Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şoarecele nu sare departe de balenă
file de jurnal


Cornel Mihai Ungureanu

27.01.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
2003
1 ianuarie

Viscolul de-afară îmi anulează orice vagă intenţie de a face o vizită. Nici la noi nu se încumetă să vină nimeni.
Sînt la tanti Dida, în casa mică, bătrînească.
N-am nici măcar telefon!
Privesc televizorul.
Concertul de Anul Nou de la Viena.
Un englez ne povesteşte că el e adeptul sexului anual, în general, în august. Altul declară că a avut două căsătorii nefericite: Prima soţie mi-a murit, iar asta nu vrea să moară!

2 ianuarie.
În ultima zi a anului trecut, într-un microbuz care traversa în mare viteză cîmpurile Teleormanului, priveam satele mohorîte, apăsate de sărăcie şi de o atmosferă cenuşie, casele scunde, dărăpănate, cu coşuri fumegînde şi ciori pe garduri şi îmi spuneam că, în această lume, fericirea nu poate fi posibilă. Sărbătoarea e trăită doar ca o bucurie barbară: un stomac mai plin, o beţie mai cruntă şi mai îndreptăţită decît într-o zi obişnuită. Delicaţii nu pot supravieţui aici, rafinamentul tinde, pe axa anacronismului, spre infinit.

La menţinerea în îndobitocire a acestei populaţii, contribuie din plin televiziunea publică, prin emisiunile gen Surpize, surprize. Ca prezenţă pe micul ecran, Andreea Marin îmi pare un monstru, aşa cum monstruoasă mi se pare a fi lumea producătorilor din televiziunile româneşti. Parcă ar fi un blestem, dar nu-i decît o lege imuabilă: cum apare o vedetă cu o prezenţă penibilă- în opinia mea-, de îndată apare şi un director de programe care îi oferă posibilitatea să se desfăşoare, realizînd o emisiune tv.

Pretenţiile mele faţă de televiziunile particulare sînt reduse, dar la televiziunea publică, prostul gust e la el acasă, iar prezentatorii par bătuţi în cuie; îşi aşteaptă liniştiţi vîrsta pensionării.

În dimineaţa asta l-am întîlnit pe Kolb Dominic. Peste cîteva zile va pleca din nou în Canada.
Îmi povestea amuzat ce programe româneşti vede acolo, în orăşelul de lîngă Toronto: cum a aflat dintr-o emisiune de ştiri despre ţiganul care a dat şpagă la maternitate, să primească un băiat; avea deja cinci fete.

Apoi mi-a arătat- prin mimică şi nuanţe de ton greu de imitat- cîte lucruri interesante difuzează MTV Romania. Discuţiile profunde dintre repoteriţa care se duce într-o discotecă şi fetele care dansează! Dialoguri ţipate, din pricina muzicii, date tare:

- Bună! (se maimuţărea, cu efecte haioase, prietenul meu!)
- Bună!
- Ce faci?
- Bine.
- Cu cine eşti?
- Cu prietenii.

Nu e minunat?!
Urmează, imediat, întîlnirea cu o altă fată.

- Bună!
- Bună!
- Ce faci?
- Mă distrez.
- Cu cine?
- Cu prietenii.
Şi jocul continuă, ca într-o piesă de Ionesco. Cine l-ar putea opri?


- Mi se părea că latră cineva la poartă, zice tanti Dida.
- Cine să latre, tocmai la noi la poartă! rîd eu.
Rîde şi ea, dîndu-şi seama de greşeală. Crezuse că e cineva la poartă şi cîinele nostru lătra, pentru a ne anunţa această prezenţă.

Uneori, îmi spune aceleaşi poveşti pe care mi le spunea şi acum douăzeci de ani, tanti Dida. Poveşti pe care mi le-a tot repetat, între timp. Îmi folosesc toate resursele de răbdare, ca să n-o întrerup. În fiecare zi mă întreabă dacă îl mai ştiu pe cîte unul- care a murit cu mult înainte să mă nasc eu.
- Eeee, îl ştii tu, dar nu ţi-l mai aduci aminte! îmi spune cu multă siguranţă de sine şi cu generoasă înţelegere pentru înstrăinarea mea.

Am petrecut Revelionul împreună. Numai noi doi.
La miezul nopţii, am ieşit la poartă. Am privit focurile aprinse şi jocurile de artificii. Viscolea puternic. Ne-am adăpostit în cabina telefonică de lîngă gardul ţaţei Veta, dar n-am reuşit să prindem nici o legătură telefonică.

3 ianuarie
Încă o zi cenuşie.
Ciocul de ornitorinc al Juliei Roberts, în Runaway Bride, abia mi-a smuls un zîmbet - pe care n-am avut cu cine să-l împart. Jurnalismul e literatură pe colţul mesii. Şi încă o întrebare cu care te poţi duce la o fostă iubită: Ce n-a mers? După tăcerea primită drept răspuns: Nu te-am înţeles?

- Era un mort în biserică, îşi face intrarea tanti Viorica. Cine e mort, doamnă?
Urmează răspunsul şi o prezentare amănunţită a ultimelor simptome ale răposatului.
- Mă întîlnii şi cu popa. Mergea cu icoana, Fecioara Maria cu ăla-n braţe! Vrusei să cad pe gheaţă chiar aici, la poartă! Da’ l-aţi văzut aseară pe diodi ăla? Ha-ha-ha! Rîsu’ după lume!
În acest univers asta am copilărit.
Dar ce caut acum, aici?

Nu sînt o creaţie a criticilor literari! - ne asigura, zilele trecute, de pe ecranul televizorului, Cristian Tudor Popescu. De parcă l-ar fi suspectat cineva de-un astfel de delict!

4 ianuarie
Tanti Viorica se îndepărtează încet, atentă, să nu alunece pe gheaţă. Mi-a pus într-o sacoşă un borcan cu jumări, altul cu varză călită. Nu puteam să plec cu mîna goală! Pe terasa de deasupra clădirii gării sunt trei stupi vopsiţi în culori vii. Un burlan, smuls de vînt, stă să cadă.
Oraşul a rămas în urmă.

7 ianuarie
Aseară, în taxiul îngust în care, lîngă mine, pe bancheta din spate se înghesuiau trei fete (şoferul acceptase să ne ia pe toţi), stînd aşa, imobilizat, cu faţa lipită de geam, mi-a venit în minte tata. Ne întorsesem de la rîul din marginea oraşului, în ziua aceea de vară, purtînd un răsunător eşec în traista în care ar fi trebuit să stea crapii şi mrenele. Eram lihniţi, aşa că, ajunşi acasă, am traversat repede pînă la alimentara lui Rocaci şi am cumpărat două conserve de sardele în sos tomat, de fabricaţie românească. Era pe vremea lui Ceauşescu, ca să folosesc o expresie consacrată. Tata a deschis prima conservă şi a răsturnat în farfuria din faţa mea două cozi mici de peşte. În rest, sos. Tomat. Înjurături la adresa conducerii de partid şi de stat au răsunat, în timp ce era desfăcută, cu aşteptări optimiste, cea de-a doua conservă. Cozile sardelelor răsturnate în farfuria tatei au fost însă mai prăpădite decît cele care îmi reveniseră mie. Un întreg potop de invective s-a dezlănţuit - iar printre ele, acestă mirată indignare, care a făcut epocă printre rudele mele din partea mamei: Cumpără omul peşte şi găseşte bulion!

Din taxi am coborît în Craioviţa Nouă, pentru a merge la onomastica Ramonei.
Cîte zile de naştere ai tu! nu şi-a putut ascunde invidia, Camelia.
Ion ne-a filmat tot timpul, din unghiuri nefavorabile. Lili s-a îmbătat şi a început să repete unul din cuvintele care începe cu p. (Aşa face mereu, cînd se îmbată. Se bucură ca un copil, spunînd acel cuvînt.) Beat era şi Sorin; cădea, se lovea de mobile, de uşi. E ceva meteorologic în capul meu, mi-a mărturisit.

Am rîs cum demult n-am făcut-o, iar spre dimineaţă am pornit spre casă, cu mintea limpede şi cu multă determinare de a-mi îmbunătăţi viaţa. O binecunoscută înflăcărare din categoria focuri de paie.
Luna era subţire. Pe trotuar, aruncate în zăpadă, sclipeau în luminile serii, rujate mucuri de ţigară.

10 ianuarie
În vizită, împreună cu Iulia, acasă la Francesca. În camera ei familiară, plină cu jucării. Bucuria revederii, plăcerea de a fi împreună, privirea ei într-un fel anume, strălucitoare. Vinul uşor, pantalonii de trening rupţi într-un loc delicat, nerăbdarea de a povesti şi de a asculta.
Iau o carte din raft. Are şi dedicaţie. Şoarecele nu sare departe de balenă. Rostesc tare cuvintele.
- Îmi place. E bun de titlu de piesă de teatru. Dar ce semnifică?
Francesca îmi spune o poveste de la Praga, o poveste cu fete, cu iubiţii fetelor şi cu porecle.

O întîlnire oarecum dureroasă, care mi-a făcut plăcere. Sper că nu devin masochist!

12 ianuarie
E dimineaţă. Aproape 10. Ora la care ţigăncile se îndreaptă spre casă, ducînd în spinare saci cu cartoane culese din tomberoanele de gunoi.
Miruna nu a dormit deloc în noaptea asta. A stat să termine desenul pentru coperta romanului meu de debut.
Noaptea ei albă mi-a luminat ziua în felul acela în care nopţile albe ale lui Răzvan Penescu luminează zilele lui Alex Leo Şerban.

Voi debuta cu un volum, la o vîrstă la care Carravagio murea.
Dacă aş publica tot ce am scris, satisfacţia ar fi proporţională cu efectul, dar mulţumirea mea încă ar suferi de insuficienţă acută.

O fată frumoasă, cu păr lung şi ochelari de vedere, cu buzele date cu exact atîta ruj cît efectul să fie optim şi tulburător, mi-a ieşit în cale, în timp ce alergam spre tramvaiul ce avea să mă ducă în parcul Romanescu.

A nins mult, aseară, dar nu-mi imaginam că parcul poate să semene atît de mult cu o staţiune de munte, că poate reuni atîta bucurie, atîta tinereţe!
A fost grozav!
Lacul îngheţat semăna cu o stampă rusească din vremuri tolstoiene.
Oameni cu schiuri, copii cu sănii sau alunecînd, curajoşi, direct pe picioare sau pe fund -pe zecile de derdeluşuri, zăpada pufoasă, abundentă, purificînd pămîntul, împodobind mestecenii. Şi vocea blazată a unuia dintre studenţii ce se opriseră privind cu jind spre copiii zglobii ce se tot prăvăleau pe gheţuşul abrupt, ca pe-un uriaş tobogan:
- Hai mă, să ne dăm şi noi aşa, bătrîneşte, pe geci!
Nu s-au încumetat, însă. Au pornit mai departe, vorbind despre examene la materii bizare, de politehnişti.

Aproape de blocul meu, am întîlnit-o din nou pe fata cea frumoasă. Ne-am recunoscut şi ne-am încrucişat privirile cu zîmbitoare familiaritate. (Întîlnirile astea întîmplătoare, nasc uneori complicităţi uimitoare, cu imprevizibile urmări).
Ochii ei îndrăzneau; ai mei au coborît, ruşinaţi.
Numai de la distanţă par un puşti, dacă te-ai apropia mi-ai vedea toate ridurile, i-am spus în gînd, deşi, recunosc, să alunecăm aşa, bătrîneşte, pe geci, m-ar fi tentat mult, în această zi.
De ce eşti aşa de sigur că nu şi pe ea? m-ar întreba Iulia, întotdeauna atît de drastic de nepermisivă cu tristeţile mele, pe cît sînt eu de generos cu ele.

De unde ştiu că nu i-ar fi plăcut ridurile mele? Ea nu mi-a anulat nici o şansă. Eu am făcut-o. Din nou.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer