Ţiganiada

Cercuri concentrice

La trei şi jumătate dimineaţa, într-o zi de marţi din luna trecută, trei ţigănci şi-au făcut apariţia la poarta de est a oraşului şi, fără prea multe reţineri, au început să mişte din şolduri, cercuri concentrice. V-am adus muzică adevărată de petrecere şi voie bună, au strigat către paznicii din turn, nişte oameni cumsecade şi un pic naivi, după cum veţi constata de îndată. Numai priviţi ce bine ne şade, veniţi mai aproape, le-au spus, fără să înceteze măcar o clipă să mişte din şolduri, cercuri concentrice. La auzul acestor vorbe îmbietoare paznicii cu tenul alb ca spuma laptelui au simţit că le dă sângele în clocot. Nu mai staţi pe gânduri, coborâţi din turn, de ce v-aţi închis acolo, voi între voi bărbaţii, aveţi ceva de-ascuns? i-au întrebat vrăjitoarele cu glas prefăcut iar ei, umiliţi de acuzaţiile de pederastie doar pe jumătate fondate, au făcut întocmai cum le-au îndemnat ele, au coborât din turn şi au deschis porţile.

Aşa a început marea revoltă ţigănească: din umbrele meterezelor, de după copaci şi din şanţuri săpate adânc în pământ au ieşit cu mic cu mare, înarmaţi cu bulgări de pământ, borcane goale şi mii de cuţite, ţiganii.

Istorie

Din păcate istoria nu oferă detalii exacte asupra venirii ţiganilor pe aceste meleaguri. Se întâmplă ca unele lucruri să dispară pur şi simplu din memoria colectivă, ca şi cum o mână nevăzută a intervenit asupra amprentei timpului, a deschis jurnalul umanităţii şi a înlăturat nişte pagini.

Cel mai simplu este să ne imaginăm că ţiganii au apărut din pământ. Această teorie nu este întru totul nouă: este cunoscut deja că ţiganii sunt şi ei oameni, făcuţi de bunul Dumnezeu din aceleaşi materiale primordiale. Impulsurile creative ale Celui de Sus s-au manifestat într-un spectru larg de culori şi forme: degete cenuşii din calcar, chipuri de caolin cu granulaţia fină, rinichi din silicat monoclinic, vene de granit albăstrui şi inimi din nisip grunjos amestecat cu apă potabilă. Din voia Domnului, organe cu funcţii şi secreţii similare au fost organizate în făpturi dintre cele mai diverse. Speculaţii, aţi putea spune, însă istoria ne arată (iată, în sfârşit ne aducem aminte) că oamenii acestor locuri i-au privit pe ţigani ca pe nişte fiinţe plămădite din luturi străine; nu exact sclavi, dar nici oameni ai locului cu drepturi depline. A fost şi o chestiune de timp: când primele şatre au bătut la poarta oraşului toate pământurile fuseseră deja împărţite, fiecare cetăţean avea deja un rost şi o rânduială, existau legi scrise şi se păstrau tradiţii. Pentru a li se permite să calce pe pământ străin, ţiganilor li s-a cerut să ţină capul plecat şi să se facă utili pe lângă gospodărie. Socoteala de-acasă a băştinaşilor s-a potrivit perfect cu cea din târg şi în scurtă vreme ţiganii au început să acumuleze datorii. Munca a devenit astfel corvoada ţiganului, felul în care acesta ispăşea păcatul venirii sale pe lume.

În ultimii zeci de ani arheologii au descoperit blide crăpate, fragmente de rocă, tije de fier, precum şi o varietate bogată de mucegaiuri uscate şi oase. Toate acestea par să indice că pe vremuri orice bărbat înstărit avea în curtea lui câteva găini, un cocoş sprinţar, un porc pentru zilele când se năştea sau învia Domnul, o vacă pentru lapte şi brânză, o capră plină de râie (însă cumva mai brează decât capra vecinului), un bou de tras la jug şi alte asemenea animale domestice. La acest inventar s-a adăugat în scurt timp şi un ţigan bun la toate.

Prima consemnare

Prima consemnare istorică a apariţiei ţiganilor în interiorul zidurilor oraşului datează din secolul XVIII. Iată ce scria în jurnalul său Valhala Pestreliş, o tânără domniţă de sorginte nobilă, în timp ce privea la ţiganul achiziţionat cu câteva zile în urmă de către tatăl său:
Aduce a om dar privirea e cu totul animalică. La amiază a mâncat două pite mari de-un cot şi a băut o carafă plină cu apă. Acum stă rezemat de trunchiul unui copac, ţine ochii închişi, ai spune că doarme. Nechează încet, tresare din când în când, îşi dezveleşte colţii ascuţiţi - este oare acesta un zâmbet? Nu mişcă, se preface iarăşi că doarme. Ce gândeşte, ce pune la cale? Oare a băgat de seamă că doi ochi îl urmăresc de ceva vreme de-aici de sus, de la această fereastră? Cămaşa albă îi cuprinde cu greu pieptul acoperit de onduleuri negre şi aspre. Tresaltă. Mă întreb ce-i în mintea lui: oare i-o fi foame - sete sau somn - are gânduri de împerechere - se simte obosit - visează la ziua de mâine? Mă simt ciudat, zmeul ăsta mă pune pe gânduri.

Cauze revoluţionare

Ţiganul, sau omul care nu trebuie atins, căci de aici se pare că-i vine blestematul ăsta de nume, părea obişnuit până de curând cu statutul de paria. Nu e de mirare că atacul lor a venit ca picat din cer. Ce îl face pe ţigan să se răzvrătească tocmai acum? S-au pus în circulaţie mai multe ipoteze, toate la fel de credibile. Sub efectul năucitor al surprizei, orice idee a fost transformată în teorie.

Unii cercetători spun că de vină e aportul sărac în proteine al acestor fiinţe cu apucături rele. Alţii spun că e vorba de o problemă strict medicală, un virus care-i afectează numai pe cei închişi la culoare. Muzicologii au lansat propria lor teorie, pe care o trâmbiţează cu vehemenţă liberală în stradă: ţiganii sunt supăraţi că le-am furat ritmul şi rimele. Mai creduli par a fi credincioşii când vine vorba de basme, aceştia spun că dracul gol a intrat în ţigani; cei ce au urechi n-au decât să audă ce spune Sola Scriptura.

Surse sigure de la Palat au confirmat de curând că ţiganii sunt susţinuţi de forţe din afara graniţelor. Preşedintele american este adus în discuţie; se fac analize comparative ale culorii pielii, formei nasului şi grosimii firului de păr. Asta e doar varianta oficială, cea menită să ţină sub control isteria omului obişnuit de pe stradă. Adevărul este însă altul, mult mai simplu. Biserica scientologică, drogurile legale, reptilienii - toate sunt cauze la fel de plauzibile pentru că, în esenţă, nimeni n-a trecut de prima impresie.

Preşedintele

Oamenii preşedintelui s-au refugiat în sala de consiliu de la ultimul etaj al palatului. Chiar în acest moment în spatele uşilor închise se planifică întâlniri, se desenează diagrame, se fac însemnări pe marginea textului, se analizează scenarii posibile, se tipăresc erate şi tabele statistice, se trimit instrucţiuni pe teren.

Nu putem trece de paznicii de la intrare, însă putem trage cu ochiul la monitoarele de supraveghere de la poartă. În centru este chiar domnul preşedinte, ecranul numărul doi. Încă un pic... Iată-l. Nu a dormit bine azi-noapte, sunt sigur de asta: priviţi-l, e alb la faţă, ochii îi sticlesc, are părul vâlvoi. E supărat că ţiganii n-au aşteptat până după alegeri, asta e singura explicaţie. Pare un pic indiferent la forfota creată în jurul lui, semn că s-a adaptat cu succes la condiţiile grele de muncă. Are însă mare încredere în Andrei, tipul ăla gelat care-şi arată cu impetuozitate dantura. Iată-l, tocmai şopteşte în urechea prezidenţială ceva. Vom afla imediat ce, dar să mai zăbovim un pic, să admirăm perfecţiunea acestui exemplar - alura impozantă, costumul negru, ochii albaştri şi cravata mov, şosetele roşii - Andrei e într-adevăr remarcabil. Stă la locul lui, la 21 de centimetri în spatele preşedintelui.

Mi-e greu să-i privesc, mai bine deschidem microfonul numărul patru să auzim ce discută. Cu alb, spune Andrei acum, sunt marcate teritoriile noastre. Culoarea maro închis desemnează taberele adverse. Vorbeşte cu multă blândeţe Andrei, nu vrea să-şi sperie şeful mai mult decât este absolut necesar. Priviţi, Andrei are un model interesant pe cravată - acelea sunt culorile opoziţiei, le recunoaşteţi? Propun să atacăm pe flancul drept cu lacrimogene şi radiaţii tip Cernobîl, ce spuneţi domnule preşedinte, v-ar face plăcere? Asta le va încetini pentru un timp înmulţirea... Preşedintele dă din umeri, răspunde în silă: Poftim, cum crezi tu... Andrei profită de ezitare aşa cum trebuie: Pregătim o intervenţie chimică, un înălbitor derivat cu efect garantat. Progresele sunt evidente, am ajuns deja în faza de testare...

Însă preşedintele este un pic neatent, adună scame de pe faţa de masă şi le vâră în buzunar cu discreţie.

Multiplicări de forţe

Între timp, ţiganii copulează şi cântă frenetic pe străzile oraşului. Din când în când strigă în batjocoră "sticle goale". E un strigăt de luptă indiferent, recitat la intervale egale cu o oareşice lehamite. N-au nimic de pierdut. Nu mai au aur, au împărţit salbele de galbeni în stânga şi-n dreapta pe iluzii. Nu mai au nici măcar un sfanţ, niciun gologan, nicio para. Sunt însă obişnuiţi cu o aşa soartă hâdă. Au încetat demult să mănânce pentru că de fiecare dată când băgau în gură erau mustraţi de stăpâni că fură. Le-a mai rămas însă amorul şi cântecul, ceea ce, să fim cinstiţi, nu e chiar nimic.

Şi apoi caracterul ăsta aparte. Ţiganul e încăpăţânat şi fudul, nu vrea cu niciun chip să dispară, se ia la trântă mereu cu destinul: în faţa dezastrului el îşi umflă pieptul vânjos, încordează vintrea şi cântă. Este felul de luptă al negrului de pe plantaţie sau al aztecului căsăpit de spanioli. Cei albi nu au cum să înţeleagă pentru că tacticile şi metodele lor sunt mai avansate, ei snopesc adversarii cu crucea şi leagă de glie.

Legarea de glie

În vremuri istorice, boierii îi legau şi dezlegau pe ţiganii de glie după bunul lor plac. Glia era o chestie ca o râşniţă magică prevăzută cu inel de fier la unul din capete. Foarte convenabil, ţiganii purtau la gât un lanţ gros. Un metru de sfoară era tot ce-i mai trebuia unui boier creştin pentru a înfăptui pe loc o minune. Şi era o minune să vezi cum un simplu om se poate transforma cu mare repeziciune în obiect de valoare. Nici timp n-aveai să spui ţigane-ai-dat-de-dracu.

Atacul

Florăresele aruncă cu buchete grele de flori în obrazul armatei. Ostaşii din primele rânduri sunt împroşcaţi cu polen şi, pradă unei nebunii inexplicabile în termeni ştiinţifici, trec de partea adversă. Olarii ripostează cu cratiţe şi ceainice grele din cupru; au ţintă bună, spitalele s-au umplut de capete sparte. Mătăsarii întind capcane invizibile, fac o mie de victime dintr-o dată. Cei mai fatali sunt însă pruncii ţiganilor: micuţii lovesc cu pumnii lor ascuţiţi în genunchii trecătorilor, îşi înfig dinţii în pulpele lor albe ca făina.

Cartierele din sud-estul oraşului au fost cucerite prin farmece: o ceaţă grea a împânzit locurile, morţii s-au plictisit de odihna veşnică şi ies din morminte, obiectele plescăie şi trosnesc, uşile caselor nu mai vor să se deschidă iar ferestrele au dispărut cu totul. Cetăţenii se simt bolnavi deşi nu pot să reclame nicio durere, mintea şi sufletul le-au fost otrăvite.

Oraşul acesta, odată semeţ şi bogat, a ajuns acum o epavă.

Potopul

Avertizaţi de buletinele de ştiri, cetăţenii oraşului se baricadează în pivniţele caselor şi în beciuri, stau în întuneric şi spun rugăciuni. Se aud mugete infernale de trâmbiţe, aerul capătă un miros greu de pucioasă. Mase furibunde de nori se rostogolesc înspre oraş din cele patru zări, ca nişte fiare cu sute de capete. Fragmente de pâclă se desprind şi coboară cu rapiditate la suprafaţa pământului, formează trâmbe şi vijelii. Tună şi fulgeră, văzduhul se crapă, temeliile clădirilor sunt zdruncinate puternic. Din înaltul cerului năvălesc puhoaie de înălbitor derivat cu efect garantat.

Ţiganii sunt luaţi prin surprindere. Obişnuiţi să-şi ducă traiul în mijlocul naturii, ei nu şi-au căutat adăpost de furtună, au întâmpinat vijelia cu cântec vesel şi dans îndrăcit. De-abia acum, după ce ploaia i-a udat bine, încep să bănuiască oroarea.

Acidul citric acţionează ca un peeling, îndepărtând primele straturi de piele, iar uleiul de susan, ingredientul secret al acestui experiment meteorologic, pătrunde în profunzime şi albeşte ţesuturile. În sfârşit, concentratul de cătină reface echilibrul hidro-lipidic şi stimulează producţia de colagen, astfel încât rezultatul este de lungă durată.

Un oraş nou

Ordinea şi disciplina au fost restabilite. Nu se mai fură, nu se mai ia şpagă, s-a renunţat de asemenea la şmecherie şi trândăveală. Nici politicienii, nici doctorii, nici paznicii şi nici profesorii, nici chiar poliţiştii nu-şi mai murdăresc mâinile şi sufletele cu asemenea fapte. Se pare că de vină pentru toate acestea erau, într-adevăr, doar ţiganii.

Potopul a însemnat un început nou pentru fiecare. Băştinaşi şi ţigani, toţi au acum chipul alb şi drepturi egale. Aşa cum se mândreşte însuşi preşedintele reales, în oraşul acesta nou există doar oameni.