Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Texte, Pretexte, Contexte (şi Subtexte)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Antigone de ieri şi azi (Re-imaginarea Clasicilor) (III)


Saviana Stănescu

19.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O altă Antigona de A.R. Gurney (1987)

Another Antigone de A. R. Gurney, dramaturg american prolific şi apreciat, a avut premiera absolută în martie 1987 la Old Globe Theatre în San Diego, California. După aceea piesa a fost produsă la Playwrights Horizons în New York City în ianuarie 1988, când a fost şi publicată de Dramatists Play Service.

Este povestea unei Antigone moderne, respectând într-o oarecare măsură esenţa conflictului dintre eroina clasică şi Creon, dar ancorând toată drama în prezent, într-o universitate americană.

Judy Miller, o talentată studentă evreică scrie o lucrare mai neobişnuită pentru cursul de Teatru Grecesc al profesorului Henry Harper: o versiune anti-nucleară a piesei Antigona, o reconfigurare a acesteia. Profesorul nu poate accepta aşa ceva în locul eseului teoretic, lucrarea academică transformată într-o pledoarie anti-nucleară prezentată în formă dramatică a fetei fiind respinsă.

Mai mult decât atât, o ameninţă cu picarea examenului dacă nu va prezenta o lucrare tradiţională. Miller fiind în ultimul an, un examen picat o va împiedica să devină absolventă de facultate.

Bătălia se poartă aici la nivelul intelectual, e o luptă a voinţei, a refuzului de a ceda la argumentele celuilalt, a dorinţei de a-şi impune cu orice preţ propria viziune, în care ambii - profesor şi studentă - cred cu tărie.

Sigur că nu este o problemă DE viaţă şi de moarte ca în tragedia clasică, deşi în contextul vieţii contemporane, o diplomă şi un argument intelectual se pot transforma în bătălii de conştiinţă, PE viaţă şi pe moarte.

Fata va monta piesa în campus, ridicând tensiunea dramatică. Mai mult decât atât, Judy îl acuză indirect pe Harper de anti-semitism şi îi cere decanului să intervină.

Odată ce suspiciunea de antisemitism a apărut, lui Harper îi este practic imposibil să îşi menţină autoritatea şi va sfârşi precum un Creon modern, proscris în afara universităţii, încercând să-şi caute, cu puţin succes, un alt drum.

Soarta lui Judy nu e clară, deşi într-un fel ea este învingătoare, pare a regreta ce a făcut şi este o Judy nouă, schimbată, care este în căutarea propriului destin.

E interesant că în această Antigonă contemporană miza este de natura pierderii prestigiului şi a autorităţii pentru profesor / Creon, iar rebeliunea studentei / Antigonei se fundamentează pe principii intelectuale şi etnice.

Nu putem spune că sâmburele tragediei lui Sofocle nu poate fi regăsit în acest mediu universitar american. Din contră. Observăm o similitudine clară între motivaţiile personajelor principale, chiar şi nuanţa religioasă fiind cumva atinsă prin abordarea / accentuarea conflictului din perspectiva suspiciunii de antisemitism.

Tegonni: An African Antigone (Tegonni: O Antigona africană) de Femi Ósófisan (1999)

Babafemi Adeyemi Ósófisan (născut în 1946 în Erunwon, Ogun State) este un scriitor nigerian cunoscut pentru critica socială din opera sa, ca şi prin folosirea unor formule performative africane tradiţionale şi a elementelor suprarealiste în romanele lui.

Tema principală din cărţile sale este în general lupta din Bine şi Rău. Ósófisan este un scriitor didactic, militant, care încearcă să corecteze o societate decadentă.

Tegonni este o re-imaginare a Antigonei lui Sofocle plasată în Nigeria în timpul unui sângeros război civil. Tegonni, prinţesa de Oke-Osun, este prinsă între legile stăpânirii şi speranţele poporului său, şi trebuie să aleagă între propria viaţă şi conservarea culturii şi identităţii naţiunii sale.

E o poveste a luptei unei femei pentru libertate într-un sistem oprimant, o legendă ce reverberează în toate culturile şi civilizaţiile: sfidarea unui lider totalitar. Totuşi Femi Ósófisan are şi o natura ludică ce se face simţită în ciuda temei tragice.

În Africanizing Antigone: Postcolonial Discourse and Strategies of Indigenizing a Western Classic (Africanizarea Antigonei: Discurs postcolonial şi strategii de indigenizare a unei poveşti vestice clasice) se face o analiză comparativă substanţială între Insula lui Athol Fugard şi Tegonni, o Antigona africană de Femi Ósófisan, cele două reconfigurări africane ale temei clasice.

Situaţiile sunt cumva similare în cele două piese. Insula reprezintă o abordare directă a problemei apartheid-ului din Africa Sud, iar Tegonni este un atac la dictatura din Nigeria.

Totuşi cele două piese au avut parte de o recepţie foarte diferită în mediul studiilor postcolonialiste, în principal pentru că Fugard făcea parte din minoritatea albă din Africa de Sud, chiar dacă era progresiv şi lucra cu actori de culoare, deci nu putea să experimenteze pe propria sa piele - ca să zic aşa - problemele majorităţii negre.

Ósófisan este un dramaturg de culoare dar a fost atacat şi el pentru că a scris şi produs Tegonni in America, nu în Nigeria mai întâi. Deci într-un fel Insula lui Fugard e mai subversivă şi autentică prin faptul că reflectă viaţa din închisoarea africană, a fost creată şi jucată acolo.

În Athenian Sun in an African Sky, Wetmore clasifică piesa lui Ósófisan ca fiind născută / produsă în exil pentru că s-a jucat prima dată în SUA, nu în Nigeria. Într-adevăr din cauza climatului opresiv din Nigeria câţiva critici ai administraţiei au trebuit să părăsească ţara.

Ósófisan a şi predat la Emory University unde Tegonni a fost scrisă şi produsă, totuşi alţi critici nu îl consideră un scriitor al exilului ci doar un dramaturg care a călătorit şi lucrat în străinătate pentru anumite perioade.

Wetmore susţine că piesa lui Ósófisan se concentrează pe problema colonialismului european în Africa, alţi teoreticieni susţin că reflectă doar criza politică din Nigeria la acea vreme, dictatura militară şi invalidarea alegerilor. Oamenii au protestat, au ieşit în stradă şi au fost masacraţi de armată.

Ósófisan a declarat de altfel că a preferat să facă piesa în SUA ca să atragă atenţia opiniei internaţionale asupra problemelor din Nigeria.

Metoda lui de a crea Tegonni este oarecum improvizaţională, cu accente Brechtiene, ca şi piesa lui Fugard. Versiunea publicată, spre exemplu, se deschide cu un prolog în care un regizor se plânge de imposibilitatea de a găsi un actor alb, iar un actor negru se oferă pentru rol. Reluctant la început, regizorul îl distribuie până la urmă, împreună cu alţi actori negri în roluri de albi, subliniind că oricum teatrul e doar o iluzie în care publicul îşi foloseşte imaginaţia.

Într-o notă de subsol Ósófisan menţionează că prologul e necesar numai când distribuţia e mono-etnică. Situaţia ideală este când distribuţia e compusă din persoane de varii rase şi etnicităţi, deşi piesa a fost scrisă cu actori de culoare în minte.

Piesa are de altfel o distribuţie numeroasă şi conţine cântece, muzică şi dans, remarcabil fiind felul în care Ósófisan amestecă varii mitologii în această operă. Drama începe cu barca lui Yemoja, zeiţa Yoruba a râului. Antigona va descinde din aceeaşi ambarcaţiune.

De asemenea Ósófisan se îndepărtează de conceptul aristotelian al tragicului deschizând piesa cu nunta lui Tegonni care e înconjurată de prieteni, susţinători şi admiratori. E ziua în care ea se mărită cu Alan Jones, ofiţerul alb aflat la conducerea localităţii Oke-Osun.

Între timp Carter Ross, guvernatorul colonialist, a ordonat ca trupul lui Oyekunle să fie adus în oraş şi lăsat în faţa palatului, fără a fi îngropat. Şi de aici începe variaţiunea poveştii pe care o cunoaştem.

Toată lumea din sat e împotriva mariajului prinţesei africane cu ofiţerul britanic. Chiar şi Isokun, poetul oficial al oraşului care îi e ca un tată. "M-am măritat cu Alan pentru că l-am iubit. Şi chiar dacă a fost trimis departe, eu încă îl iubesc, sunt soţia lui şi aşa voi rămâne, oriunde ar fi el"

La fel de demnă, după îngroparea "fratelui", Tegonni zice: "Lasă-l pe guvernator să mă omoare! Sunt mândră că mi-am îngropat fratele." Va muri împuşcată, alături de soţul ei, dar acţiunile ei vor reverbera în istorie.

Dramaturgul mai foloseşte un text clasic în Tegonni: "Ozymandias", sonetul poetului romantic englez Percy Bysche Shelley. "Ozymandias" este o altă parabolă a dictaturii şi a căderii şi înălţărilor imperiilor. Ozymandias era numele grecesc al faraonului Ramses II.

După cum vedem, opera lui Ósófisan e un perfect exemplu pentru felul în care mitologiile şi culturile pot fi amestecate în acelaşi creuzet dramatic pentru a crea o piesă relevantă atât local cât şi global.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer