Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Zelotul. Viaţa şi epoca lui Isus din Nazaret


Reza Aslan, traducere de Mihnea Columbeanu, Filip-Iosif Columbeanu

19.02.2014
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Reza Aslan
Zelotul. Viaţa şi epoca lui Isus din Nazaret
Editura Trei, 2013

Traducere din engleză de Mihnea Columbeanu, Filip-Iosif Columbeanu


Citiţi nota autorului privitoare la această carte.

*****
Introducere

Faptul că avem cunoştinţă despre existenţa unui bărbat pe nume Isus din Nazaret este, în sine, un miracol. Predicatorul itinerant care circulă din sat în sat vestind sfârşitul lumii şi grupul de adepţi zdrenţăroşi care îl urmează peste tot erau o apariţie obişnuită în epoca lui Isus - atât de obişnuită, de fapt, încât începuse să fie caricaturizată în rândurile elitei romane. Într-un fragment umoristic despre un astfel de personaj, filosoful grec Celsus îşi imaginează un pustnic evreu cutreierând prin Galileea şi strigându-le oamenilor: "Eu sunt Dumnezeu, sau un slujitor al Lui, sau un spirit divin. Dar vin pentru că lumea e pe cale să fie distrusă. Şi curând mă veţi vedea venind cu puterea Cerurilor".
 
Secolul I a fost o eră a apocalipsei aşteptate de către evreii din Palestina, denumirea romanilor pentru aria geografică ce cuprinde astăzi Israelul / Palestina şi părţi importante din Iordania, Siria şi Liban. Nenumăraţi profeţi, predicatori şi mântuitori rătăceau prin Ţara Sfântă, vorbind despre judecata iminentă a lui Dumnezeu. Pe mulţi dintre aceşti aşa-zişi falşi profeţi îi cunoaştem după nume. Câţiva sunt menţionaţi şi în Noul Testament. Profetul Theudas, conform Faptelor Sfinţilor Apostoli, a avut patru sute de adepţi înainte ca Roma să-l prindă şi să-i taie capul. Un misterios individ charismatic, cunoscut doar sub numele de "Egipteanul", a reuşit să strângă o armată de discipoli în deşert, aproape toţi fiind masacraţi în cele din urmă de trupele romane. În anul 4 î.e.n., anul în care majoritatea istoricilor consideră că s-ar fi născut Isus din Nazaret, un cioban sărac pe nume Athronges şi-a pus o diademă pe cap şi s-a autoproclamat "Regele Iudeilor"; a fost omorât, împreună cu adepţii lui, de o legiune romană. Alt aspirant la titlul de mesia, numit pur şi simplu "Samariteanul", a fost crucificat de către Pontius Pilat, chiar dacă nu adunase nicio armată şi nu provocase Roma în niciun fel - ceea ce poate indica faptul că autorităţile, simţind exaltarea apocaliptică din aer, nu mai tolerau nici cea mai mică tendinţă de răzvrătire. Au mai existat Ezechia, şeful tâlharilor, Simion din Pereea, Iuda Galileanul, nepotul său Menahem, Simion fiul lui Giora şi Simion fiul lui Kochba - fiecare şi-a declarat ambiţiile mesianice şi cu toţii au fost executaţi din ordinul Romei. Să adăugăm la lista aceasta şi secta esenienilor, ai cărei membri duceau o viaţă ascetică pe platoul arid al Qumranului, pe malul de nord-vest al Mării Moarte; zeloţii, o grupare revoluţionară evreiască din secolul I, care a lansat un război sângeros împotriva Romei; şi neînfricaţii tâlhari-asasini pe care romanii îi numeau sicari (cuţitari) - şi putem observa că energia mesianică era arhiprezentă în Palestina secolului I.

Este dificil să-l identificăm pe Isus din Nazaret cu o mişcare religios-politică anume, dintre cele contemporane lui. Era un om cu afirmaţii profund contradictorii, într-o zi predicând un mesaj pro-discriminare rasială ("Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel" - Matei 15:24), în alta militând în favoarea universalităţii ("Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" - Matei 28:19); uneori invocă pacea necondiţionată ("Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" - Matei 5:9), alteori, promovând violenţa şi conflictul ("Cine n-are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie" - Luca 22:36).
 
Problema cu localizarea lui Isus ca personaj istoric este aceea că, în afara Noului Testament, nu există aproape niciun indiciu despre omul care avea să influenţeze atât de substanţial cursul istoriei omeneşti. Cele mai vechi şi mai credibile referinţe nonbiblice care să vorbească despre Isus îi aparţin istoricului evreu de secol I, Flavius Iosephus (37-100 e.n.). Într-un pasaj din Antichităţi iudaice, Iosephus menţionează în trecere un înalt prelat pe nume Ananus (Ana) care, după moartea guvernatorului roman Festus, îl condamnă pe nedrept pe un anume "Iacov, fratele lui Isus, cel căruia i se spune mesia", acesta fiind executat prin lapidare pentru fapta sa. Fragmentul vorbeşte în continuare despre soarta lui Ana după ce în Ierusalim a fost numit un nou guvernator pe nume Albinus.

Deşi aluzia este pasageră şi are o nuanţă de dispreţ (fraza "cel căruia i se spune mesia" exprimând în mod clar desconsideraţia), ea este de o importanţă fundamentală pentru oricine se află în căutarea lui Isus ca personaj istoric. Într-o societate în care nu existau nume de familie, un prenume comun ca Iacov necesita un atribut special - locul naşterii sau numele tatălui - pentru a-l diferenţia de toţi ceilalţi Iacovi care trăiau la vremea aceea în Palestina (de unde şi Isus din Nazaret). În cazul acesta, apelativul lui Iacov provenea din legătura sa fraternă cu o persoană cu care cititorii lui Iosephus să fie familiari. Pasajul demonstrează nu numai că "Isus, cel căruia i se spune mesia" este probabil să fi existat, ci şi faptul că în anul 94 (când a fost scrisă Antichităţi iudaice) era deja recunoscut ca fondator al unei mişcări noi şi de durată.

Acea mişcare, şi nu fondatorul său, a captat atenţia istoricilor din secolul II, Tacitus (decedat în anul 118 e.n.) şi Plinius cel Tânăr (decedat în 113 e.n.), ambii menţionându-l pe Isus din Nazaret fără să intre în prea multe detalii, cu excepţia arestării şi execuţiei acestuia - o notă istorică importantă, după cum vom vedea, dar care oferă puţine informaţii concrete despre viaţa lui Isus. Suntem nevoiţi să ne limităm, aşadar, la informaţiile care pot fi culese din Noul Testament.

Prima atestare scrisă despre Isus din Nazaret provine din epistolele lui Pavel, unul dintre primii apostoli ai lui Isus, care a murit undeva în jurul anului 66 e.n. (Prima epistolă a lui Pavel, cea adresată Tesalonicenilor, poate fi datată între anii 48 e.n. şi 50 e.n., la doar două decenii după moartea lui Isus.) Din păcate, Pavel demonstrează o extraordinară lipsă de interes faţă de persoana istorică a lui Isus. În epistolele sale sunt menţionate doar trei scene din viaţa lui Isus: Cina cea de Taină (Corinteni 11:23-26), Crucificarea (Corinteni 2:2) şi episodul cel mai important, în viziunea lui Pavel, Învierea, fără de care, spune el "zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră" (Corinteni 15:14). Textele lui Pavel reprezintă o ideală sursă de informaţii pentru cei interesaţi de formarea creştinismului, însă nu ne oferă prea mult ajutor în descoperirea lui Isus ca personaj istoric.

Mai rămân, aşadar, evangheliile, deşi intervin şi aici anumite probleme. Pentru început, cu posibila excepţie a Evangheliei după Luca, niciuna dintre evanghelii nu a fost scrisă de persoana căreia îi este atribuită. Acest lucru este valabil pentru majoritatea cărţilor din Noul Testament.

Asemenea lucrări, denumite pseudoepigrafice, atribuite unui autor, dar redactate de scribi anonimi, erau foarte des întâlnite în lumea antică şi nu trebuie să fie privite ca nişte falsuri. A denumi o carte după o persoană anume era o modalitate acceptată de a reflecta sistemul acesteia de credinţe şi a-i reprezenta concepţiile. În orice  caz, evangheliile nu sunt, şi nici nu şi-au propus vreodată să fie, o relatare istorică a vieţii lui Isus. Nu sunt rapoarte de la faţa locului, privind întâmplările şi spusele lui, efectuate de oameni care să-l fi cunoscut. Sunt mărturii de credinţă, compuse în cadrul comunităţilor paleocreştine, la mulţi ani de la desfăşurarea evenimentelor descrise. Mai simplu spus, evangheliile ne vorbesc despre Isus Hristos şi nu despre Isus omul.

"Teoria celor două surse", cea mai acceptată teorie cu privire la redactarea evangheliilor, susţine că prima variantă a relatării lui Marcu a fost scrisă cândva după anul 70 e.n., la aproape patru decenii după moartea lui Isus. Marcu a avut la dispoziţie o vastă colecţie de tradiţii transmise prin viu grai şi poate chiar şi câteva scrise, răspândite de-a lungul anilor de către primii apostoli ai lui Isus. Structurând amestecul de legende şi tradiţii orale într-o naraţiune cronologică, Marcu a creat un gen literar cu totul nou, denumit evanghelie (din greacă, însemnând "veste bună" sau "bună vestire"). Cu toate acestea, Evanghelia după Marcu este considerată de mulţi creştini ca fiind oarecum incompletă şi nesatisfăcătoare. Lipseşte complet perioada copilăriei, începând direct cu venirea lui Isus pe malul Iordanului pentru a fi botezat de către Ioan Botezătorul. Nu există apariţii după înviere; Isus este crucificat, corpul lui este pus într-un mormânt şi câteva zile mai târziu, mormântul este gol. Chiar şi primii creştini simţeau nevoia de mai mult după o asemenea relatare succintă a vieţii şi misionariatului lui Isus, aşa că a fost de datoria lui Luca şi Matei, succesori ai lui Marcu, să dezvolte textul original.

La două decenii după Marcu, între anii 90 e.n. şi 100 e.n., autorii evangheliilor după Luca şi Matei, lucrând independent unul faţă de altul şi folosind manuscrisul lui Marcu drept model, au dezvoltat povestea evangheliei adăugând noi elemente ale legendei, inclusiv două variante diferite şi contradictorii ale naşterii şi o serie de descrieri complexe ale învierii şi evenimentelor de după, pentru a satisface nevoia cititorilor creştini. În paralel, Matei şi Luca trebuie să se fi bazat pe o culegere timpurie şi destul de distribuită de citate ale lui Isus, pe care cercetătorii au intitulat-o Q (din germanul "Quelle", adică sursă). Deşi nu mai există nicio copie fizică a acestui document, îi putem deduce conţinutul corelând versetele pe care Matei şi Luca le au în comun, dar care lipsesc din textul lui Marcu.

Împreună, aceste trei evanghelii - Marcu, Matei şi Luca - sunt cunoscute ca Evangheliile Sinoptice (din greacă, însemnând "privite împreună") deoarece în linii mari prezintă o relatare comună şi cronologică a vieţii şi misionariatului lui Isus, care se contrazice destul de puternic cu a patra evanghelie, cea după Ioan, care cel mai probabil a fost scrisă la începutul secolului al II-lea, undeva în primele două decenii.

Acestea patru formează evangheliile canonice. Dar ele nu sunt singurele evanghelii. În zilele noastre, avem acces la o bibliotecă întreagă de scripturi necanonice, majoritatea scrise în secolele al II-lea şi al III-lea, care oferă o perspectivă mult diferită asupra vieţii lui Isus din Nazaret. Printre acestea se numără Evanghelia după Toma, Evanghelia după Filip, Cartea secretă a lui Ioan, Evanghelia după Maria Magdalena şi o serie de alte scrieri gnostice descoperite în anul 1945 în nordul Egiptului, în apropiere de oraşul Nag Hammadi. Deşi au fost excluse din ceea ce avea să devină în cele din urmă Noul Testament, aceste cărţi sunt foarte semnificative pentru a demonstra profundele diferenţe de opinie despre cine a fost Isus şi mesajul pe care încerca să-l transmită, chiar şi în rândul celor care susţineau că l-au cunoscut, că i-au ascultat cuvintele şi că s-au rugat alături de el.

În definitiv, nu există decât două adevăruri istorice incontestabile despre Isus din Nazaret: primul este acela că Isus a fost un evreu care a condus o mişcare evreiască populară în Palestina la începutul secolului I, iar al doilea este că pentru acest motiv a fost crucificat de către romani. Aceste două informaţii nu sunt suficiente pentru a contura portretul unui om  care  a trăit acum două milenii. Combinate, însă, cu restul informaţiilor pe care le avem despre epoca respectivă - care, mulţumită romanilor, nu sunt puţine - aceste date ne ajută să ne formăm o imagine mult mai reală despre Isus decât cea descrisă în evanghelii. Dar ce-i drept, acel Isus care reiese din acest exerciţiu istoric - un revoluţionar zelos prins, alături de atâţia alţi evrei ai epocii, în mijlocul tulburărilor politico-religioase care frământau Palestina secolului I - are puţine în comun cu imaginea păstorului blajin cultivată de comunitatea creştină a vremii.

Să avem în vedere că execuţia prin crucificare era o pedeapsă aplicată aproape exclusiv pentru rebeliune. Tăbliţa pe care romanii au pus-o deasupra capului lui Isus în timp ce acesta se zbătea între viaţă şi moarte - "Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor" - se numea titulus şi, în ciuda percepţiei colective, nu intenţiona să fie sarcastică. Fiecare criminal ridicat pe cruce primea o tăbliţă pe care scria infracţiunea pentru care era executat. Infracţiunea săvârşită de Isus, în ochii romanilor, era dorinţa de a prelua puterea monarhică (ceea ce era echivalent cu trădarea), aceeaşi infracţiune pentru care fuseseră executaţi toţi ceilalţi mesianici aspiranţi ai vremii. Iar Isus nu a murit singur. Evangheliile susţin că, de o parte şi de alta a lui, se aflau alţi condamnaţi, numiţi în limba greacă lestai, un cuvânt tradus în limba engleză prin "hoţ", dar care în realitate înseamnă "bandit, tâlhar" şi era denumirea cea mai comună pe care o foloseau romanii pentru rebeli şi insurgenţi.

Trei rebeli pe un deal înţesat de cruci, de fiecare atârnând corpul schingiuit şi sângerând al câte unui om care a îndrăznit să sfideze autoritatea Romei. Această imagine în sine ar trebui să pună sub semnul întrebării reprezentarea propusă de evanghelii a unui Isus care pledează pentru pacea necondiţionată, aproape izolat de mişcările sociale contemporane lui. Ideea că liderul unei mişcări revoluţionare mesianice care milita în numele unei "Împărăţii a Cerurilor" - un termen pe care atât evreii, cât şi ne-evreii l-ar fi interpretat ca pe o revoltă împotriva Romei - ar fi putut rămâne neimplicat în fervoarea revoluţionară care cuprinsese întreaga comunitate evreiască din Iudeea este pur şi simplu absurdă.

Dar de ce s-ar fi străduit autorii evangheliilor să tempereze natura revoluţionară a mesajelor şi a caracterului lui Isus? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie mai întâi să admitem că aproape toate poveştile de tip evanghelic despre viaţa şi misiunea lui Isus din Nazaret au fost scrise după răscoala evreilor împotriva Romei din anul 66 e.n.

În acel an, o grupare rebelă de evrei, mânată de un puternic zel religios, a fost în stare să-i răzvrătească şi pe ceilalţi evrei împotriva Imperiului, reuşind în mod miraculos să elibereze Ţara Sfântă de sub ocupaţia romană. Timp de patru ani, Ierusalimul s-a aflat din nou sub control evreiesc. Apoi, în 70 e.n., romanii s-au întors. După un asediu de scurtă durată asupra Ierusalimului, soldaţii au reuşit să spargă zidurile oraşului şi să dezlănţuie urgia asupra locuitorilor. Au măcelărit pe oricine le-a ieşit în cale, iar cadavrele le-au depozitat în grămezi înalte pe Muntele Templului. Pe străzile pietruite curgeau râuri de sânge. După încheierea masacrului, soldaţii au incendiat Templul. Focul s-a răspândit mai departe de Muntele Templului, înghiţind câmpiile Ierusalimului, fermele şi livezile de măslini. Totul a ars. Iosephus notează că efectele au fost atât de devastatoare, încât nu mai rămăsese nicio dovadă că oraşul fusese la un moment dat locuit. Zeci de mii de evrei au fost omorâţi, iar restul au fost scoşi din oraş în lanţuri.

Trauma spirituală suferită de evrei în urma acestui eveniment catastrofal este greu de imaginat. Exilaţi de pe pământul promis de către Dumnezeu, obligaţi să trăiască precum proscrişii printre păgânii Imperiului Roman, rabinii din secolul al II-lea au început în timp să separe iudaismul de radicalul naţionalism mesianic care stătuse la baza războiului cu Roma. Tora a înlocuit Templul în cadrul vieţii evreieşti şi astfel a început să se contureze iudaismul rabinic.

De partea cealaltă, creştinii au simţit nevoia să se dezică de zelul revoluţionar care a dus la prăbuşirea Ierusalimului, nu numai pentru că permitea bisericii să se distanţeze de furia răzbunătoare a Romei, ci şi pentru că, odată ce religia iudaică devenise proscrisă, tot evanghelismul bisericii se îndrepta acum către romani. Astfel a început un lung proces de transformare a lui Isus dintr-un revoluţionar evreu naţionalist într-un paşnic lider spiritual, fără niciun interes faţă de orânduirile pământene. Acesta era un Isus pe care romanii îl puteau accepta, ceea ce vor şi face în cele din urmă, trei sute de ani mai târziu, când împăratul roman Flavius Teodosius (d. 395 e.n.) a decretat mişcarea predicatorului evreu călător ca religie oficial recunoscută, dând practic naştere creştinismului ortodox.

Această carte este o încercare de a-l redescoperi, atât cât este posibil, pe Isus ca personaj istoric, Isus, cel de dinaintea creştinismului: revoluţionarul evreu implicat în tumultul politic, care a străbătut provincia Galileea în urmă cu două mii de ani, pentru a strânge adepţi în cadrul unei mişcări ce avea ca scop întemeierea "Împărăţiei Cerurilor", dar a cărui misiune a eşuat după ce, în urma unei intrări provocatoare în Ierusalim şi a unui atac îndrăzneţ asupra Templului, a fost arestat şi executat de către romani pentru instigare la revoltă. De asemenea, cartea de faţă analizează felul în care discipolii săi au reinterpretat nu numai misiunea şi identitatea lui Isus, ci însăşi natura şi definiţia mântuitorului iudaic în urma eşecului acestuia de a instaura domnia lui Dumnezeu pe Pământ.

Mulţi erudiţi consideră că un asemenea efort este inutil, Isus ca personaj istoric fiind irevocabil pierdut şi orice informaţie în plus imposibil de recuperat. Zilele "căutării lui Isus ca personaj istoric", când cercetătorii declarau încrezători că ştiinţa modernă şi documentarea asiduă ne vor ajuta să descoperim adevărata lui identitate, au apus de mult. În concepţia acestor cercetători, adevăratul Isus nu mai contează şi n-ar trebui să ne concentrăm decât asupra singurului Isus accesibil nouă: Isus Hristos.

Într-adevăr, a scrie o biografie a lui Isus din Nazaret nu este totuna cu a scrie o biografie a lui Napoleon Bonaparte. Seamănă mai degrabă cu un puzzle uriaş din care nu există decât câteva piese; pentru a completa restul, trebuie să te bazezi pe anumite informaţii cu privire la felul în care ar trebui să arate imaginea completă. Marelui teolog creştin Rudolf Bultmann îi plăcea să spună că, în definitiv, adevărata căutare a lui Isus este un demers interior. Cercetătorii au tendinţa de a-l vedea pe Isus aşa cum vor ei. Adesea se văd pe ei înşişi - propria lor reflexie - în imaginea lui Isus pe care au construit-o.

Şi totuşi, acele informaţii pe care ne bazăm ar putea fi suficiente pentru a ne pune propriile presupuneri despre Isus din Nazaret sub semnul întrebării. Trecând evangheliile prin filtrul analizei istorice, putem elibera scripturile de înfloriturile teologice şi literare, formând astfel o imagine mult mai plauzibilă a omului care a fost Isus. Dacă ne propunem să-l plasăm pe Isus în cadrul contextului politic, social şi religios al epocii în care a trăit - o epocă marcată de focul mocnit al unei revolte împotriva Romei care va transforma pentru totdeauna credinţa şi ritul iudaic -, atunci am putea spune că biografia lui se scrie singură.

Isus, aşa cum îl vom descoperi în urma acestui proces, s-ar putea să fie diferit de aşteptările noastre; şi în mod clar nu va fi acel Isus pe care l-ar recunoaşte majoritatea creştinilor moderni. Dar, în definitiv, este singurul Isus accesibil din punct de vedere istoric.

Orice altceva este o chestiune de credinţă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer