Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O arhitectură terapeutică (II) (Trans(a)arenţe, III)


Bogdan Ghiu

20.10.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În perioada 10-27 octombrie 2013, la Palatul Ştirbei şi la Palatul Mogoşoaia desfăşoară Trienala Internaţională de Arhitectură East Centric cu tema şi titlul Trans(a)parenţe, organizată de Fundaţia Arhitext Design (www.east-centricarch.eu/triennale/). Iată, mai jos, fragmente din argumentul pe care, în calitate de curator invitat, l-am scris pentru acest eveniment.
 
M-am calmat şi m-am luminat între timp. Eram, parţial, nedrept şi poate chiar, dar intenţionat, inadecvat. Am forţat provocator încărcând arhitectura, adică pe arhitecţi, cu povara unor sarcini politice, dar se pare că provocarea a funcţionat, iar arhitecţii au răspuns, aparent regresiv, de fapt operând o sinteză: cea mai bună, singura exercitare critică a responsabilităţii sociale de către arhitectură este calitatea, adică expertiza ei tehnico-estetică. 
 
Perfect de acord! Şi atunci să vedem: funcţionează ea? Cum? Altfel spus, răsturnând din nou în întrebare răspunsul arhitecţilor: îşi joacă corpul arhitectural east-centric rolul social şi politic de experţi tehno-estetici ai construirii? Îşi exercită ei această funcţie? Dau curs acestei puteri proprii, specifice?
 
Întrebarea rămâne, evident, deschisă, temă de evaluare meditativă pentru vizitatori, devenind, astfel, unul dintre pariurile expoziţiei TRANS(A)PARENŢE, ediţia 2013 a Trienalei East-Centric.
 
Una dintre principalele mize, deci unul dintre principale terenuri de luptă şi şantiere de negociere în care arhitectura east-centrică este angajată politic şi social este, evident, locuinţa, în principal casa, deci locuinţa unifamilială, dar şi, mai important chiar, ceea ce am putea numi post-blocul, adică locuinţa agregat (micro-)colectiv ca joc cu trecutul imediat - o nostalgie, devenită ambiţie teritorial-domenială, fiind evidentă, şi relativ explicabilă ca supracompensare istorică, visul limită reprezentându-l, evaziv-evazionist, "Casa din pădure", replică contra-ecologică, doar pentru moment explicabilă ca simptom post-post-traumatric, a imobilelor cu ziduri vegetale din atât de înghesuitele, aglomeratele, strasantele oraşe occidentale.
 
Arhitectura are, iată, vrea-nu vrea, dar tot în sens politic, pe lângă funcţia educativă,  şi o funcţie terapeutică, de realizare a unui doliu istoric (doliul "reuşit", aşa cum ştim din psihanaliză, fiind imposibil ca echilibru precar între conservare memorială şi uitare totală). Arhitectura east-centrică trebuie, vrea, nu vrea, să modeleze, să negocieze, adică să stabilizeze formal, locuibil, această tensiune, această traumă. Care, în expoziţia de faţă, apare, simptomal, ca preponderentă, dat fiind că, east-centric, tocmai teritorialitatea şi casa, adică în primul rând familia, au fost atacate, prin decuplarea repetată a locuitorilor de teritorii. Prin actuala rezolvare teritorial-domenială (casa-teritoriu) a acestei traume, nu asistăm însă oare la continuarea şi la "traducerea", pe post de vindecare a ei, a acestei traume, adică la o nouă decuplare locuitori-teritorii?
 
Tocmai de aceea, cel puţin la fel de importante în expoziţia de faţă mi se par locuinţele colective intra-vilane (privatul micro-colectiv) şi locurile de întâlnire (culturală, spiritual-religioasă, prodeuctivă, comercială) care relevă direct caracterul constituant al arhitecturii.
 
Obosiţi de violenţa deşertificatoare a istoriei şi de vacarmul aglomerării urbane actuale, prinşi între aceşti poli, arhitecţii east-centrici par a dori în primul să calmeze, să liniştească, să spaţieze, adoică mai presus de orice să nu zdruncine, să nu streseze prin experimente sau forţări tehnico-estetice. Ceea ce se vede în expoziţie, şi ceea ce poate fi prin urmare şi un efect de expoziţie, este dorinţa de calm, de linişte care nu este asociată neapărat (sau numai) cu dorinţa de a evada, de a fugi, ci exprimă mai degrabă nevoia unui răgaz istoric între dominaţiile şi exploatările trecutului şi presiunile şi extorcările extorsiunile prezentului, între imperiile istorice şi imperialismul post-imperial al globalizării. Un vis al ne-istoriei (sau contra-istoriei) pare a pluti prin dorinţa de ambianţă a multora dintre proiectele prezentate. Chiar şi ca parţial înşelător efect de expoziţie, această senzaţie de liniştire terapeutică, de sanatoriu nedeclarat transpare în tratamentele negociante, blânde, intermediare, de mijloc, mijlocii din marea majoritate a proiectelor expoziţiei de faţă.
 
Refăcând ambianţe de lume, arhitecţii east-centrici negociază formal, în locul unei imposibile opriri a istoriei (sau evadări dintr-o istorie din care, cel mai adesea, locuitorii atât de diverşi ai acestei zone au fost expulzaţi), o intrare mai puţin traumatizantă în globalitatea comercială ultraliberală. Ei înşişi reprezentanţi, oficianţi şi agenţi ai globalizării avide, gata să sustragă această sumă de teritorii locuitorilor lor (nemaixpulzându-i pe ei, ci trăgându-le pământul de sub picioare), arhitecţii east-centrici apar în primul rând ca nişte medici ai zonei - care, ca toţi medicii, fac şi ei ce pot.
 
Aceasta e viziunea mea, acesta este constructul meu interpretativ ad hoc, şi mi-ar plăcea ca fiecare dintre vizitatorii expoziţiei pe care ne-am străduit s-o alcătuim să aibă parte de propria confruntare fructuoasă cu operele şi operările arhitecturale east-centrice ale momentului actual, spunându-şi propria poveste colectivă, istorică despre sine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer