În "clipa cea repede", atitudinea noastră faţă de implacabilul jucător de şah din A şaptea pecete de Bergman este şi rămâne o taină de nepătruns. Cum putem şti vreodată cu certitudine dacă - în cele din urmă ale lui clipe - omul care s-a săvârşit s-a purtat precum tâlharul din dreapta sau precum cel din stânga lui Hristos pe cruce? (Sigur, ne putem întreba şi când anume, la ce vârstă, începe omul să-şi merite numele de tâlhar.) Nu ştim, dar ne purtăm ca şi cum am şti că greşiţii noştri cei întru adormire sunt încă departe de căinţă. Numai astfel se explică iuţeala cu care nu pregetăm a-i înfiera. Nu altfel procedăm şi cu greşiţii noştri care încă mai fac umbră pământului. Ne cramponăm de o vorbă sau de-o faptă spusă nouă care ne-a durut, ne-a căzut rău, ne-a făcut să-l "scoatem de la inimă" pe cel care ne-a greşit. Nu mai credem în poveşti despre pocăinţă, despre "devenirea întru fiinţă", despre "umanizare", despre birunţa binelui. Dar credem în basmele cu monştri, în care "părintele minciunii" are ultimul cuvânt de spus. Credem cǎ "Dumnezeu e sus, omul pe pǎmânt şi dracul dedesubt". De ce n-am crede - se întreba cândva Brâncuşi - cǎ, vii şi adormiţi, locuim toţi împreunǎ, aici pe Pǎmânt, în "una şi aceeaşi lume" ("a vast similitude interlocks all" - Walt Whitman)? Că atât unii, cât şi ceilalţi - în chip nevăzut - sunt cu noi şi se bucură de nevoinţa noastră întru desăvârşire. Că ne văd chiar atunci când noi nu îi vedem, ci îi credem mult prea departe de noi pentru a ne afla gândurile, vorbele, faptele.
În realitate (acea realitate magică, în care fantasticul şi realul - ca în Dostoievski - sunt două feţe ale aceleiaşi monede), cei morţi sunt printre noi. Aşa cum se întâmplă în Povestirile lunii palide după ploaie cu Miyagi, femeia defunctă a olarului Genjuro. Dezlegat (printr-o întâlnire "de taină" cu un înţelept, care l-a "spovedit" de vraja unei "frumuseţii străine"), Genjuro îşi vine în fire. Se eliberează de "efectul de peşteră" şi se întoarce acasă, unde îl aşteaptă fantoma soţiei credincioase. În dimineaţa următoare va înţelege că totul nu a fost decât un vis, iar vocea soţiei, acum din altă lume, îl asigură - ca un Pantocrator - că îi va fi în continuare alături. Că, deşi nu mai este în acelaşi realitate cu el, îi va da putere să creeze, să-şi făurească, cu şi mai mare râvnă, vasele de ceramică pentru care trăia.
