nu mă consider vedetă. În România, statutul de vedetă e demonetizat. Mă deranjează nu statutul de vedetă, pentru că nu mă recunosc în el, ci faptul că lumea este interesată mai ales de suprafaţa lucrurilor. Foarte puţini pătrund în profunzime şi sunt cu adevărat interesaţi de munca şi de trăirile noastre. Pentru mine, e important, pentru că, atunci când lucrez, mă focusez aproape sută la sută şi acord foarte puţin timp celorlalte lucruri. Chiar dacă nu sunt la repetiţie, merg pe stradă şi mă gândesc la rol, mi se pare că cineva păşeşte într-un fel anume sau îşi mişcă mâna şi-mi trezeşte un gând... Tot timpul trebuie să fii ca un burete şi să vezi tipologii, gesturi, mimici. Nu poţi contoriza timpul în care-ţi construieşti un rol... 

M.A.: Ce roluri te aşteaptă acum, după ce te-ai întors de la Festivalul de Film de la Locarno?
V.I.: O să plec în Letonia, unde o să mă întâlnesc din nou cu echipa de acolo şi cu Sergei Loznitsa, să pregătim o scenă pe care o s-o filmez la sfârşitul lui septembrie 2011. Cam aşa o să fie vacanţa mea. Probabil c-o să mă duc şi la Botoşani câteva zile să-mi văd părinţii şi foarte mult aş vrea să ajung pe munte la sfârşitul lui august. Am un traseu care-mi place foarte tare pe creste, pe vârful Clincea. Iar la începutul lui septembrie o să continuăm repetiţiile la un spectacol nou al lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul Bulandra, care mi-a oferit un rol principal. Se numeşte Prietenii, este după o piesă japoneză a lui Kobo Abe, autorul romanului Femeia nisipurilor, şi vorbeşte despre condiţia individului în societate, despre cât de puţin se pune preţ pe entitatea spirituală şi cât de mult se merge pe colectivizare. E o metaforă foarte frumoasă, în acelaşi timp realistă şi absurdă. Cam asta pregătesc în teatru în România. Am o propunere să joc în toamna lui 2012 într-un musical străin, am fost deja la Londra şi am dat o probă, dar sunt încă probleme materiale.

M.A.: Eşti un actor foarte ocupat. Care este acea secvenţă din viaţa ta fără de care simţi că n-ai fi ceea ce eşti?
V.I.: Totul a început la Şcoala Populară de Artă din Botoşani. Atunci am descoperit teatrul şi muzica clasică. Eram în clasa a X-a şi am trăit acolo seri extraordinare. Aveam doi prieteni, unul cânta la fagot şi unul la violă. Ei îmi cântau Bach, Mozart, iar pe mine mă rugau să le recit din Eminescu. Mâncam slană cu ceapă, dar eram atât de fericiţi... Dacă n‑ar fi fost astfel de momente, probabil că nici nu ne întâlneam azi... Fiecare om are în el câte un drum, dar trebuie să îi dea voie să iasă. Pe urmă, am ştiut că trebuie să fac mai mult, să vin în Bucureşti, să lucrez. Cred că acesta a fost adevăratul moment de răscruce pentru mine, ca om, şi ca viitor actor. Experienţa a fost extrem de dură. Veneam dintr-un orăşel din Moldova, care avea o linişte aproape patriarhală. Am ajuns într-un Bucureşti plin de vâltoare şi de oameni grăbiţi, iar anul în care am lucrat la un butic din Gara de Nord ca să mă pot întreţine m-a modificat foarte mult.

M.A.: Cum îţi aminteşti acea perioadă şi în ce fel te-a schimbat?
V.I.: Lucram în tura de noapte, într-o consignaţie din Gara de Nord, care, prin '90, era un loc destul de rău famat, plin de şuţi, de proxeneţi şi de prostituate. Un fel de loc al pierzaniei. Buticul ăla era singurul de unde puteai să-ţi cumperi ceva. Vindeam de la spray-uri de ţânţari din Republica Moldova, la whisky sau ţigări... Trebuia să ţin şi un fel de contabilitate, şi eu nu aveam niciun fel de experienţă, făcusem doar liceul şi armata. Patronii aveau nevoie de un băiat pentru tura de noapte pentru că acolo lucrau doar două fete. Aşa că m-am angajat eu, iar mie îmi convenea programul pentru că puteam să merg ziua la facultate. Începeam la 9.30 seara şi terminam la 7 dimineaţa. Când ieşeam din tură mergeam până acasă, îmi schimbam hainele şi mă duceam la facultate, unde eram audient la clasa lui Dem Rădulescu. După-amiaza, mergeam la cursuri de pantomimă cu Dan Puric şi Sandu Fayer, iar apoi alergam cu sufletul la gură să nu întârzii la serviciu. Atunci am învăţat să-mi supraveghez programul şi asta m-a ajutat mult în viaţă şi m-a format ca om şi ca viitor actor. Când am luat examenul, cei mai fericiţi au fost patronii mei. În seara aia m-au dus într-un bar de noapte - nu mai fusesem în viaţa mea într-un bar - la Hotel Nord, şi atunci am văzut şi eu o stripteuză... Era pentru mine ceva senzaţional, mă amuzam teribil. Tinerii de azi nu cred că ar înţelege genul ăsta de experienţă, dar nu înseamnă că e neapărat rău. Am scăpat de o timiditate aproape bolnavă, care a rămas în sensul frumos al cuvântului, dar am căpătat fermitate şi bucuria de a lupta pentru un ideal. 

M.A.: Dacă n-ar fi fost filmul, cum ar fi arătat viaţa ta?
V.I.: Mult mai săracă. Cred că filmul ar fi trebuit să apară... Filmul m-a împlinit ca actor. Sunt ca peştele în apă pe platou. Îmi place concentrarea de moment, acolo, în faţa camerei. Iubesc filmul. N-o să pot niciodată să aleg între film şi teatru. Mi-am dorit de mic copil să călătoresc mult. Vin dintr‑o familie cu resurse materiale reduse. Eram patru copii acasă şi ne cam împărţeam când să plecăm în tabere. Am umblat mult prin lume, în primul rând datorită filmului. Am fost în locuri pe care sunt sigur că n-o să le mai văd niciodată. 

M.A.: Care dintre ele ţi-a rămas cel mai aproape de suflet?
V.I.: Un loc unde m-am simţit extraordinar, chiar de ziua mea, şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc lui Ovidiu Cuncea. Eram într-o vacanţă în Grecia, cu Sandu Pop, undeva, într-o insuliţă divină, aproape pustie, iar unde făceam noi baie era un golf sălbatic, înconjurat de ziduri de piatră. Plaja era cu nisip şi piatră albă, iar seara era absolut minunat, era lună plină... Şi exact de ziua mea m‑am întâlnit în insula aia aproape pustie cu Ovidiu Cuncea. Ni s-a părut incredibil. El a aflat că e ziua mea şi, împreună cu Sandu, mi-au făcut o surpriză. Au pus lumânări pe stânci şi au umplut plaja de candele mici, aprinse. Am plâns. A fost o seară magică. 

M.A.: Dar cu tine însuţi unde te simţi cel mai bine? 
V.I.: Pe scenă. E un mic miracol când simt că se naşte acea energie fantastică şi lumea aproape că nu mai respiră.

M.A.: Ce pierde un om care nu merge la teatru?
V.I.: Pierde o anumită experienţă, un fapt de viaţă unic, ce te poate îmbogăţi. E bine să fii curios, în sensul cel mai curat al cuvântului. Avea Dem Rădulescu o vorbă: "Câte află omul, dacă iese în oraş..." Trebuie să ieşi în oraş cu tine însuţi. 

M.A.: De ce are nevoie un actor, în afară de har?
V.I.: De cultură. Omul e perfectibil, nu e perfect... 

M.A.: Ivanov e cel mai recent spectacol în care joci. Cât seamănă personajul Ivanov cu Vlad Ivanov? 
V.I.: Mă întrebi dacă sunt la fel de depresiv ca Ivanov? Există astfel de perioade în viaţa fiecăruia. "M-am hrănit" şi din tristeţile mele şi din cele ale prietenilor... Dar trebuie să ştii cât să iei. Andrei Şerban e un regizor care cere foarte mult. Trebuie să fii mereu deschis, dispus şi disponibil, ceea ce te ajută să găseşti mai multe drumuri, ca să poţi alege pe urmă. E un balans permanent între a găsi şi a nu găsi... 

M.A.: Ce te-a învăţat despre tine însuţi experienţa ultimilor ani? 
V.I.: Că mai sunt extrem de multe lucruri în faţă, că, dacă reuşeşti să ai capul pe umeri şi să fii serios, lucrurile ţi se pot deschide frumos. Dacă ajungi la suficienţă sau vedetism, tentaţie care ne paşte din când în când, ceva se estompează în tine. 

M.A.: De ce ţi-e cel mai frică?
V.I.: M-ar durea dacă n-aş mai putea să fac teatru sau film. Ceva s-ar stinge în mine pentru totdeauna. Simt cu toată fiinţa mea că asta mi‑e menirea. 

M.A.: Te simţi împlinit?
V.I.: Pot să spun altfel. Că şi Cel de Sus, şi oamenii au fost destul de generoşi cu mine, chiar dacă uneori a trebuit să lupt. Toţi ne dorim câte ceva. Dar e bine să-ţi doreşti cu linişte şi simplitate, nu să fii ca un copil răutăcios, care bate din picior că vrea jucăria acum.

M.A.: Viaţa ta, ca şi a celorlalţi, e ca un puzzle. Din al tău lipseşte vreo piesă?
V.I.: Cred că lipseşte cineva de lângă mine, ceea ce nu e neapărat un regret. E ceva ce aştept. Mi-e dor să împart lucrurile frumoase cu cineva. 

M.A.: O replică pe care o simţi ca şi cum ţi-ar aparţine?
V.I.: E o replică a lui Ivanov: "Ce se întâmplă cu mine? De unde această slăbiciune, de unde această lehamite? În ce abis mă cufund de bunăvoie?" Acolo, în acele cuvinte, e esenţa personajului. Dar cred că răspunsul meu e "Ce se întâmplă cu mine?". 

M.A.: Dacă ţi s-ar cere să-ţi adresezi o întrebare acum, asta ar fi?
V.I.: Poate că da. Vorbeam cu un prieten şi m-a întrebat la un moment dat: "Dacă ai sta la masă cu Dumnezeu, ce-ai vrea să-I spui?" M-am blocat. Dar acum îmi dau seama că aş putea să-L întreb "Ce se întâmplă cu mine?". 

CV
 Vlad Ivanov s-a născut pe 4 august 1969, la Botoşani
 A jucat roluri principale în producţii premiate la cele mai mari festivaluri din lume, precum 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, deţinător al unui Palme d'Or, Poliţist, adjectiv, Concertul sau Principii de viaţă
 A absolvit Academia de Teatru şi Film, promoţia 1995
 Printre cele mai importante roluri din teatru se numără cele din Ioana d'Arc. Pagini de dosarElisaveta BamUn duel sau Ivanov 
 A colaborat cu Michael Cacoyannis la proiectul "Lisystrata", desfăşurat la Alekton Athens Concert Hall din Atena.
 A obţinut Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar acordat de Asociaţia criti-cilor de film din Los Angeles pentru 432, Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar, pentru Un duel, sau Premiul Gopo pentru Cel mai bun ac­tor într-un rol secundar, pentru filmul Poliţist, adjectiv.
 În prezent este "şeful" din reclamele Vodafone, iar în trecut a fost tot "şef" într-un clip pentru berea Golden Brau.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer