Un interviu cu dramaturgul şi profesorul Alina Nelega este întotdeauna, cred eu, un interviu elegant. Echilibrat dar relaxant, aproape tehnic prin precizia discuţiei, fără devieri de dragul poveştii. Nu e de mirare, atunci, că cele cinci minute petrecute în prezenţa sa la meeting-point-ul festivalului de teatru din din Alba Iulia, despărţiti de o masă şi un reportofon, au fost minutele unei conversaţii din care chiar am rămas cu ceva. Mai ales că tocmai îşi lansase un volum despre scrierea dramatică, la Editura Eikon, intitulat Structuri şi formule de compoziţie ale textului dramatic.
Florian-Rareş Tileagă.: În ce fel poate fi utilă această carte în practica teatrului românesc?
Alina Nelega: Ea se adresează cu precădere studenţilor mei de la masteratul de scriere dramatică, dar şi-a depăşit întrucâtva intenţiile, aşa cum se întâmplă cu unele cărţi, atingând un spectru mai larg de cititori. Cred că foloseşte celor care meditează asupra teatrului, care practică teatru şi chiar şi celor care merg la teatru. Ştiţi, teatrul este ca şi fotbalul; e un antrenament necesar, se bazează pe joc şi, până la urmă, poţi să joci fotbal şi pe maidan, nu trebuie să ajungi Maradona...
F.R.T.: Când putem vorbi de roadele acestor paşi în dramaturgia românească? Când se vor putea aplica aceste învăţăminte într-ale scrisului?
A.N.: Roadele se pot vedea deja. Anul acesta am avut la Târgu Mureş prima promoţie de masteranzi, cu rezultate bune şi foarte bune. Una dintre studentele mele - Alexandra Pârgu, e un nume despre care vom mai auzi - a câştigat "Piesa anului", care este concursul Ministerului Culturii transferat la Festivalul Naţional de Dramaturgie din Timişoara. Mai sunt încă două studente care au avut rezultate notabile, prin spectacole radiofonice şi în teatre independente. Cam acestea sunt roadele, sintetizate în a-ţi găsi propria voce, propriul drum, în a te convinge de talentul tău. În fond, nu e o carte de bucate (râde) şi nu e la fel de simplu ca a face o ciorbă...
F.R.T.: Dar digerabilă este...
A.N.: Păi asta s-o spună cititorii. Ea se citeşte cu plăcere; sunt informaţii pe care le sistematizează, fiind, repet, destinată studenţilor mei de masterat, care nu au toţi un background de teatrologie sau litere. În general ei sunt actori, deci practicieni ai scenei, sunt regizori, jurnalişti.
F.R.T.: Putem vorbi despre o şcoală de dramaturgie românească?
A.N.: Cred, totuşi, că e devreme să vorbim despre o şcoală. Ceea ce încerc eu să creez, cu eforturi în ultimii cincisprezece ani (în care am avut şi un festival internaţional de dramaturgie numit Dramafest), este un context în care oamenii tineri, care vor să scrie, să se poată exprima. Să aibă relaţia lor proprie cu scena, fiindcă dramaturgul este diferit de ceilalţi scriitori. El nu este chiar atât de singur ca ceilalţi.
F.R.T.: E, oare, pregătit teatrul românesc să asimileze această nouă postură de dramaturg?
A.N.: Dar nu e o postură nouă. Dimpotrivă, e o postură foarte veche şi este singura în care dramaturgul rezistă în teatru. În ultima sută de ani, rolul dramaturgului a fost asumat de regizor, dar, dacă ne uităm la felul în care scriitorul dramatic se insinuează în mişcarea independentă de teatru, vedem deja că piesele noi şi-au creat un public, că există un curent destul de puternic. Nu ştiu dacă teatrul românesc e pregătit sau nu, e posibil ca această realitate să-l ia pe nepregătite.
F.R.T.: Atunci care ar fi, în opinia dumneavoastră, cei mai importanţi dramaturgi români ai momentului?
A.N.: Aaa... (Râde). Nu, nu pot să fac o clasificare pentru că mi-e teamă că i-aş putea uita pe unii şi aş da prilej de supărare altora, poate chiar pentru ordinea în care i-aş putea menţiona. Nu mă simt în stare să fac o clasificare, nu mă simt în stare nici măcar de o ordine alfabetică. Există dramaturgi importanţi, pe care cititorii dumneavoastră îi pot afla consultând afişele şi mergând la teatru.
(Interviul a avut loc în 7 octombrie 2011, pe terasa unei cafenele din centrul Alba Iuliei, cu ocazia Festivalului Internaţional de Teatru "Poveşti", ediţia a VI-a, 5-9 octombrie 2011.)