Ziua de 18 februarie poartă semnul "moşilor de iarnă". Al moşilor, adică al celor care - neam din neamul nostru - s-au săvârşit înaintea noastră. Şi care, poate, ne-au lăsat moştenire darul cel mai de preţ - ecoul unui gând: memento mori. Am fost astăzi în cimitirul unde, sub un strat gros de nea, zace (de aproape un an) trupul celei care mi-a legănat întâiul vis. Viaţa şi povestea mamei mele am început - copil fiind - a i le desluşi din zbor doar după ce sufletul avea să i se deşire asemenea unui ghem. Şi totuşi, din acele rămăşiţe de suflet aveam să-mi extrag atât dragostea faţă de "cetitul cărţilor", cât şi un nesecat jind după oaza numită viaţă de familie.
Ultimele cuvinte ale mamei, rostite - cu puţin înainte de a intra în sala de operaţie - în betegszoba din Szeged, spre bucuriile de familie - destrămate sau adunate - se îndreptau. Mi-a spus atunci, cu o exprimare mai degrabă laconică, vorbe pe care le-am aşteptat o viaţă. Mi-a cerut apoi să-i spun ceva frumos. Şi tot ce i-am dăruit a fost o lungă tăcere. La urmă s-a declanşat întreg tăvălugul post-operatoriu, când mama a intrat în comă. De două sau trei ori a mai deschis ochii şi a încercat să îndruge ceva (eu întrebând-o necontenit dacă mă aude şi mă vede, căci nu putea vorbi): "Da, te aud şi te văd." Restul au fost strângeri de mână şi gestul ei - îndoit - de a-şi face cruce. Mult după plecarea mamei la cele veşnice am aflat că fratele ei se îmbolnăvise de meningită într-o zi de Joia Mare şi s-a prăpădit în Duminica Tomii. După vreo 70 de ani, mama a fost operată într-o zi de Joia Mare şi şi-a luat rămas bun de la această lume tot zece zile mai târziu, într-o altă Duminică a Tomii.
Cea cunoscută între neamuri sub numele de Mila, ajunsese să deprindă, în amurg, starea - dată omului ca un dar suprem - de milă. Devenise, abia atunci, Mila. Această stare este testamentul ei nescris pe care - noi, cei care am mai rămas o vreme în lumea de himere - avem a-l purta de-acum în inimi, ca pe o comoară de mare preţ.
