Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Silvia


Laurenţiu Olteanu

29.09.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am văzut în despărţirea noastră un nou început, am crezut că viaţa mea se poate schimba într-un fel semnificativ, aşa cum se întâmplă în cărţi şi în filme. Am descoperit în scurt timp că după o anumită vârstă, să zicem treizeci de ani, nu mai are rost să visezi la noi începuturi, nu mai e rezonabil, firesc, în acord cu felul în care intervine destinul. Şi dacă tot târăsc bucăţi de mortar expirat după mine, mi-am zis, atunci aş putea să încerc să-mi reconstruiesc viaţa. Am făcut din perpetuum mobile o datorie a spiritului. Am sperat să pot clădi o casă nouă cu aceleaşi cărămizi vechi. Aşa că i-am trimis un mesaj Silviei. Trebuie să te văd, i-am scris. Trebuie să găsim o continuare la ceea ce-a fost între noi. Trebuie să facem ceva. Silvia mi-a răspuns: Trebuie.
 
Am hotărât în mod tacit că e cazul să facem concesii, să reluăm comunicarea, aşa că am desfăcut o sticlă de Talisker. Ce face ăla micu? am întrebat. Nu ştiu, n-am ajuns încă acasă, e probabil cu mama, mi-a răspuns Silvia. Am înţeles imediat că subiectul nu-i face plăcere. Mi-am amintit cum era înainte, pe vremea când eu şi Silvia dormeam la câţiva centimetri unul de altul. Mi-am amintit că o relaţie atât de apropiată (doar câţiva centimetri) solicită multă răbdare, că toleranţa poate avea efecte secundare imprevizibile asupra caracterului uman. Puterile ţi se topesc şi în scurtă vreme nu mai poţi să munceşti, te trezeşti depăşit de situaţii, de vremuri, de oameni. Sau cel puţin asta s-a întâmplat cu noi, cu Silvia şi cu mine.
 
Dar nu am discutat despre asta, nu am făcut-o pentru că avem propriile noastre metode liniştit-subversive, aruncăm reproşuri din priviri cu eficienţa lucrului bine exersat, nu facem gălăgie de pomană. Aş vrea să stăm de vorbă pe întuneric, i-am zis, practic am sugerat că mă doare capul. Şi mie mi-e greu să-ţi privesc ochii-nasul-gura-obrajii, ceva s-a schimbat, poate e doar un detaliu însă tocmai asta mă sperie, mă provoacă, mă încântă, mi-a spus Silvia cu paharul sprijinit de buze. Vezi că-ţi atârnă chipul ciudat, mi-a spus, parcă e prins aiurea în dreptul urechilor.
 
Sub impulsul ameninţător al unui atac de panică am stins veioza Burlak şi camera s-a făcut mai mică. Silvia îmi respira acum în ureche. Spune-mi că sunt frumoasă, că mă doreşti, spune-mi că te gândeşti tot timpul la mine, spune-mi toate lucrurile astea chiar dacă-s doar minciuni sfruntate. N-ai de ce să te ruşinezi, spune-mi-le şi promit că le spun şi eu înapoi, hai, spune-le. Cred că ar fi mai bine să aprindem lumina, am spus, mi-e frică de întuneric. Hai să reinventăm adevărul, să ne prefacem că suntem artişti şi viaţa noastră este un nou proiect, unul cu nişte posibilităţi imense, mi-a zis pe un ton rugător, fără să dea atenţie temerilor mele. Atinge-mă şi spune-mi ce te-am rugat, eşti bărbatul meu, tatăl copilului meu, viaţa mea, eşti totul, eşti al meu. Cred c-ai băut prea mult, am constatat cu voce tare, după care m-am smuls de lângă ea şi am aprins lumina. Am cântărit veioza din priviri, m-am bucurat că are două becuri şi picior metalic şi buton cu clic-clac, că am făcut o afacere bună la Ikea.
 
Şi-a tras fusta pe picior în jos, şi-a verificat buzele şi ochii în oglindă, a luat paharul în mână. Aşa e mai bine, a spus pentru sieşi. Tăcere. Cu ochii la piciorul ei, mi-am zis: O coapsă frumoasă, sexy, o ştiu prea bine, nu s-a schimbat mai deloc în tot acest timp, aceiaşi piele, aceiaşi formă senzuală, aceiaşi consistenţă. Dar unde este misterul, unde e lucrul care aşteaptă să fie descoperit, unde e joaca? Am întrebat-o apoi: Unde e joaca, ştii să-mi spui, Silvia, spune-mi unde e joaca te rog. Asta nu e casa mea, mi-a răspuns, de ce asemenea întrebări, de ce aduci în discuţie concepte dificile, mereu jumătăţi de adevăruri, de ce peste tot vezi uneltiri, conspiraţii? Am încercat să schimb subiectul: Ce face mama ta? Nu ştiu, n-am ajuns încă acasă, e probabil cu ăla micu.
 
După al treilea pahar era deja mai răcoare, adieri plăcute intrau prin fereastra întredeschisă. Îţi aminteşti nunta noastră, mai ţii minte? m-a întrebat în timp ce mă mângâia pe creştet. Ce zi frumoasă, n-a căzut nici măcar un strop de ploaie, m-am stresat luni de zile degeaba. Şi rochia, o, rochia aceea superbă care-mi strângea sânii de simţeam că leşin, parcă eram o prinţesă Disney, una cât se poate de reală. Cât am mai dansat împreună, făcusem răni la picioare însă nimeni nu-mi zâmbise vreodată mai frumos decât tine. Descoperisem în mişcările tale o ezitare latentă, un recul controlat, iar asta te făcea sexy, mă simţeam consumată.
 
Nu-mi venea să cred că foloseşte iarăşi trucul cu nunta. N-am spus nimic, i-am lăsat mâna să se joace prin părul meu, apoi să alunece pe spate, să se plimbe pe fese. Oamenii nu se schimbă, asta gândeam, mereu aceleaşi iluzii, aceleaşi prefăcătorii, mereu constatarea că tocmai ai fost indus în eroare. Cât crede că mă mai poate şantaja cu nenorocita aia de nuntă?
 
Am realizat că sunt năpădit de gânduri negre, că mă abat de la plan, de la ce-mi propusesem când am invitat-o pe Silvia la mine. Am dat paharul pe gât, am rememorat cuvintele rostite cu voce tare în mijlocul camerei cu o noapte în urmă.
 
Mi-am amintit cu plăcere de regulile unei conversaţii fluide. M-am angrenat într-un limbaj corporal specific, am executat mişcări ample, empatice, am manipulat glasul în forme unduitoare, am emis siguranţă de sine. Silvia a înţeles imediat şi a intrat în joc cu sfială, un pic prevăzătoare la început, blândă şi totuşi gata de atac la cel mai mic semn de trădare. Această nouă ipostază, suficient de ambiguă pentru a elimina orice responsabilitate directă, ne-a dat curaj. Şi acest curaj a împins discret conversaţia mai departe, am trecut la următorul nivel de discuţie, cel al nimicurilor unificatoare. Am încercat să rememorăm duşmanii comuni, să ne plasăm de aceiaşi parte a baricadei. Eforturile noastre erau susţinute, ne doream cu ardoare câteva minute de înţelegere din partea celuilalt. În discuţiile noastre fragmentate am amintit de Catedrala Neamului, de plagiatul primului ministru, de preţul benzinei, de ridurile din jurul ochilor, de Dumnezeu, de invazia de căpuşe.
 
Ne-am încins un pic, am zis poate-poate. Ochii Silviei scăpărau aiurea, nu păreau să spună nimic, erau muţi-pierduţi. Am stricat rochia de mireasă, mi-a spus, am scos voalul, am lărgit corsetul, am înghiţit nasturii şi am oblojit găicile. M-am gândit bine după ce-am primit mesajul tău şi am realizat că fiul nostru nu e destul, că în tot acest timp sufletul meu a tânjit după tine. Sentimentul meu matern este în continuare nesatisfăcut. Un nou copil ar putea să fie o barcă de salvare, ultima, cât timp se mai poate... Am crezut că tu eşti de vină, că postura de mamă singură îmi va prinde bine... Sunt o egoistă imbecilă, trebuie să mă ierţi. Vreau să mă înţelegi bine când îţi spun că tot ce-mi doresc e să am grijă de tine. Să te hrănesc şi tu să-mi umpli mintea. Eu să-ţi port de grijă, tu să mă laşi să te mângâi. Să te iubesc, iar tu să stai cu mine.
 
M-am ridicat de pe scaun. Ce facem aici, Silvia, facem un târg? De ce n-ai curajul s-o spui în faţă, simplu, de ce tre' să mă iei pe ocolite? Am dat nervos din mâini, sticla de Talisker s-a vărsat pe covor. Mă duc s-aduc alta, m-am răstit la imaginea de dincolo de aburi a Silviei.
 
Apoi eu şi Silvia am vorbit despre dictatura obiectelor, am deplâns atracţia lor fatală, felul nemilos în care acestea ne subjugă. Nu era decât un consens fragil, eram amândoi conştienţi de asta. Tatonam terenul cu cuvinte cheie, fără să emitem judecăţi, fără să trasăm opinii clare, tonul discuţiei era relativ, cuvintele uşor inexacte. Intuiam o metodă de lucru: din micile fragmente conversaţionale urma să se contureze o idee unitară, comună. Eram angrenaţi ca două rotiţe de ceas, depuneam eforturi empatice, încropeam ceea ce se putea chema, în sfârşit, un dialog. Noi doi împotriva lumii, i-am spus. Mi-a zâmbit calculat, în semn de acceptare. Lumea, dragule. Lumea nu mai reprezintă mare lucru, între timp au avut loc atâtea descoperiri ştiinţifice, asistăm la o adevărată explozie a progresului tehnic. Emoţional însă rămânem în urmă. Timpul, i-am spus, asta e problema noastră, nu crezi? Aglomerarea obiectelor nu face decât să contracte timpul, astfel încât acţiunile noastre sunt de scurtă durată. Muncim o viaţă întreagă dar situaţia economică precară ne arată că, de fapt, nu producem rezultate. Avem în calea noastră prea multe obiecte, a spus Silvia, ştii cât timp petrec în fiecare zi căutând diverse lucruri prin casă? Chestia asta mă înnebuneşte. Am continuat fără ezitare: Emoţiile nu mai au timp să ajungă la maturitate, iubim mai prost şi pe durate mai scurte. Se întâmplă în fiecare zi, peste tot în jurul meu...
 
Apoi ceva s-a schimbat. Un voal a fost înlocuit de un altul. Am văzut în depărtare o geamandură, am atins sânul Silviei şi am găsit un reper existenţial, am luat geamandura în braţe. Cine poate prevesti următorul val, cine mai e în stare să calculeze riscuri? Am privit-o în ochi. Eşti femeia mea, i-am spus, eşti mama copilului meu, viaţa mea, eşti totul, eşti a mea. Suntem datori o nouă încercare; pentru copilul nostru, pentru mama ta, pentru noi. Silvia a dat din cap, s-a făcut că-şi şterge o lacrimă, apoi s-a cuibărit în braţele mele: O, da, pentru mama.
 
Am tăcut un pic, apoi am fumat o ţigară.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer