Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

5 x 5


Marian Rădulescu

16.06.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
15 iunie. O zi cândva sinonimă cu terminarea şcolii şi intrarea (profesorilor şi elevilor) în vacanţa mare. Acum e doar o zi obişnuită din apendicele anului şcolar - un timp de (cel puţin) o lună de zile în care sălile de clasă şi coridoarele sunt tot mai goale. La 25 de ani de la terminarea liceului, în 15 iunie m-am reîntâlnit cu 12 din cei 36 de colegi de clasă.

Mai întâi am participat, de dimineaţă, la serbarea fiului meu cel mare, Theodor, care a încheiat ciclul primar. A recitat poezia Anei Blandiana, Fapt divers, a cântat la pian. Apoi, prin telefonul mobil, am comentat cu Ionuţ Mareş filmul Meandre, pe care l-a revăzut de două ori în mai puţin de două zile. Îi recunoaşte şi el - acum de când s-a-mbolnăvit de meandrită - geometriile şi polifoniile poetice, amprenta insolită, atmosfera inteligent prelucrată după Antonioni şi Resnais. Vorbesc cu el din troleibuzul care mă ducea altă data - opt ani la rând - la şcoală. Cobor în staţia Complexul Studenţesc, traversez podul Michelangelo, ca pe vremuri, pomenindu-l şi slăvindu-l pe Mircea Săucan, regizorul Meandrelor şi al Sutei de lei. Ajung la colţul liceului care cunoscuse un frumos renume demult, în perioada interbelică şi chiar mai înainte. Străduţa dinspre aripa stângă şi holurile clădirii îmi trezesc emoţii proustiene. Lucian, unul dintre colegi, mai în glumă, mai în serios, ne spune că s-a apucat să citească "o carte tare faină, În căutarea timpului pierdut". Titlul romanului exprimă, poate, ceea ce încercăm şi noi, reuniţii de azi. Am visat, şi nu o dată, aceste locuri pe unde s-a întâmplat să trec din ce în ce mai rar de când nu mai sunt elev. Închei discuţia cu Ionuţ şi mă îndrept spre intrarea principală a şcolii.

Majoritatea foştilor mei colegi ajunseseră deja. Vizităm sala de clasă unde am făcut ore într-a XI-a şi a XII-a. Acum este un modern centru de informare. În sala geamănă e bblioteca. Pe vremea noastră, aceste două săli erau izolate, ajungeai la ele doar prin curte. Sosesc şi câţiva colegi din clase paralele. Unul din ei spune: "Acum 25 de ani, când vedeam că vin în şcoală absolvenţi din generaţiile anterioare, îi făceam pe toţi moşi şi babe. Uite c-am ajuns şi noi la fel..." Cu Fane pornesc pe jos spre grădina "Bănăţeana". Mergem prin parcul Rozelor, recent renovat. Când trecem pe lângă un vas din piatră, Fane îşi aminteşte cum, copil fiind, a intrat în el şi n-a mai putut să iasă decât după ce strigase după ajutor. O zărim pe fosta noastră profesoară de engleză. Locuieşte peste drum. Îi facem semne cu mâna. Pe trotuar trec doi tineri în pantaloni negri şi cămăşi albe, fiecare cu câte-un ecuson pe piept. Ne zăreşte şi doamna profesoară. Cei doi (care sunt pescari misionari), cred că şi noi, şi profesoara noastră, dorim să-i acostăm. Se bucură preţ de o clipă, după care îşi dau seama că nu avem treabă cu ei şi îşi văd mai departe de drum.

Ajugem la "Bănăţeana" unde am rămas vreo trei ceasuri şi, după un intermezzo de o oră şi ceva, m-am întors cu Theodor (pe care l-am luat de la un after school). Ne mutăm pe terasa de peste gârlă. Fane mă întreabă care-i cel mai prost film pe care l-am văzut. Evit să dau un titlu. Mă întreabă apoi dacă am văzut filmul Ursul. Iniţial mă gândesc la filmul lui Dan Chişu, apoi la documentarul lui Jean Jacques Annaud. Mai târziu aveam să aflu că se gândise la Ochi de urs. Pe care l-a văzut - îşi aminteşte el - prin 1983, cu părinţii. Într-adevăr, Fane mergea destul de des cu părinţii la cinema, la premiere. Ştiu că îmi spunea că l-au luat şi la Bietul Ioanide - film pe care n-am putut să-l văd la premieră (deşi îl aşteptam de câţiva ani) pentru că am luat o notă mică (la matematică, parcă) şi mama mi-a aplicat cea mai cruntă pedeapsă, aceea de a nu avea voie să merg la cinema. Îi povestesc lui Fane ce cred despre Ochi de urs şi convenim amândoi că este un film dificil pentru un elev de gimnaziu, cum era el atunci când l-a văzut prima (şi singura) oară. Nu uit să pomenesc despre întâlnirea mea providenţială cu "ochiul de urs" al filmului românesc - actorul devenic pustnic, la fel ca pădurarul Culi Ursake din povestirea sadoveniană transpusă pe ecran de Stere Gulea.  
Pe apa Begăi zăresc plutind o sticlă goală de Coca-Cola. Aşa ceva nu se putea zări plutind pe apa canalului nostru în 1987, când brandul era proscris în România. Acum, la peste 20 de ani de la fisurarea statului monopartit, suntem colonizaţi de Cola (care nu a ajuns în Cuba şi în Coreea de Nord), restaurante fast food, filme americane recente şi reclame cum vedeam altă dată cu jind la posturile de televiziune din Iugoslavia şi Ungaria. Cei 13 (număr cu noroc, azi) dintr-a XII-a B care ne-am adunat, contabilizăm bilanţuri şi vise. Cât de copii am mai rămas? Cât de generoşi, cât de însetaţi de viaţă? A trecut deja de 10 p.m. când am plecat cu Theodor spre casă. Aş mai fi rămas să petrec timp cu foştii mei colegi, dar cei mai mulţi plecaseră şi ei spre casele lor. Poate la viitoarea întâlnire vom povesti mai mult...

Cu 29 de ani în urmă începeam liceul. Atunci abia descoperisem bucuria lecturii, a muzicii (simfonice, jazz, electronice, pop), a vizionării de spectacole de teatru sau balet. Atunci aveam să încep să văd, cu alţi ochi, filmele. Atunci s-au produs marile întâlniri cu filmele de cinematecă. De atunci mă pregătesc să repet într-una experienţa de licean. Doar că - de 20 de ani - sunt de cealaltă parte a catedrei. Într-un anumit sens, încă nu am terminat liceul...
*** 
16 iunie 2012. Seara, la concertul de muzică veche de la Biserica Lutherană, port un tricou negru pe care e desenat în alb portretul lui Joyce (autor: Constantin Brâncuşi) şi scrie: MY NAME IS JOYCE. JAMES JOYCE. În numeroase ţări, şi de anul acesta şi în România (în Bucureşti), se sărbătoreşte Bloomsday. Pentru cunoscători, 16 iunie este ziua în care se petrece acţiunea romanului Ulysses de James Joyce. Aveam să-l descopăr pe Joyce tot în liceu, în vacanţa dintre clasa a IX-a şi a X-a. De atunci sunt fascinat de fluxul conştienţei (the stream of consciousness) pe care l-a exploatat cu o măiestrie literară inegalabilă. De atunci mă gândesc la fabulosul său roman (pe care unii în consideră Biblia modernităţii), unde Stephen Daedalus spune: "Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc."

Între timp, am descoperit mărturia Sf. Siluan Athonitul: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui." ("În Ortodoxie, numai prin suferinţă se scapă de suferinţă" - Pr. Arsenie Papacioc.) Dilema lui Stephen (revolta faţă de filistinismul societăţii, faţă de cămin, patrie, biserică) avea să mi-o dezlege, tot în anii de liceu, Dostoievski, prin Alioşa, Mâşkin sau Raskolnikov. Sau Tarkovski, prin a sa neuitată Călăuză. Dar asta aveam să pricep mai târziu, după ce i-am descoperit pe Steinhardt (care mi-a netezit drumul spre Filocalie, Pateric, Biblie), pe Franky Schaeffer (Sham Pearls on Real Swine, Dancing Alone), pe Alexander Soljeniţân (Arhipelagul Gulag), pe Abuladze cu a sa Căinţă, a cărei ultimă replică estea: "Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?", şi încă alţii. Dacă mă gândesc bine, toate drumurile duc la ... Călăuza - filmul secolului XX (pentru mine), o sinteză desăvârşită pentru angoasele omului ce nu mai are nevoie de "Dumnezeul părinţilor noştri", ci - păgubos în emanciparea sa nietzscheană - îşi face chip coplit din propriile patimi. ("Omul modern, avea dreptate Dostoievski, nu este ateu, ci idolatru.")

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer