Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bătături 2: Oale şi ulcele


Anca-Maria Pănoiu

10.11.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- acasă la nea Mitică şi tanti Jana, olari -

Pe nea Mitică l-am cunoscut la începutul verii, la un festival de artă stradală. Avea acolo un stand unde îşi adusese roata olarului şi îi învăţa pe trecători, majoritatea copii, să plămădească ulcioare. O ţâncă îndrăzneaţă, cu glas ascuţit, l-a întrebat atunci, fleşcăind mânuţele mânjite până la coate în pământul umed-lipicios: "Nea Mitică, da' matale de când faci oale din lut?" Cuminţindu-i mânuţele mici în palmele sale ca nişte lopeţi noduroase, în scârţâitul ritmic al roţii care rotunjea din ce în ce mai vădit o cană bucălată, bătrânul gheboşat i-a răspuns copiliţei: "Păi... moşu' face cam de când era ca matale..." Ceva mai târziu, când mi-a venit şi mie rândul la roată, nu ştiam ce să fac mai întâi: să mă bucur de obiectul care lua naştere sub ochii mei, însufleţindu-se din mâinile mele, sau să îl întărât la mărturisiri pe Nea Mitică. Ghicisem, în scârţâitul ritmic al roţii, rotunjindu-se o poveste care trebuia spusă...
 
Peste câteva luni am avut prilejul să îi vizitez pe bătrânul olar şi pe nevasta sa, tanti Jana, acasă la dumnealor, în satul Piscu din judeţul Ilfov. Plecasem cu chef de poveşti şi de lut. Am avut parte din plin de amândouă: m-am întors cu poveştile în reportofon şi în suflet, iar cu lutul... împrăştiat pe haine.
 
În bătătura lor, bătrânii meşteri au două case: "Vedeţi astea două case, le vedeţi? - Amândouă numai din olărit le-am ridicat!", se făleşte nevasta olarului. Tanti Jana e vioaie, isteaţă şi foc de vorbăreaţă! Ne arată rezervele de lut, cuptorul, malaxorul care preia mult din munca anevoioasă a purificării materiei prime, săvârşită odinioară prin... călcare cu picioarele goale şi ne explică de zor. Intrăm în atelier - o încăpere scundă, luminoasă, asemănătoare unei bucătării de vară, unde olarii au masa de lucru, o roată mecanizată şi una manuală, precum şi cea mai mare parte a lucrărilor (oale lăsate la uscat pe grinzi, figurine modelate şi pictate de tanti Jana care umplu pervazurile, o grămadă de puşculiţe-purcei sub sobă şi alte câteva vase mai mari). În timp ce Nea Mitică desprinde de pe grinzi o scândură cu ditamai şirul de ulcele puse la uscat şi se îndreaptă cu ea spre uşă, într-un echilibru graţios pe umărul încovoiat, urmat de alţi câţiva voluntari, eu şi Barbara rămânem la poveşti cu tanti Jana. Şi ce mai povestaşă este...!
 
Fraţi şi surori n-a avut tanti Jana, dar părinţii şi socrii au fost olari. De la ei a deprins meseria. Tocmai pentru că a fost singură la părinţi, bătrânii n-au vrut s-o dea la şcoală mai departe de clasele primare. Au vrut s-o aibă acasă, aproape. Unde a şi rămas. Iar la 16 ani au măritat-o după Nea Mitică. Cu mai bine de două decenii în urmă, la moartea tatălui, s-a mutat împreună cu soţul în atelierul răposatului, în Piscu 2, care era mult mai bine utilat. Au lucrat acolo timp de cincisprezece ani. Tanti Jana îşi aminteşte că pe vremea lui Ceauşescu era mare cerere de oale, având uneori comenzi şi de 100.000 de exemplare. Acum nu mai e aşa. "Că a ieşit plasticul", conchide cu resemnare, dar cumva fatidic, tanti Jana.
 
Acum mai merg la târguri cu iz sărbătoresc, mai mult programe culturale care se străduiesc să valorifice tradiţiile. Însă pe vremuri, târgurile nu prea aveau de-a face cu idilicul - erau o treabă pur utilitară. Tanti Jana îşi aminteşte ce mult a vândut într-o iarnă aprigă - aşa de mult, că din banii câştigaţi a luat una-alta pentru casă, haine, bundiţă şi "cojoc la fată". Şi s-a întors şi cu bani acasă! Era încărcată cu multe bagaje şi s-a suit din greşeală la clasa I. Biletul era de clasa a II-a, iar bagajele - greu de mutat. Aşa că a rămas acolo: "Dacă venea controlorul, aveam bani să-i dau!", povesteşte mândră. Tanti Jana îşi aminteşte despre acea iarnă: "A dat o ninsoareee!!! Şi a doua zi a nins cu clienţi!" E poetă, ce să mai...
 
"La noi în sat n-au lucrat femeile la roată, numai bărbaţii!", ne taxează imediat nevasta olarului când o întrebăm dacă o dor picioarele de la roată. "Eu am avut alergătură cu vopsitul, cu pictatul..." Femeile se ocupau de treburile de migală: îndreptarea imperfecţiunilor dobândite de oale prin uscarea la soare, căratul, râşnitul vopselei... Bătături nu pare să aibă, dar se plânge de circulaţia proastă şi de varice, deşi nu ştie dacă ponoasele i se trag de pe urma meseriei sau a treburilor în general: "Să ştiţi că alerg, alergam toată ziua - nu numai la olărit, aveam alergătură şi cu gospodăria. Şi să dai la lighioni, şi să mături curtea - la mine n-a fost niciodată să zic că n-am ce face." O credem pe cuvânt - chiar şi astăzi, Nea Mitică şi tanti Jana cresc nu mai puţin de 18 porci. Îi taie şi îi vând prin vecini, pe la prieteni. E carnea gustoasă, fiindcă sunt crescuţi numai cu cereale.
 
"Nuuu, n-ai cum să te arzi la cuptor!", înlătură tanti Jana cu vehemenţă presupunerile noastre în privinţa altor posibile neplăceri pricinuite de olărit. "Nici de reumatism nu poate fi vorba, e exclus!", ne asigură. Dimpotrivă, spune că lutul face mâna mai fină, mai frumoasă, "ca de doctor"... O credem şi de data aceasta, dacă ne gândim la toate cremele cu argilă din comerţ şi la împachetările pe bani grei din saloanele de frumuseţe... Totuşi, o încercăm în continuare: dacă nu de la olărit, atunci de ce are Nea Mitică mâinile aşa de mari şi noduroase? Zâmbeşte poznaş, cu drag parcă de "Tataia", cum îi spune soţului: "Ei, nu ştiu... aşa s-o fi născut el!" De accidentat, s-au accidentat amândoi însă. Dar au păţit-o mai degrabă din neatenţie: Nea Mitică are necazuri de la un picior peste care i s-a prăvălit un mal de pământ, iar tanti Jana şi-a tăiat "o vână" a mâinii în nişte oale care i s-au spart în cuptor.
 
Cât despre... "concurenţă", tanti Jana îi aminteşte pe unguri. Le recunoaşte valoarea: "Ei fac lucruri mai fine, mai luxoase!" Dar au şi cusururi, cum ar fi acela că oalele lor nu sunt la fel de bine arse - mai trece apa uneori. Bine, că nici la Piscu nu le ieşeau ulcelele întocmai ca ale ungurilor, culoarea era diferită. De aceea, la târguri, tanti Jana cumpăra întotdeauna de la ei căni de cafea, pictate cu vopsele naturale şi mai mereu rămânea fără ele. Le dădea, fiindcă erau frumoase. La târguri erau mai degrabă în tovărăşie cu ungurii din Harghita, care vindeau mai ales străchini. Îşi păstrau locuri alăturate şi făceau negoţ împreună. Ungurii îi ajutau cu toţii la descărcat, se înţelegeau bine - spre deosebire de unii oameni din sat, care erau duşmănoşi şi nu întindeau niciodată vreo mână de ajutor.
 
În afară de târguri, Nea Mitică şi tanti Jana îşi mai fac cunoscut meşteşugul şi la atelierele pentru copii. De curând avuseseră unul la un hotel din Bucureşti şi povesteau cu încântare despre bucuria micuţilor, chiar dacă cine-ştie-ce olărit nu prea au făcut prichindeii. Le plăcea mai degrabă să îşi fleoşcăie mânuţele prin pământul ud, puneau prea multă apă şi lutul nu se mai lega... Şi, curiozitatea curiozităţilor, a doua zi, duminică, erau chemaţi la o... nuntă! Ceva mai rustică, făcută într-o casă bătrânească. Mirele îi "angajase" pentru o demonstraţie de olărit. Li se păruse o ciudăţenie, dar acceptaseră. În spatele amuzamentului însă, am întrezărit drama meşterului care, cu mirare şi nelămurire, dar şi cu un strop de resemnare, îşi vede meseria transformată din treabă serioasă în spectacol, în divertisment şi în piesă de muzeu. "Că acum a ieşit plasticul", cum bine spune tanti Jana...
 
Ucenicii nu prea se înghesuie la olărit. Nici măcar fetele cuplului de olari n-au deprins meseria - au preferat să meargă pe la facultăţi. Însă cea mai conştiincioasă ucenică din atelier este chiar nepoţica celor doi. Alexandra are 12 ani, pistrui şi ochi mari de un albastru-scăpărător, cu care îţi aruncă o privire uşor sfioasă, dar isteaţă. Când vreau şi eu să mă joc la roată, să văd ce ulcică strâmbă mi-o ieşi, ea îmi devine "maestru". Înşfacă din grămada umed-cleioasă o bucată potrivită de lut şi începe s-o bată între palmele trandafirii cu o dârzenie surprinzătoare pentru încheieturile ei firave. Încerc şi eu, mai şovăitor, cu milă parcă de bietul lut... "Mai tare!", îmi porunceşte fetiţa. Bineee! Îl trântesc de mama focului pe roată! N-a fost bine, pentru că lutul s-a lipit acolo şi nici măcar nu e pe centrul de greutate al roţii. Nu iese oala aşa! Anevoie, dar cu răbdare, micuţa îl desprinde şi repară pocinogul săvârşit de mâinile mele pe cât de dornice, pe atât de nepricepute. Apoi începem să învârtim. La fel - cu sfială pentru început, apoi cu însufleţire. Prea multă însufleţire pesemne, pentru că nu ştiu ce ispravă mai fac şi cana se strâmbă. Asta deja e treabă de Tataia, fetiţa se retrage. Nea Mitică, răbdător, îmi ia mâinile într-ale dumnealui şi mă îndrumă. Mi-aduc aminte de cum am învăţat să scriu... Şi olăresc, probabil, cu aceeaşi stângăcie de la începuturile alfabetului meu, pentru că blândul Nea Mitică dă jos din cui adresarea mai... aspră: "Nu aşa, bre!" E cam greu însă, parte pentru că sunt rigidă şi stângace, ca orice începătoare, parte pentru că tocmai la mâna stângă, cea care modelează pereţii vasului prin strânsori potrivite, m-am găsit să-mi las unghiile lungi, zgâriind astfel vasul. Pesemne că olăritul şi cântatul la chitară nu prea se logodesc, dar până la urmă, cu chiu, cu vai şi mai ales, cu Nea Mitică, duc la capăt o oală cât de cât... rotundă.
 
Apoi trece nea Mitică la roată. Şi e de neoprit. Ce durere?! Ce articulaţii?! Ce bătături?! Grămezile de lut, bătute, dezmierdate şi înduplecate de olar se transformă, rând pe rând, în vase felurite, care de care mai sofisticate. Se vede că bătrânul munceşte de drag. Cât ne mai plimbăm pe-afară, cât mai facem o poză-două, cât mai mâncăm un sandviş şi mângâiem câte o mâţă adormită la umbra unui tufiş înflorit, masa din atelier se umple de oale şi ulcele. Şi nea Mitică îi dă înainte, nu se-ncurcă!
 
Apoi, trece la fluieraşe. Între timp, tanti Jana se aşează la masa de lucru, cu şorţ şi cu ochelarii pe nas. Modelajul figurinelor de lut pare să fie singurul lucru care o opreşte din povestit - îi soarbe concentrarea. Face o pisică. În mâinile butucănoase, cu unghii late şi crăpături înnegrite, ţine cu o delicateţe surprinzătoare viitoarea statuetă animalieră. O priveşte prin lentilele groase cu un amestec de critică, atenţie şi ataşament - un Pygmalion feminin cu vigilenţă de Cerber, mai degrabă decât adulaţie. Frământarea cozii stufoase îmi aminteşte de cozonăceii făcuţi în ţărână acum multă vreme, însă arcuirea suplă pe care o capătă la lipirea finală de trupul felin depăşeşte mijloacele artistice naive. După uscare, tanti Jana pictează figurinele.
 
Cum anevoie s-a oprit mai devreme din făurirea oalelor, acum nea Mitică nu se mai dă dus de la fluieraşe. Tot frământă, dă găuri cu un beţigaş fin şi ne explică cum trebuie suflat - acum nu merge însă, pentru că sunt încă umede. ţine morţiş să plecăm fiecare acasă cu câte un fluieraş. Îl întreb de cuci - păsările acelea de ceramică, frumos pictate, în care pui apă şi sufli, ca să cânte. Nu face. De fapt, nu prea înţelege la ce mă refer. Tanti Jana e însă mai iute: "E, de-alea de fac ungurii!" Vechii tovarăşi...
 
La plecare, ne îmbrăţişăm. Le mulţumim, iar dumnealor îşi cer iertare, smeriţi. Nu ştim pentru ce. Îi zâmbesc lui nea Mitică şi-i doresc petrecere frumoasă la nunta de a doua zi. Sare ca ars: "Păi nu, că nu ne ducem să jucăm!" Aşa e, trebuia să-mi dau seama înainte să deschid gura. Pentru dumnealor, meşteşugul e meşteşug. Meseria e meserie. Munca e muncă. Nu-i ca pentru noi - o joacă în ţărână!


Interviul a fost realizat în cadrul proiectului Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri, proiect cultural finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer