Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bătături 1: Cu păpuşile... nu-i de joacă!


Anca-Maria Pănoiu, de vorbă cu Adrian Ştefănescu

27.10.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cei mai mulţi dintre noi au avut parte, în copilărie, de teatru de păpuşi. Fie că era născocit într-o formă rudimentară, improvizat pe masă ori pe speteaza patului, cu jucării chiţăitoare din cauciuc şi decor din cearşafuri, fie că era elaborat, jucat într-o sală de spectacol, cu scenariu şi scenografie, cu actori şi regizor, el era privit mai mereu ca un joc. Zâmbete, râs, veselie, voci preschimbate caraghios, culori, lumini, scamatorii şi giumbuşlucuri. În miezul magic al unui astfel de spectacol, cine se mai gândeşte că teatrul de păpuşi ascunde în sine meserii cât se poate de serioase, fără urmă de scamatorie, făcute cu seriozitate, cu dăruire şi, uneori, cu sacrificii...? Vizita la păpuşarul Adrian Ştefănescu ne-a arătat un lucru de netăgăduit: cu păpuşile... nu-i de joacă!

Are figură blândă de bunic, cu chelie, barbă albă şi zâmbet abia întrezărit. Când îl vezi cum lucrează în atelierul lui micuţ, sculptând cu dalta capul unei păpuşi care începe încet-încet să fiinţeze şi să-i surâdă din bucata de polistiren, ai putea spune că e Moş Crăciun în civil, pregătindu-se conştiincios pentru Noaptea de Ajun. Nici spiriduşii nu i-ar lipsi: sunt o mulţime de zâmbăreţi din lemn, îmbrăcaţi în haine medievale, agăţaţi de cârlige şi de grinzi: Morarul, Bufonul, Menestrelul, Prinţesa, ba chiar şi o Doamnă Vulpe cu cap detaşabil... Însă când vorbeşte despre meseria dumnealui, domnul Adrian Ştefănescu se dezbracă de poveste. Oricât de idilică şi jucăuşă ar părea dinafară, munca e muncă!

O face de 35 de ani. Din '77 mai exact. Anul cutremurului l-a zguduit şi pe dumnealui, însă nu atât fizic, cât... profesional. Nu-i vorbă, Liceul de Artă îl făcuse, primii trei ani la Galaţi şi pe ultimul la Ploieşti. Aşa că nu era cu totul străin de domeniu. Râvnise şi la lut, dar nu fusese admis în cercul ceramiştilor. "Trebuia să dai o Dacie sau contravaloarea ei pentru asta!", îşi aminteşte. A încercat de 3 ori şi la facultate, dar nu a reuşit. Aşa că a plecat în armată. "...Şi am venit prostit!", ne mărturiseşte. Contextul politic l-a determinat să îşi ia o slujbă pe şantierul unde lucra şi tatăl său, aşa că arta a rămas, cumva, pe lista de aşteptare. Până în ziua în care a deschis un anumit ziar la o anumită pagină, unde scria că se caută un sculptor de păpuşi la teatrul din oraş. S-a dus la Nea Bastică, secretar literar, care i-a pus trei condiţii: "Să ai Liceul de Artă, armata făcută şi să ştii să strunjeşti în lemn!" Dacă la primele două puncte era eligibil, al treilea... i-a pus capac. Dar nu s-a lăsat păgubaş. S-a dus la un meşter de pe şantier, care l-a învăţat în două zile să strunjească: "Am făcut o d-aia pentru usturoi!" Şi pesemne că aşa de bine a făcut-o, încât "maestrul" într-ale strunjitului nădăjduia să nu reuşească la concurs, ca să şi-l păstreze de ucenic...

Tânărul Adrian i-a încurcat socotelile însă, pentru că după trei luni a fost primit la teatru. Acolo era în lucru un spectacol numit "Tortul zburător". "O tâmpenie!", pufneşte păpuşarul. Prima operaţiune în calitate de angajat, destul de banală de altfel, a fost să îmbrace în textil nişte cireşe. Lucru de care nu îşi aminteşte cu prea mare drag, cu toate că tehnica astfel învăţată i-a folosit mai târziu la operaţiuni mult mai sofisticate, cum ar fi îmbrăcarea în material a capetelor de păpuşi. A avut maeştri unul şi unul de la care a învăţat: Marcela Fenatu, care în tinereţe fusese sculptoriţă de păpuşi, ajungând apoi cea mai bună mânuitoare, chiar dacă pentru asta purta coturne (nişte ghete cu platformă foarte înaltă care să-i ridice pe actorii scunzi până la marginea de sus a paravanului), sau Irina Borovschi - scenografa care l-a învăţat să sculpteze personajele. Astfel, omul care în copilărie fusese o singură dată la teatru de păpuşi (şi acela privit din ultimul rând, în zgomot) şi care, descoperind din interior lumea păpuşarilor, a avut la început un şoc, a devenit, încet-încet, meşter pasionat: "Când îţi iei zborul, începi să-ţi inventezi tu singur procedee, sisteme - e mult şi greu până începe să te intereseze!"

Deşi e destulă muncă la o păpuşă - cam 5-6 zile dacă iese din mâinile unui singur meşter - exemplarele nu se păstrează foarte multă vreme. Pricinile? Pe de o parte, pentru că se strâng foarte multe: fiecare spectacol are o serie de personaje, la care se adaugă şi decorurile, astfel încât spaţiul de depozitare al teatrului nu mai ajunge pentru toată logistica. Apoi, pentru că multe se strică. Partea asta a poveştii ne-a cam dezumflat pe toţi cei strânşi în jurul lui Adrian Ştefănescu. Cred că fiecare jinduia să aibă câteva păpuşi scoase din uzul teatrelor. Ne mai îndulceam amarul cu câte o linguriţă de dulceaţă parfumată de smochine, făcută de soţia păpuşarului. "Nu se păstrează nici măcar una...?", insistam. "Ba da, mai cer unii actori, pentru că se ataşează de ele."

Că tot veni vorba de actori, domnul Ştefănescu ne-a dezvăluit câteva dintre secretele meseriei. Dacă, după spusele dumnealui, sculptorul de păpuşi nu se alege cu prea multe beteşuguri de pe urma meseriei (nu punem la socoteală vaporii inhalaţi la lucrul cu prenadez sau praful rezultat în urma strunjitului, pentru care poartă o mască...), mânuitorii suferă, însă, de ceva boli profesionale: "Au probleme cu coloana!" Am înţeles de ce puţin mai târziu, când ne-a arătat în atelier cum trebuie susţinută o păpuşă cu braţul ridicat, complet întins şi animată astfel pe toată durata spectacolului. Pe noi ne-a durut spatele după câteva minute. Deşi nu se plânge de dureri, există, pe undeva, o radiografie a domnului Adrian care arată o coloană ceva mai încovoiată... Oare de la păpuşi...? Nu recunoaşte. Cât despre actori, există o legătură foarte strânsă la nivel anatomic între mânuitor şi păpuşă: gabitul, adică mânerul din lemn ascuns de hainele păpuşii, care îi roteşte capul, trebuie să se potrivească foarte bine în palma actorului. În privinţa asta, făuritorul personajelor are un rol de seamă în a-i uşura actorului munca şi a-l pune la adăpost de dureri.

Cu acest prilej, am aflat şi mai multe detalii despre manufacturarea propriu-zisă a păpuşilor. Atât de multe, de fapt, încât la început nu ne-a venit să credem că încape atâta tehnică în ceea ce, din afară, pare o joacă. Aţi auzit, de pildă, despre bibabo? Până acum, nici noi! Este păpuşa care se animă cu o singură mână. Despre vaianguri ce ştiţi? Nimic? Vă spunem şi noi ce-am aflat: sunt păpuşile cu gabit, adică mânerul camuflat despre care v-am povestit mai sus. Când vine vorba de păpuşărit, la ghenă nu ducem gunoiul, pentru simplul fapt că ea nu reprezintă altceva decât trupul păpuşii - partea de pânză care închipuie corporalitatea personajului, dându-i formă. Cât despre parcursul plămădirii unei păpuşi... e şi aici cale lungă. Mai întâi, regizorul citeşte scenariul şi discută cu scenograful, căruia îi dă nişte indicaţii. Acesta din urmă îşi desenează pornind de la ele schiţele, pe care le transmite meşterului. "E ceva să vezi dintr-o schiţă, bidimensională, cum răsare, din mâinile tale, personajul", ne mărturiseşte domnul Ştefănescu, cu ceva mândrie în glas şi cu vădită pasiune. La fel şi cu decorurile. În plus, ele mai trec şi pe la tâmplărie şi tapiţerie înainte să ajungă la păpuşar, care doar le pictează. Nevoia l-a învăţat pe domnul Ştefănescu şi croitorie, deşi "numai până la un anumit nivel". Croitoreasa nu este mereu disponibilă, aşa că nu apelează la ea decât atunci când este vorba despre haine mai sofisticate, cum ar fi cele de epocă. În rest, se descurcă binişor: "Dar fac haine numai pentru păpuşi, nu şi pentru oameni!", ţine să ne atenţioneze.

Deşi treaba e migăloasă. Ne-o spune Ioana, fiica meşterului, care a terminat şi ea pictură. Dar s-a lăsat. Meseria i se pare grea şi prost plătită, îşi înţelege tatăl numai pentru că ştie că munceşte din pasiune. Între timp, fiica a terminat şi Limbi Străine, iar acum lucrează în cercetare la Universitatea din Ploieşti. Deşi priveşte cu destulă dezamăgire îndeletnicirea făuririi păpuşilor, îşi aminteşte cu drag de jucăriile pe care i le făcea tatăl atunci când era mică şi aveau atelierul pe balconul închis al apartamentului în care locuiau: "Mi-a făcut-o pe Miss Piggy", îşi aminteşte ea cu un zâmbet în colţul gurii. Povestea seamănă întrucâtva cu cea a primei păpuşi Muppets, făcută de Jim Henson dintr-un ciorap pluşat de culoare verde, care avea menirea de a-l îndupleca pe copilul gripat al inventatorului să îşi ia medicamentele amare. Vremea a trecut însă, Jim Henson a devenit stăpânul multimilionar al imperiului Muppets, domnul Adrian s-a mutat la casă, iar Ioana a crescut. Păpuşile? Le-a stricat.

"Nu cred că mai sunt 10 sculptori de păpuşi în toată ţara!", ne dezvăluie meşterul. Şi atunci, încotro cu meseria...? Domnul Ştefănescu prevede o dispariţie a ei, cel puţin la nivel instituţional. Pe de altă parte, recunoaşte că păpuşăritul se mută mult în zona particulară. Ucenicii nu prea se înghesuie. Dumnealui are unul, la teatru, dar se ocupă mai mult cu butaforia. Când era mai tânăr, domnul Ştefănescu a ucenicit "pe furiş". Ne mărturiseşte că umbla pe la festivalurile din ţară cu un aparat foto. Când îi plăcea o păpuşă... "pac!" De vândut, nu vinde. Lucrează comenzi numai pentru teatre sau are colaborări. Nu are timp să facă păpuşi pentru târguri. Văzând ce-i iese din mâini, noi credem că ar trebui să-şi facă.

În fine, ajunşi în atelier, domnul Ştefănescu ne arată câteva personaje. Trei stau agăţate în cuierul din dreapta-sus al cămăruţei cât o cutie de chibrituri. Sunt înalte cam cât un braţ de adult (ca să poată fi mânuite), colorate şi zâmbăreţe. Morarul are o claie de păr castaniu-roşcat, obraji îmbujoraţi, şorţ alb şi e de departe favoritul nostru! Mai ales când deprindem secretul tijelor şi îl mânuim în fel şi chip: astfel, în mâinile noastre, sărmanul Morar ajunge, pe rând, să aplaude, să se închine, să-şi dea palme, să se ia cu mâinile de cap, să se bată cu pumnii în piept, să ducă mâna la gură a mirare, să-şi şteargă nişte lacrimi închipuite, să-şi mângâie tovarăşii de cuier pe obrajii de polistiren pictat... De, e greu să fii şi păpuşă! Meşterul ne mai arată câteva... capete, în diferite stadii ale procesului de fabricaţie şi, oricât de sadic ar părea, câteva membre. Mi-aduc aminte de Pinocchio. Numai că cele de aici nu fac atâtea năzbâtii. Deşi însufleţite par. Mai ales atunci când, special pentru noi, domnul Ştefănescu scoate din nişte pungi de plastic comorile dumnealui - câteva păpuşi cu sfori îmbrăcate în haine medievale: un menestrel, un bufon, o prinţesă... Le agaţă de grinzi şi le lasă în "bătaia" aparatelor foto. Dumnealor păpuşile se dovedesc destul de fotogenice: zâmbesc şi se clatină alene. Trecem apoi în cealaltă cămăruţă a atelierului, unde meşterul are stivuite în deplină ordine tot soiul de dălţi şi de unelte, materiale pentru hăinuţele păpuşilor, flacoane şi sticle felurite pline cu adezivi, dintre care nu lipseşte, bineînţeles, prenadezul. Ne povesteşte una-alta, dar nu chiar tot. Şi păpuşăritul e, "ca orice meserie, cu secretele ei..." Sau poate chiar mai multe decât alte meserii, pentru că, spune domnul Ştefănescu: "În fond, asta e teatrul - o păcăleală!"

Le dă nume păpuşilor? - "Naaa!" Se ataşează de ele? Răspunsul negativ este categoric. Pentru cercetătorul tânăr, plecat cu imagini idilice din cărţile de poveşti, adevărul poate părea dur. Însă ceea ce am descoperit de-a lungul cercetărilor, atât la domnul Ştefănescu, cât şi la ceilalţi meşteri, este că ataşamentul faţă de meserie este dezbrăcat de inefabil, de fascinaţie şi de afectivitate.


Interviul a fost realizat în cadrul proiectului Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri, proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer