Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Memento mori


Marian Rădulescu

06.10.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Calendarul Bisericii este, între altele, un volant. Este, desigur, o convenţie, dar e şi un  instrument de ordonare, de tainică împletire a "realului" cu "fantasticul". Nu pentru cei drepţi, care - drepţi fiind - nu mai au nevoie de nicio îndreptare. Pentru ceilalţi (nedrepţii, păcătoşii), calendarul este un nepreţuit mijloc de măsurare a vremii, de primenire a ei.

Ziua de 18 februarie poartă semnul "moşilor de iarnă". Al moşilor, adică al celor care - neam din neamul nostru - s-au săvârşit înaintea noastră. Şi care, poate, ne-au lăsat moştenire darul cel mai de preţ - ecoul unui gând: memento mori. Am fost astăzi în cimitirul unde, sub un strat gros de nea, zace (de aproape un an) trupul celei care mi-a legănat întâiul vis. Viaţa şi povestea mamei mele am început - copil fiind - a i le desluşi din zbor doar după ce sufletul avea să i se deşire asemenea unui ghem. Şi totuşi, din acele rămăşiţe de suflet aveam să-mi extrag atât dragostea faţă de "cetitul cărţilor", cât şi un nesecat jind după oaza numită viaţă de familie.

Ultimele cuvinte ale mamei, rostite - cu puţin înainte de a intra în sala de operaţie - în betegszoba din Szeged, spre bucuriile de familie - destrămate sau adunate - se îndreptau. Mi-a spus atunci, cu o exprimare mai degrabă laconică, vorbe pe care le-am aşteptat o viaţă. Mi-a cerut apoi să-i spun ceva frumos. Şi tot ce i-am dăruit a fost o lungă tăcere. La urmă s-a declanşat întreg tăvălugul post-operatoriu, când mama a intrat în comă. De două sau trei ori a mai deschis ochii şi a încercat să îndruge ceva (eu întrebând-o necontenit dacă mă aude şi mă vede, căci nu putea vorbi): "Da, te aud şi te văd." Restul au fost strângeri de mână şi gestul ei - îndoit - de a-şi face cruce. Mult după plecarea mamei la cele veşnice am aflat că fratele ei se îmbolnăvise de meningită într-o zi de Joia Mare şi s-a prăpădit în Duminica Tomii. După vreo 70 de ani, mama a fost operată într-o zi de Joia Mare şi şi-a luat rămas bun de la această lume tot zece zile mai târziu, într-o altă Duminică a Tomii.

Cea cunoscută între neamuri sub numele de Mila, ajunsese să deprindă, în amurg, starea - dată omului ca un dar suprem - de milă. Devenise, abia atunci, Mila. Această stare este  testamentul ei nescris pe care - noi, cei care am mai rămas o vreme în lumea de himere - avem a-l purta de-acum în inimi, ca pe o comoară de mare preţ.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer