Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  InCompletAbil fantastic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zidul


Manu Anghelescu

27.12.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pereţii

Era clar că pentru o perioadă lungă de timp va fi înconjurată de aceeaşi pereţi. Era un fel de reţinere la domiciliu pe timp nelimitat şi asta îi demonstra tot mai clar acea lege de care se tot agăţa. Aşa că într-o noapte se hotărî să lipească pe acei pereţi toate culorile strînse pe drumuri. Călătoria ei prindea sens. Decoraţiunile veneau la fix, ca o poveste pregătitoare pentru marele moment. Se obişnuise atât de tare cu schimbarea încât stagnarea între ziduri i se părea aproape insuportabilă. Orientase patul către râu pentru a putea pluti în voie. Nu ajungea prea departe niciodată şi ceaţa din ultimele zile îi obtura tot mai mult starea de hartă. Doar că harta nu o ajuta în momentul de zid. Putea doar să spere că într-o zi pereţii se vor coji şi vor pica. Odată cu ei, zidul s-ar fi transformat într-o pădure stufoasă de pini. Ajunsese la concluzia că lumea avea tendinţa autoreducerii, fie ea cât de ieşită din comun. De ce alegeau ei, fii ai forţelor nevăzute, să rămână între acei pereţi nevopsiţi, intrând tot mai adânc în acel tunel spiralat care ar fi dus în final tot la alte ziduri cu umbre? Aveau să găsească ei alte căi de evadare sau aveau să se resemneze printre pereţii decojiţi?

Liniile

Se puse deci pe decupat. Pentru că mai toată lumea părea să atârne într-o stare de aşteptare, se hotărî să-şi monteze liniile pe acei pereţi de care ştia clar că de acum înainte îi voi fi tot mai loiali. Acele linii erau dovezi ale celor mai spectaculoase zone de pe Terra. Erau linii de junglă, munţi înalţi, oceane, lumi pierdute şi ruine misterioase. Toate fuseseră martore ale unei psihanalize de situaţie care dăduseră naştere unui nou concept de lume. În acea lume, timpul era o noţiune dilatată, la fel ca spaţiul care nu îşi putea găsi un spectru mai potrivit decât propria minte scufundată în lanuri nesfârşite de orez. Acel verde suprarealist nu fusese nici atunci expresia libertăţii absolute, dar măcar era spaţiu deschis în care te puteai mişca detaşat. Pereţii deveniseră un simbol al claustrofobiei generale. Al claustrofobiei mondiale. Doar că reuşise să întoarcă roata. Din pereţi ieşeau acum poveşti. Nu mai erau ziduri goale care spuneau doar despre stagnare şi claustrare. Liniile marcau hărţi gata de explorat.

Urmele

Doar că lipiciul nu avusese milă. Pereţii nu mai aveau nici o şansă. Pentru ei nu mai exista cale de întoarcere. Rămâneau ancoraţi în istoria personală şi globală a fiinţei dintre ziduri sau aveau să fie demolaţi pentru totdeauna. Se spune că asta le-ar fi înfuriat la culme pe acele spirite nevăzute care încă bântuiau încăperile fără imaginaţie ale imobilului sugrumat de timp şi spaţiu. Singura soluţie era distrugerea lor totală, odată cu firele care legau toate acele colţuri. Decantarea nu ajungea. Aveau nevoie cu toţii de un nou spaţiu temporal. Lumea lor se reducea încetul cu încetul. Starea de uter se răsfrângea asupra tuturor locuitorilor. Singurii care prindeau aripi erau pereţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer