Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tante Aspăzica şi Domnişoara Corina


Diana Cuzic

30.11.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tante Aspăzica a fost pentru mine, înainte de a fi o persoană, un reper, dacă vreţi geografic. "Mergi cu ei până la tante Aspăzica şi de acolo te întorci neapărat", îmi spunea bunica de fiecare dată când conduceam pe cineva care fusese în vizită. Aşa că, pentru multă vreme, n-am ştiut nici cum arată, nici dacă există cu adevărat o tante Aspăzica. Mi se părea că are un nume exotic care mă ducea, din motive neştiute, cu gândul la arpagic şi care se asorta într-un fel oarecum ciudat cu gâzele care mişunau pe trotuarul care-i trecea prin faţa casei. Erau un fel de gândăcei pe care bunica îi numea vacile Domnului. De fiecare dată când ne întorceam de la biserică îmi atrăgea atenţia să nu le calc pentru că sunt plăcute de Dumnezeu. Şi ele, ca şi ouăle de Paşte, îmi spunea bunica, poartă amintirea Patimilor. Nu prea înţelegeam eu toată treaba asta, dar mă hotărâsem să nu le calc pentru că mi se păreau muncitoare, aşa cum alergau ele încolo şi încoace. De altfel, tendinţa de a le ocoli am păstrat-o şi astăzi. Bănuiesc că automatismele căpătate în copilărie dispar greu.

Odată cu trecerea timpului am început să vreau să ştiu dacă există cu adevărat o tante Aspăzica. I-am cerut bunicii, care cunoştea pe toată lumea de pe strada noastră, să mă ducă să o cunosc şi eu. Bunica a ezitat, dar ştiind că până la urmă, dacă mi-a intrat ceva în cap, nu prea îmi mai iese, a hotărât să mergem în vizită. Înainte m-a instruit ca nu cumva să vorbesc vrute şi nevrute şi, mai ales să nu pomenesc cumva de război, copii sau alte lucruri care nu se întreabă la o primă vizită. Aşa am cunoscut-o pe tante Aspăzica. La vremea aceea era bătrână, bătrână, avea un baston şi mergea aplecată din cauza durerilor de spate. Ce mai tura-vura, arăta exact ca orice vrăjitoare care însufleţeşte imaginaţia unui copil. Casa în care locuia era aproape goală, pereţii nu aveau nici un tablou, nu exista nici o fotografie aşezată într-un loc vizibil. Toate spaimele pe care le-am simţit au dispărut însă imediat ce mi-a pus în faţă primul fagure de miere pe care l-am văzut în viaţa mea. Fagurele era însoţit de un pahar cu apă care de rece ce era aburise paharul. Mi-a explicat apoi, văzând ca nu prea ştiu să mă descurc cum se mănâncă minunăţia aceea şi de unde provine. Aşa am ajuns să-i văd stupii şi implicit grădina. Mi-a povestit despre cât de harnice şi organizate sunt albinele şi despre cât de multe am putea învăţa de la ele dacă am fi un pic mai atenţi. Cât despre grădina propriu-zisă, aceasta se întindea, după cum am aflat cu surprindere, până în spatele casei bunicilor, de care o despărţeau doar câteva tufe de zmeura. Găseai acolo o linişte şi o pace pe care nu prea le-am mai trăit în altă parte. Şi zmeură... Atrasă de toate aceste minunăţii, dar şi de tante Aspăzica care îmi povestea câte în lună şi în stele, am devenit de-a casei. Ani buni am mers acolo în fiecare vară, ascultând poveşti cu gâze, dar fără a întreba vreodată mai mult decât îmi era permis. Simţeam cu sufletul meu de copil că în casa aceea exista o tristeţe pe care curiozităţile mele nu ar fi făcut decât să o adâncească.

Când am crescut şi, după ce tante Aspăzica a rămas doar o amintire, bunica mi-a povestit că în timpul războiului acolo fuseseră încartiruiţi nemţi. Fiica tantei Aspăzica se îndrăgostise de unul dintre ofiţeri. După retragerea nemţilor însă, în ciuda speranţelor, fata a rămas singură şi, ca urmare a bârfelor vecinilor, când au venit ruşii peste noi, a plătit dragostea aceea nefericită cu vârf şi îndesat. Fata aceea vestită pentru frumuseţea ei a ajuns să fie internată după ce încercase să-l înjunghie pe poştaş care era îmbrăcat în uniformă. Îl confundase cu un soldat rus. Tante Aspăzica nu şi-a mai revenit niciodată. Îşi vizita fiica regulat, dar nu a mai schimbat de atunci vreo vorbă cu vecinii. Grădina, albinele şi liniştea casei îi rămăseseră singurele refugii. Bunica a fost excepţia pentru că încă nu locuia pe strada aceea când se întâmplaseră cele povestite.

Dacă tante Aspăzica m-a făcut să iubesc fagurii de miere, domnişoara Corina a fost cea care mi-a arătat prima oară că poţi trăi şi după propriile reguli, indiferent ce ar putea spune lumea, dacă eşti dispus să accepţi consecinţele. Pe domnişoara Corina nu mi-o pot aminti altfel decât îmbrăcată într-un fâş boţit de o culoare nedefinită, cu o bască neglijent aruncată peste părul alb cam nespălat şi având, inevitabil, în mână o sacoşă de aţă plină cu cărţi, reviste şi ziare. Era prin anii '80 când cărţile şi revistele erau greu de procurat într-un mic oraş de provincie. Trăia din vânzarea acestora oamenilor pe care îi cunoştea şi care îi deveniseră abonaţi mai degrabă ei decât difuzorului oficial de presă. Tot ea ne aducea întotdeauna bilete la film, mai ales la cele chinezeşti, la care era extrem de greu să găseşti loc, sălile fiind pline ochi de fiecare dată. O iubea enorm pe mama cu care se cunoscuse în nişte circumstanţe destul de neclare pentru mine pe vremea aceea. Acum ştiu că se cunoscuseră pe vremea în care amândouă îşi mai căutau încă părinţii, dispăruţi în închisorile comuniste. Cert este că, la fiecare sărbătoare, mama pregătea special pentru ea exact aceleaşi feluri de mâncare ca şi pentru noi, dar în vase separate şi în cantităţi mai mici. N-am înţeles pentru o lungă perioadă de timp de ce nu o aşază pur şi simplu la masă împreună cu noi ca să nu se mai chinuie cu atâtea crăticioare şi farfurioare pe care le recupera greu sau uneori niciodată. Bombănea mereu că nu o să mai facă niciodată aşa ceva, dar la următorul Crăciun sau Paşte pregătea din nou pachetul pentru domnişoara Corina.

A trebuit să-mi doresc să citesc Întoarcerea lui Tarzan, pe care noi nu o aveam în bibliotecă, ca să dezleg misterul. Domnişoara Corina mi-a spus că mi-ar putea împrumuta cartea, dar pentru asta trebuie să mergem la ea acasă. Aş fi făcut orice pentru cartea aceea aşa că, împreună cu maică-mea ne-am dus în vizită. Domnişoara Corina devenise dintr-o dată foarte oficială şi un pic cam agitată. Prima mirare a fost când am văzut că locuinţa spre care ne îndreptam nu era un apartament de bloc, ci o casă veche, dar încă frumoasă. Ca să ajungi la intrare trebuia să urci o scară cu o balustrada frumos lucrată în piatră, dar destul de deteriorată cât să-ţi dai seama că fusese neglijată pentru o lungă bucată de timp. Sentimentul că locul acela este părăsit a fost accentuat de mirosul ciudat şi greu de definit pe care acum îl recunosc ca fiind mirosul unei case vechi şi cu o lungă istorie în spate. Mama mi-a făcut semn să nu mă strâmb şi să nu spun nimic. Ne-am îndreptat spre una dintre uşi care s-a dovedit a fi intrarea în cea mai spectaculoasă bibliotecă particulară pe care am văzut-o până acum. Era exact aşa cum ne imaginăm că ar trebui să arate o bibliotecă, cu cărţi îmbrăcând pereţii de sus până jos, cu fereastra acoperită de draperii grele şi totul învăluit într-o linişte destul de incomodă pentru o puştoaică. Într-un fotoliu care era de fapt un scaun cu rotile se afla o doamnă în vârstă, care m-a studiat din cap până în picioare şi m-a întrebat cu asprime dacă eu sunt cea care vrea să împrumute o carte. Cu o voce mică i-am spus că da. Atunci a început să-mi înşire o listă de condiţii: să nu citesc cartea cu mâinile murdare, să nu o îndoi la citit, să nu-i folosesc colţurile paginilor ca semn de carte, să nu-i rup coperta, să nu o subliniez şi să o returnez cât de repede se poate. Dacă promiteam să respect cele cerute, cartea urma să fie a mea pentru o perioadă. Mama mi-a spus scurt că este responsabilitatea mea şi că nu poate să promită ea pentru mine. In consecinţă, cred că aceea a fost cartea de care am avut cea mai mare grijă în toată viaţa mea. Pot spune c[ şi astăzi respect aceste reguli care pe nesimţite au devenit şi ale mele.

Doamna aceea, sora domnişoarei Corina, era motivul pentru care mama pregătea vasele acelea de mâncare. Ajunsese în scaunul cu rotile după ce fusese bătută, ca avertisment, pentru a renunţa la întrebările despre locul în care îi sunt părinţii. Ştiu că nici ea şi nici mama nu au aflat niciodată cu certitudine ce s-a întâmplat cu ei. Îmi amintesc că uneori mergeam cu mama la cimitir, aparent fără motiv pentru că nu aveam morminte de îngrijit acolo. Era cimitirul în care mama bănuia că se găsesc gropile comune în care fuseseră aruncaţi toţi cei care nu rezistaseră în anii aceia, inclusiv părinţii ei.

Pentru cele două fete bătrâne, biblioteca devenise justificarea propriei lor existenţe. Ţineau la ea pentru că în ea regăseau o întreagă istorie personală. Era o bibliotecă construită de câteva generaţii şi fiecare carte ţinea locul unui membru al familiei. Exista obiceiul ca fiecare carte să poarte o ştampilă cu numele celui care o achiziţionase şi, eventual, cu ocupaţia acestuia. În casa aceea fiecare carte purta o astfel de ştampilă aşa încât ori de câte ori luai în mână o carte, aceasta scotea din uitare un membru al familiei. Ştiu acest lucru pentru că prima carte nu a fost şi ultima împrumutată de acolo.

Cele două doamne despre care v-am povestit ştiau a vorbi franţuzeşte şi nemţeşte, dar erau complet neajutorate când venea vorba să prepare un fel oarecare de mâncare. Ştiau a scrie cu o caligrafie impecabilă, dar le era absolut imposibil să se descurce cu treburile practice. Nu ştiau şi nici nu voiau să trăiască altfel. Nu s-au plâns însă niciodată şi nici nu ţi-ar fi permis să le compătimeşti. Considerau că un copil nu are nici un viitor fără şcoală şi fără o educaţie care să includă obligatoriu şi un grad mare de disciplină. M-au încurajat întotdeauna să îmi pun întrebări, să nu accept de-a gata un răspuns găsit într-o carte, să ştiu că nu este un semn de slăbiciune să-ţi aminteşti şi preţuieşti trecutul.
 
Ne plângem deseori că nu am avut modele în viaţă, că nu l-am găsit pe acel magister care să ne ajute să ne dezvoltăm. Dar dacă privim retrospectiv, o să vedem că fiecare dintre noi a avut de-a lungul vieţii cel puţin o întâlnire cu oameni care i-au schimbat modul de a privi lucrurile. Au făcut-o cu modestie, poate uneori nici n-au fost conştienţi că o fac, dar fiecare dintre noi ştim cât le datorăm. De cele mai multe ori au făcut-o într-un singur fel: alegând să fie ei înşişi în orice circumstanţe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Veniţi, privighetoarea cântă... - Privighetoarea de Kristin Hannah, Anca Mureşan
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la cer până la poarta din fundul grădinii / Lungul drum al rufelor către noapte, Ana-Maria Androne-Bouman (4.6/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Şúco, Matei Bodoc (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Nemaipomenita intransigenţă a Nastasyei Kuzneţova, Liuba Barashkova (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Piki cea cu ochi de azur, Ioana Scoruş (5.0/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Praful de pe tobă
Sageata Ora de libertate
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer