Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Părţi juvenile, intinse


George Nechita

18.04.2012
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Nechita
Părţi juvenile, intinse
Editura Pandora M, 2011


Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

***
Prezentare autor

 
George Nechita s-a născut în 1974, la Constanţa. A absolvit Academia de Arte din Bucureşti, în 1998, cu o lucrare de diplomă care avea drept temă relaţia dintre formă şi afecte. A participat la mai multe expoziţii de grup şi a avut două expoziţii personale: Expunere, la galeria Galateca, în 2002, şi my Petit underground, la Art Jazz Club, în 2004. Părţi juvenile, întinse este cartea sa de debut.

 *****
Fragment

Pe stradă

maşinile devin mici şi jucăuşe.
Caii, care au fost oameni în alte vieţi, merg frumos pe
biciclete.
Undele telepatice emise de papa Urban al doilea ne învelesc
conştiinţele
înmuiate în emulsie de pâine.
Sub razele soarelui, tineri evisceraţi, care au crezut cândva că
lumea poate deveni
mai bună, se reflectă în vitrinele pline cu produse cosmetice.
Numai câteodată, sub razele lunii, se simt aromele
transformărilor din cuptoare.
Numai câteodată, albastrul adânc-imaginar se desface în
punctele mici, din
capetele seminţelor de chimen, şi ne inundă gurile obosite
de aroma unui singur
adevăr.
Şi numai câteodată poţi să te gândeşti la focul din trapez, la
caseta din şarpe, la
cum se numeşte o floare Regina Nopţii, înfiptă cu rădăcinile
în jos, în pământ
negru, octogenar.
Atunci te poţi gândi că orice poate deveni o pierdere.
Pierdere.
Dar bine...
Să-i lăsăm pe tinerii vârstnici, cu rădăcinile lor înfipte în
pământul negru,
octogenar, inutil de torsionat, inutil de secţionat, inutil de
distrus, şi să ne gândim la dragoste!
 
Să tăcem

acest lucru, o zi şi o noapte, pentru că nici noi şi nici voi nu
suntem şi nu sunteţi
inocenţi!
Să facem semne surdo-mut-animalice animalelor marine,
semne de neînţeles
pentru non-istorici, la capătul străzilor închise!
Să zoo-cartografiem însuşirile combatante la capătul
tunelurilor dezafectate,
arătându-ne nouă înşine că nimic inutil nu există cu
adevărat!
Să descifrăm simbolurile desenate la capătul digurilor
scufundate!
Să descifrăm hărţile albe, necunoscute!
Să numărăm valurile cu suprafaţa plană a privirii în gol!
Şi să nu credem în iluziile doamnei de 30 de ani, care are
depuneri iubitoare de grăsime, pistrui şi care poartă ochelari,
care mănâncă ciocolată, uitându-se spre cer, negândindu-se
la nimic!
Să ascultăm ceea ce ne cântă la pământ negru plantele
verzi!
Şi să nivelăm, cu T-uri mici, sumele normale la mesele albe
de joc!
Să salutăm, în gând, pe oricine vom întâlni!
Să nu mai înfigem furculiţa în mâncare!
Să privim în fiecare dimineaţă răsăritul, ca pe singurul,
posibil apus!
Şi să nu ne mai hrănim cu idei de joasă frecvenţă!
Ci cu celelalte.
 
Ce poate fi hazard într-un
pansament steril?

Animalele umanizate din jungla din casă îşi dezlipesc
palmele din oglindă.
Plutesc cu vaporul, merg cu trenul, zboară cu avionul.
În plus, cară cutii, câteodată pline, câteodată grele, câteodată
nesortate,
pentru simplul motiv că asta e de făcut.
Ce poate fi hazard într-un pansament steril, dacă peste
câmpuri mov soarele răsare
nevăzut?
Şi când totuşi e văzut, atunci pare mereu-acelaşi-obişnuit.
Ce poate fi hazard într-un pansament steril, dacă pus peste
părţile albe, acestea
pulsează, spunându-şi: "Ne-am rănit de moarte. Vom învia?"
Ce poate fi hazard într-un pansament steril, oriunde, oricum,
oricând, ştiut fiind că
asta face parte din vis?
 
Să ne gândim la dragoste,

la mersul ei fără efort prin carena unei maşini mari, curate,
ca şi cum asta ar
urma, în mod natural, să fie desenat pe hârtie de calc.
Să ne gândim la cum trecem prin punctul de a ne desprinde
de sol,
cu ambele mâini pipăind cavouri, ca pe propriile corpuri
geometrice.
Şi să ne gândim la necunoscut, aşa cum seara, aproape
mereu, cina ne priveşte de peste câmpuri mov.
De acolo începe oraşul, cu îngerii lui pietrificaţi de pe
catedrale.
Stăm acolo şi aşteptăm.
 
Pot să merg în deşert să dau foc
la cactuşi

Sau pot să agăţ, în hol, fotografii cu bebeluşi.
Pot să pictez, în living, peisaje marine cu valuri.
Sau pot să trec din jungla din casă în natură.
Pot să îmi aduc mâinile din depărtare, lângă corp.
Sau pot să le ţin pe volan.
Pot să cânt într-o zi-jumătate-om-jumătate pisică.
Sau pot să scriu pe o pagină albă:
"d i s
tan
ţa"
Pot cădea uşor-alunecat în faţă.
Şi îmi pot pierde din densitatea osoasă, mergând, inutil, prin oraş.
Pot incanta desenele făcute, inconştient, de maşina de
gunoi.
Şi pot asculta radio.
Pot crede că există, de fapt, un singur Sunet.
Sau mă pot balansa între a face şi a nu face sport.
Pot uita, lent, ce culoare avea prima piesă de mobilier din
viaţa mea.
Dar îi pot reţine detaliile ascuns-geometrice.
Pot scrie pe o pagină albă un text alb.
Şi îi pot trasa un chenar alb.
Îmi pot aşeza un crin alb sau o petală de crin alb pe frunte.
Şi îmi pot face o surpriză.
 
Acolo

Credeam că sunt alb, fără teamă de corp.
Iar tu, responsabil(ă) cu T, privindu-te dintr-un ochi în
celălalt.
Şi ascultând muzica filmelor mute întinsă pe jos.
Jos, acolo unde începe ora 0.
Acolo unde este colecţia de fluturi.
Acolo unde este colecţia de vârfuri de creioane.
Acolo unde este colecţia de petale de trandafiri.
Şi acolo unde sunt cei optzeci de pui dispăruţi, care nu se
mai cunosc,
nemaiuitându-se în sine, demult.
Acolo doar, stau liniştiţi.
 
Zeului Marte, Răzbunătorul

Fă ce vrei cu mine într-o zi ca oricare alta!
Dar hai într-un living să-ţi arăt peisajele marine pictate
înainte ca eu să fi fost
născut, atunci când stăteam culcat pe spate şi priveam
tavanul cu hărţile
insomniilor desenate pe el.
Insomnii în care eram inginer profil electric care emană
rapiditatea, combinat
cu
inginer agronom care absoarbe lentoarea.
Aceleaşi insomnii în care mi-am fiert, mi-am curăţat ouă, şi
le-am tăiat
în jumătăţi egale, uitându-mă nelimitat la flacără.
Şi aceleaşi insomnii în care îngerul dezlipit de pe şifonier a
venit ca să-mi spună
să exist.
Ştiu că trebuie să exist.
Ştiu că trebuie să cred în numerele cardinale.
Şi ştiu că trebuie să tac dacă întreb ceva.
Tac:
ce poate fi hazard într-un pansament steril?
Când cred că o să fiu pregătit să rămân într-un loc?
Cât de rarefiat acel loc?
 
Câteodată

există riscul să te loveşti pe stradă.
Te poţi rătăci.
Însă vei reuşi să te susţii atunci când vei scrie cu stiloul
înmuiat în parfum.
Ce va fi de ars va arde, începând cam din dreptul primului
cuvânt:
["ceamaimoalehârtie"].
Plin(ă) de orez, de legume şi de carne de vită, vei privi prin
ceea ce ţi s-ar
părea a fi aer.
Câteodată te vei simţi excomunicat(ă).
Ca un păianjen alb, iarna.
Aici, unde ?
Unde nu ştiu cât este ceasul, bateriile fiindu-i scurse?
Aici, cum?
Cu penisul cald, ţinut într-o cârpă?
Crezând că mă pot auto-vindeca, cântând la banjo, negru
fiind?
Mirosind filele?
Încercând să-mi verific pulsul normal?
Suflul normal?
Temperatura normală?
Ce caut aici?
Ce caut aici?
Ce caut aici?
 
Nu mă vizita noaptea, te rog

Dar arată-mi din vis, dintre spice, muntele verde-alb, cu
spatele roz, turnat din
bronz.
Arată-mi palmele albite de sare şi părţile simple, aşezate pe
corpul fin, de pupă.
Sună-mă, din vis, în timp ce mă joc cu animalele de
companie,
de după-amiaza până după-amiaza,
atunci când îmi iau maimuţa agăţată de gât, în Nord,
şi ies din jungla din casă, direct în natură, acolo unde este,
de fapt,
Mediul meu Cel Bun.
Spune-mi că, dacă voi fi înghiţit de un monstru seara,
dimineaţa mă va scuipa
lăsându-mă chiar în locul dorit.
De acolo pot să merg în oraş.
Fără să mă simt nesigur, înmuiat, pe străzi.
Şi mai spune-mi că dimineaţa, seara, ziua şi noaptea sunt
mereu, întotdeauna,
veşnic, altfel.
Indiferent cum, indiferent unde, indiferent de orice.
 
Vizitează-mă,

te rog, seara.
După ce ai fost pe munte.
Sărută-mă încet.
Şi dă-mi aerul curat în gură.
Cred că sunt omul potrivit, alb, care devine negru în zilele cu
soţ.
Cel care cântă la banjo.
Cel care sare în gol, legat de degetul arătător.
Deget care desenează prostii pe peretele parcului, în timp ce
persoane de
vârsta a treia zâmbesc în casete de catifea.
Vizitează-mă, te rog, la răsărit, atunci când animalele care au
dormit doar cu
un singur ochi se trezesc, se joacă şi cântă cântecul pe care
aş vrea să mi-l
cânţi.
Vizitează-mă, te rog, ziua, după ce ai fost în deşert.
Adu-mi nisip cald-inconştient.
Nu mă vizita noaptea
Te rog.
Se mişcă accentuat şi corect.
Ne spune că: "aceste mecanisme sudoripare se întrepătrund
ca arcurile unor
saltele şi nicidecum nu se pot extirpa."
Privim marea, cât timp el scrie cu ceva pe alb.
Urmează să revenim, probabil.
Aici, în Caucaz.
 
Caut

Stau pe o canapea din piele, văzându-mă straniu în alb-roz.
Părţi liniştite mi se aşează peste corpul în care polipii cu
aspect de
tuberoze, cresc şi descresc în ritm de vals.
Mă simt copleşit de iubire.
Şi caut.
Caut cu disperare malurile de noroi de pe care mi-am dat
drumul în
mare.
De atunci s-a construit mult.
Iar marea, cu vieţuitoarele ei, miroase uşor a moarte.
Mă simt copleşit de iubire.
Şi caut.
Caut cu disperare prin casă.
Prin sertare.
Negăsind decât portretele unor necunoscuţi care îşi masează
tâmplele
suferinde.
Îmi masez şi eu tâmplele suferinde.
Aceşti necunoscuţi îmi par copleşiţi de iubire.
Şi eu mă simt copleşit de iubire.
Şi caut.
Caut cu disperare, prin toată biosfera, prin anuare şi pe plajă.
Caut ceva.
 
cine sunt?

Fără să ştiu, m-am grăbit să fiu întâlnit de tânărul şaten care
îmi
spune: "sunt o turcoaică, impregnată de viaţă.
Te caut de mult.
Sunt tu.
Te-am întâlnit, să ţinem o carte în mâini.
Să o deschidem, seara, la titlu:
"Cine sunt?
Sunt un tânăr şaten
Acela care a venit dezbrăcat, în lumina de neon
a spitalului, glisând printre pliuri.
Cine sunt?
Cel care şi-a legat şireturile.
Cel care a răcit.
Cel care nu a stricat munca personalului de serviciu.
Cine sunt?
Sunt 7, supt şi rotunjit iubitor de către cea
mai frumoasă femeie, care are cele mai frumoase
depuneri de grăsime, pistrui, ochelari şi care
mănâncă
ciocolată, uitându-se spre cer, neavând nici un gând.
Cine sunt?
Sunt acela care stă pe o canapea din piele, într-un
lactarium, lângă cel mai apropiat soare.
Sunt, supt, devenit 8 din 7.
Cine sunt?
Sunt acela care a suflat, în trompetă, o sigură dată,
un
la."
 
Aceasta este poezia-poveste

În acest cântec, nu ştiu ce s-ar mai putea întâmpla, din ceea
ce, încă, nu s-a întâmplat.
Şi chiar dacă, încă, nu s-a întâmplat, nu ştiu dacă nu ar fi,
cumva, ceva neştiut, faţă de cele întâmplate până acu
Nu ştiu...
"Nuu şştti..." aud focul aprins de unghiile care mi se freacă de
aşternut,
uitându-mă nelimitat la flacără.
"Nu şti...!" , îmi spun taţii mei, tineri copaci deja înfloriţi.
"Nu ştiu...", îmi răspund eu, într-o noapte-zi obişnuită pentru
pieţele financiare pline de scamă.
Nu ştiu...
 
Nu ştiu

Nu ştiu dacă îmi sunt mamă sau tată.
Nu ştiu dacă îmi sunt fiu sau fiică.
Nu ştiu dacă îmi sunt frate sau soră.
Nu ştiu dacă îmi sunt iubit sau iubită.
Nu ştiu...
Nu ştiu dacă nu cumva mergând, nu am uitat mersul.
Nu ştiu dacă nu cumva scriind, nu am uitat scrisul.
Nu ştiu dacă nu cumva ştiind, nu am uitat ştiutul.
Nu ştiu...
 
Sunt acelaşi

Acelaşi eu-tu, din holul unui hotel alb.
Acelaşi, cu ochii încordaţi înainte-înapoi, noaptea, pentru
drum.
Acelaşi...
Fiind acelaşi, poate voi reuşi să-mi trec capul, chiar dacă va
trebui să îmi las
restul corpului prins în laţul de nylon al plasei-labirint.
Şi, fiind acelaşi, dacă voi deschide orice Obiect,
el îmi va arăta [ne]clar că poate că da,
poate că nu...
 
Poate că da, poate că nu

Nu ştiu...
Nu ştiu dacă să mă pregătesc sau nu.
Şi nu ştiu dacă, pregătit fiind, să iau autobuzul.
Nu ştiu dacă o să găsesc un loc sau dacă o să mă agăţ de
fuselaj.
Mergând pe străzi, nu ştiu dacă o să văd în parterul grădinii
cai care merg foarte frumos, doar din plăcere, pe biciclete,
pe o plajă iubită,
pe plaja sub care ne însorim aşezaţi pe şenile dulci, într-un
câmp deschis-oarecare...
Acolo nu ştiu ce le-aş putea vorbi taţilor mei, tineri copaci
deja înfloriţi.
Nu ştiu dacă să le cânt un cântec încă neştiut,
încă neascultat,
încă necântat.
Nu ştiu...
 
Aici este Caucazul.

Şi jos marea caldă.
Drumul din oraş este pentru noi.
Oraşul este pentru noi.
Şi vântul, destul de curat.
Clinica ne aşteaptă, rigidă şi reţinută.
La fel şi asistentele, ca nişte femei cu trecut, dar încontinuu
înfloritoare,
puternice şi demne.
Dinţii lor albi şi mandibulele lor fine se mişcă pentru a ne
explica
programul de consult al doctorilor.
Holurile sunt pline de vegetaţie pitică şi de tablouri cu
măgăruşi şi cu tătari
în haine de drum.
Fructele de pe mese ne vor pe noi.
Însă eu şi prietena mea le refuzăm pentru mai târziu.
Fructele par să ne înţeleagă şi ne sugerează că ne iubesc şi
credem că vor să
ne spună să ne iubim unul pe celălalt.
În fine, înţelegem şi ne mirăm cum pot aceste fructe
frumoase să trăiască pe
mesele reci şi albe de clinică.
Mersul doctorilor este alb.
Vorbesc între ei alb.
Doar unul o consultă pe prietena mea.
Fereastra cabinetului dă înspre mare.
Doctorul este vârstnic.
Neimportant, dar halatul lui este purtat fără nici o lenjerie.
Poate doar peste un slip.
Are un păr alb, sever.
Bărbia doctorului trădează mici simpatii naziste, dar nu tremură.
 
Aceasta este poezia-poveste

în care se spune cum Moartea a făcut o gaură mică în capul
unui cavaler.
I-a supt toată mintea.
Şi din greşeală a uitat să-l omoare.
Astfel, cavalerul s-a ridicat dintre cei morţi şi a revenit din
luptă.
Dar cei din oraşul lui au fost aceia care l-au folosit la treburi
casnice.
Copiii l-au pus în jocurile lor.
Femeile l-au pus să spele.
Iar teatrul întotdeauna a găsit roluri pentru el.
După mult timp, când cavalerul albise,
Moartea a văzut ce greşeală a făcut.
S-a întors şi i-a închis coiful.
Definitiv.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer