Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Introducere la Cealaltă jumătate. Creativitate şi relaţii intime


Whitney Chadwick, Isabelle de Courtivron, traducere de Raluca Cimpoiaşu

07.05.2014
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Whitney Chadwick, Isabelle de Courtivron (coordonatori)
Cealaltă jumătate. Creativitate şi relaţii intime
Editura Vellant, 2013

Traducere din limba engleză de Raluca Cimpoiaşu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Whitney Chadwick, Ph.D., este profesor emerit de istoria artei la San Francisco State University. A ţinut cursuri de artă contemporană, cu accent pe suprarealism şi feminism. Este autoarea volumelor Women, Art, and Society, Women Artists and the Surrealist Movement şi Mirror Mirror: Self Portraits by Women Artists.

Isabelle de Courtivron este profesor la MIT din 1979, unde a condus Catedra de Limbi Străine timp de 10 ani. A predat literatură comparată, studii de cultură şi civilizaţie franceze şi studii de gen la Brown, Wellesley, Harvard şi MIT. Este autoarea mai multor articole şi cărţi despre scriitoare precum Clara Malraux sau Violette Leduc. Din 2011, în onoarea autoarei, MIT decernează anual Premiul Isabelle de Courtivron pentru literatură.

*
Este creativitatea un drum solitar sau poate fi parcurs în doi? Treisprezece eseuri captivante încearcă să răspundă acestei întrebări explorând viaţa şi opera unor cupluri celebre din artă şi literatură. Îi regăsim aici pe Auguste Rodin şi Camille Claudel, Clara şi André Malraux, Virginia Woolf şi Vita Sackville-West, Anaïs Nin şi Henry Miller, Max Ernst şi Leonora Carrington sau Frida Kahlo şi Diego Rivera.
O carte despre cupluri creatoare, cu limitele şi transgresiunile lor, despre talent, identitate şi sexualitate, despre convenţiile societăţii şi dramele personale.

Treisprezece cupluri ieşite din comun, unele dintre ele rămânând prizoniere, altele reuşind să se elibereze de convenţii şi stereotipuri - personajele principale din aceste istorii sunt imaginative şi curajoase şi au ales soluţii creative, diverse şi dificile. Aceasta este povestea lor: Camille Claudel & Auguste Rodin, Sonia & Robert Delaunay, Clara & André Malraux, Vanessa Bell & Duncan Grant, Virginia Woolf & Vita Sackville-West, Leonora Carrington & Max Ernst, Frida Kahlo & Diego Rivera, Kay Sage & Yves Tanguy, Anais Nïn & Henry Miller, Lillian Hellman & Dashiell Hammett, Jasper Johns & Robert Rauschenberg, Simone & André Schwarz-Bart, Lee Krasner & Jackson Pollock.

***
Introducere

Această carte reprezintă o încercare colectivă de a aborda problema genului şi a creativităţii dintr-un punct de vedere diferit. Biografii tradiţionalişti şi autorii de monografii au descris, de obicei, creativitatea drept o încercare extraordinară (de obicei masculină), solitară a individului de autoexprimare artistică. În loc de asta, noi am decis să explorăm complexitatea parteneriatelor şi a colaborărilor, dureroase şi inspirante în acelaşi timp. Am ales să ne centrăm pe cupluri (fie ele heterosexuale sau homosexuale) pentru că aceste cupluri sunt pururi fascinante în diversitatea interacţiunii lor. Mai mult decât atât, am ales să ne limităm la acele cupluri în care ambii parteneri au fost fie artişti plastici, fie scriitori şi asta pentru a-i putea pune într-un context creativ comun, în care să putem explora diferenţele determinate de gen, sexualitate, vârstă, rasă şi clasă. Am vrut ca analiza noastră să nu fie mărginită nici de aspectele anecdotice ale vieţii acestora, şi nici de aspectele ei teoretice. Având în vedere aceşti parametri, am pus următoarea întrebare celor treisprezece autori care au colaborat la realizarea acestei lucrări: dacă părerea dominantă despre artă este aceea că ar fi produsă de indivizi izolaţi, dar structurile sociale dominante sunt centrate pe aranjamente familiale, matrimoniale şi heterosexuale, cum ar putea doi indivizi cu potenţial creativ să scape de constrângerile unui asemenea tipar şi să-şi construiască o poveste alternativă?

Ne-am aşteptat ca răspunsurile la această întrebare să ne ofere posibilitatea de a găsi un tipar distinct de constrângere şi prejudecată, un tipar al geniului masculin şi al absenţei feminine. Dar eseurile scrise de colaboratori ne-au surprins. Luând în calcul cu cea mai mare seriozitate limitările stereotipiei legate de gen, eseurile lor ne-au făcut să ne minunăm din nou de complexitatea nelimitată a relaţiei de cuplu în sine. Astăzi, în aceste poveşti se poate vedea rezultatul unei generaţii de scrieri teoretice care ne-au învăţat să privim genul şi creativitatea din perspective noi. Operele multor autori au fost cruciale în această privinţă. De mai bine de douăzeci de ani, criticii de artă şi de literatură ne-au motivat să citim cu alţi ochi. Mai recent, un nou val de scrieri s-a concentrat pe grupuri, interacţiuni, prietenii şi influenţe reciproce pentru anumite cupluri, punând sub semnul întrebării ideea pe care o aveam până acum despre individualitatea eroică. Cercetătorii în domeniul literaturii, Ruth Perry şi Martine Brownley, de exemplu, au explorat un proces pe care l-au denumit "grija maternă faţă de minte", proces care i-a scos din tăcere şi ignorare pe aceia care au creat condiţii optime, inspiraţie şi atmosferă propice pentru producţia artistică a partenerilor lor. Un alt mod de investigare a dus la o privire mai atentă asupra acelor femei creative care erau, anterior, considerate discipoli şi imitatori ai "marilor bărbaţi" şi a scos la suprafaţă poveştile şi arta lor, uneori cu o perseverenţă subtilă, altă dată însoţite de rechizitorii puternice. Valul acesta a început în 1970 cu biografia pătrunzătoare a Zeldei Fitzgerald, scrisă de Nancy Milford şi a continuat prin eliberarea Fridei Kahlo, a Camillei Claudel, a Berthei Morisot şi a altora de sub umbra soţilor, a profesorilor, a amanţilor sau a mentorilor lor. O nouă generaţie de biografi şi-au pus întrebări neformulate până atunci despre influenţa reciprocă a cuplurilor precum Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre sau Georgia O'Keeffe şi Alfred Stieglitz şi, făcând acest lucru, ne-au îndepărtat de stereotipiile existente. Discuţia lui Phyllis Rose despre cinci cupluri din perioada victoriană în Vieţi paralele (1983) şi povestea lui Shari Benstock despre o comunitate de scriitoare din Paris de la începutul secolului XX, Femeile de pe malul stâng (1986), au descris complexul social care dă formă vieţilor creative. Mai recent, cartea Patriciei O'Toole, Cinciul de cupă: un portret intim al lui Henry Adams şi al cercului său (1990), şi cartea lui Humphrey Carpenter, Generaţia Brideshead: Evelyn Waugh şi prietenii săi (1990), au fost printre operele care ne-au deschis şi mai mult ochii asupra recompenselor şi a costurilor prieteniei intime. Păstrând aceeaşi notă, colaboratorii noştri au arătat felul în care cupluri precum Anaïs Nin şi Henry Miller, Vanessa Bell şi Duncan Grant, Virginia Woolf şi Vita Sackville-West, Jasper Johns şi Robert Rauschenberg, Simone şi André Schwarz-Bart, Lillian Hellman şi Dashiel Hammett sau Robert şi Sonia Delaunay, au redefinit stereotipurile de gen şi pe cele sexuale şi s-au îndreptat spre modele de relaţii mai fluide, mai echitabile şi mai fecunde.

Eseurile prezente în Cealaltă jumătate sugerează că, deşi majoritatea artiştilor şi a scriitorilor despre care se vorbeşte aici nu au scăpat de stereotipiile sociale privind masculinitatea şi feminitatea şi nici de rolurile asumate în relaţiile lor, mulţi dintre ei au negociat noi relaţii cu aceste stereotipuri. Probabil că, fiind cercetătoare feministe, ne-am axat până de curând pe constrângeri de natură socială şi nu am înţeles în întregime bogăţia interacţiunilor particulare care operează în sânul relaţiilor. Autorii noştri acordă la fel de multă atenţie teoriei care se află în spatele conceptelor sociale de masculinitate şi feminitate, cât şi, punctual, condiţiilor sociale şi materiale care fac sau nu posibilă creativitatea. Vieţile lui Camille Claudel şi Auguste Rodin, de exemplu, ne amintesc că în evaluarea carierei lor artistice trebuie să luăm în considerare construcţia socială în ceea ce priveşte potenţa sexuală sau nebunia şi structurile familiale care au încurajat sau descurajat capacitatea lor de a funcţiona ca artişti. Aceşti treisprezece autori nu ignoră nici sistemele intelectuale de sprijin, predominant masculine (profesori, critici, jurnalişti, editori, curatori), întregite de sistemele de sprijin domestic, preponderent feminine, care au susţinut ambiţiile unui Rodin, Malraux, Ernst sau Tanguy, dar le-au suprimat pe cele ale companioanelor lor. De asemenea, autorii noştri analizează evaluările culturale şi sociale care asociază "masculinul" şi "femininul" unor anumite tipuri de artă şi de artişti şi care, făcând asta, au condamnat artişti precum Johns şi Rauschenberg să trăiască o viaţă secretă în lumea artei şi au scos producţiile Soniei Delaunay din lumea artei "moderne". Totuşi, poveştile complicate ale respectului şi ale ajutorului reciproc, chiar şi în ceea ce priveşte cele mai dureroase eşecuri, sunt cele care reprezintă cel mai original aspect al parteneriatelor explorate în această colecţie de eseuri.

Investigarea unor aspecte ale colaborării sau, aşa cum spune Shari Benstock, "lupta partenerului de a-şi găsi împlinirea şi expresia de sine în cadrul unor limite", oferă posibilitatea de a separa miturile de realitate, imaginile de viaţă, performanţele personale de procesele realizate în comun. În acelaşi timp, suntem conştienţi de limitele pe care ni le aduce faptul că punem accent pe cupluri. Până la urmă, cuplul este doar una dintre multiplele configuraţii ale relaţiilor interumane. Aceste configuraţii includ cercuri de prieteni şi iubiţi care nu pot fi reduse la simple perechi. Spre exemplu, nu am dorit să ne referim la cupluri în care una dintre persoane - oricât de multă influenţă ar fi avut asupra celeilalte - este partener "tăcut" (adică nerecunoscut). De asemenea, am evitat să ne referim la acei artişti sau scriitori a căror relaţie este intelectuală şi / sau artistică, dar nu şi sexuală (de exemplu Ernest Hemingway şi Gertrude Stein). De dragul coerenţei, ne-am limitat la cupluri care au împărţit atât experienţe sexuale, cât şi creative. Aceasta, bineînţeles, nu presupune neapărat căsătorie sau legătură heterosexuală. Oricum, conflictele a două persoane care au trăit vieţi creative în contextul unei legături sexuale / afective şi care, astfel, se confruntă întotdeauna cu plăcerea şi teroarea de "a fi genii împreună", ne oferă, credem, un punct de pornire foarte util. Căci, dacă mitul însingurării artistice are câştig de cauză, poate fi geniu numai unul? Şi dacă realitatea lucrului realizat în comun are câştig de cauză, cum se va autodefini geniul? Am pornit de la supoziţia că, dat fiind accentul pe care societatea noastră îl pune pe creaţia solitară, unul este întotdeauna construit ca fiind cel important, iar partenerul său ca fiind celălalt (cealaltă jumătate) şi am ajuns la concluzia că, oricât de puternică ar rămâne această schemă, adevărurile pe care continuăm să le descifrăm sunt, într-adevăr, mult mai interesante.

În eseurile care urmează, autorii explorează potrivirile şi nepotrivirile dintre miturile legate de creativitate şi relaţiile de cuplu pe care artiştii le-au moştenit, pe de o parte, şi realităţile trăirii unor vieţi creative în cadrul unor relaţii, pe de altă parte. Aceste mituri includ şi ideea că dacă doar unul dintre parteneri poate fi Geniul şi dacă în cultura noastră acest rol este, de obicei, acordat bărbaţilor, toate încercările femeilor de a intra în competiţie (reală sau imaginară) produc efectul pierderii feminităţii pentru ea şi al pierderii productivităţii pentru el. Povestea Zeldei Fitzgerald constituie un exemplu perfect în această privinţă, dar Clara şi André Malraux corespund şi ei nefericitei perechi formate dintr-un erou cultural şi o soţie plină de resentimente, care, deşi este considerată de mâna a doua, nu se poate mulţumi cu simplul rol de a crea condiţiile propice dezvoltării geniului masculin. Dacă nu reprezintă competitori direcţi, atunci femeile sunt considerate nişte cópii palide, nişte imitatori care aduc foarte puţină originalitate, ca în cazul cuplurilor Jackson Pollock şi Lee Krasner, Yves Tanguy şi Kay Sage, Max Ernst şi Leonora Carrington, şi rămâne la latitudinea lor dacă vor supravieţui acceptând asemenea catalogări sau dacă vor intra în conflict şi vor risca să fie ostracizate. Mitul continuă cam aşa: în timp ce el îşi depăşeşte limitele, ea rămâne încorsetată în acestea. O asemenea femeie este aceea care, potrivit lui Simone de Beauvoir, "nu se lasă total prinsă de proiectele sale", este incapabilă să "uite" de sine şi această incapacitate de a transcende propria condiţie umană o face incapabilă să creeze opere de artă incandescente. Având asemenea modele întipărite în minte, autorii noştri rămân, totuşi, extrem de conştienţi de dificultăţile pe care femeile - şi, cu toate că mai rar, şi bărbaţii - le-au întâmpinat în încercarea lor de a fi creative în interiorul unor forme tradiţionale sau în încercarea de a schimba termenii creativităţii şi ai relaţiilor de cuplu.

Legăturile dintre productivitate şi creativitate sunt foarte strâns legate de conceptele de gen. Metaforele reproducerii apar foarte des în operele scriitorilor şi ale artiştilor, fie ei bărbaţi sau femei. Cultura occidentală are tendinţa de a asocia productivitatea femeilor cu purtarea în pântec a copiilor, cu reproducerea biologică. Cercetătoarea Nancy Huston a scris foarte convingător despre efectele mutilante ale unei construcţii binare care atribuie femeilor trupul, iar bărbaţilor spiritul, acest proces distrugându-i pe amândoi. Chiar dacă istoria artei, respectiv a literaturii au fost conturate pe baza acestui tip de gândire, viaţa Vanessei Bell şi a lui Duncan Grant, printre altele, ne dezvăluie o relaţionare mult mai complexă şi mai complicată între sfera producţiei şi a reproducerii decât cea sugerată de acest stereotip.

Ierarhia care este de cele mai multe ori văzută ca fiind ordinea "normală" consolidează ideea că femeile nu fac niciodată treabă "serioasă", că ele pictează atunci când "se plictisesc în pat", ca în cazul Fridei Kahlo (ale cărei fotografii de nuntă îl arată doar pe Diego Rivera ţinând pensulele în mână) sau Kay Sage (care a refuzat întotdeauna orice formă oficială de şcolire artistică şi care a fost respinsă cu înverşunare ca artist de către suprarealişti, până când s-a mulţumit cu rolul acceptabil din punct de vedere social de văduvă a lui Tanguy). Prin exemplele unor cupluri precum Kahlo şi Rivera sau Robert şi Sonia Delaunay, începem să înţelegem diferenţa dintre cei care creează şi cei care creează şi, în acelaşi timp, teoretizează ceea ce fac, construind înţelesuri în timp ce creează. Din aceste eseuri aflăm şi despre interacţiunea dintre politica esteticii şi cea sexuală: de exemplu, contextul istoric şi condiţiile intelectuale încurajează (sau descurajează) diversitatea şi noile paradigme. Bloomsbury, cu accentul său pus pe o sensibilitate care vine, pe de o parte, din latura feministă, pe de altă parte din cea homosexuală, a creat condiţiile propice ca Vanessa Bell să fie respectată ca pictoriţă; era McCarthy, în America de Nord a anilor '50, a închis uşa oricărei prezenţe feminine pentru a păstra literatura şi arta în limita unei frăţii pure, sigure şi virile a stiloului şi a pensulei.

Stereotipurile, miturile şi imaginile pe care le-am moştenit sunt extrem de simpliste. Dar dacă suntem atât de legaţi de cultura noastră şi dacă aceasta are cuvântul decisiv în legătură cu aşteptările noastre, cum ar putea fi doborâte atâtea preconcepţii? Multe dintre cuplurile prezentate aici au reuşit să treacă peste aceste constrângeri, chiar dacă au plătit câteodată un preţ foarte mare, şi au creat pentru ei noi aranjamente, atât creative, cât şi afective. Cazurile lui Nin şi Miller, Hellman şi Hammett, Bell şi Grant şi Woolf şi Sackville-West demonstrează că, dacă ştim să le citim povestea cu alţi ochi, realităţile schimburilor şi ale influenţelor în aceste cupluri sunt neaşteptat de puternice şi înnoitoare. Cuplul Schwarz-Bart, de exemplu, ne oferă o ieşire clară din stereotip, o situaţie în care el creează datorită unui context politic, iar ea datorită unuia personal.

Realităţile unui parteneriat artistic includ şi aranjamente domestice care nu sunt legate de modelul cuplului heterosexual. În acest caz, complexitatea şi posibilităţile de regândire a noţiunilor de parteneriat şi creativitate sunt chiar mai complicate, fiindcă rolurile sexelor nu mai sunt atât de evidente, iar partenerii sunt obligaţi să transforme miturile în noi realităţi. În cazul lui Woolf şi Sackville-West, aceste noi realităţi au fost uşurate de libertatea socială tipică claselor superioare şi de percepţia socială care vedea lesbianismul mai puţin ameninţător decât homosexualitatea. Pentru că Virginia şi Leonard Woolf corespundeau unor roluri de gen acceptabile (ea sterilă din punct de vedere fizic, frigidă, creativă, femeie nebună; el, logic, raţional, bărbat politic), ea este întotdeauna considerată perechea lui, în ciuda dovezilor evidente ale beneficiilor creative, venind din renunţarea la roluri - aşa de limitate şi dătătoare de limite - în relaţia ei cu Sackville-West. Diferenţele culturale intervin şi ele în modelarea unei relaţii de cuplu. Frida Kahlo ne introduce în ceea ce înseamnă stereotipurile de gen în culturile latine, care pot face ca o femeie să câştige mai uşor recunoaşterea şi acceptarea ca artist dacă în viaţa privată se conformează strict constructelor sociale despre feminitate. Kahlo s-a înconjurat de atributele sociale ale feminităţii în ceea ce priveşte stilul de îmbrăcăminte şi grija faţă de felul în care arăta, pentru ca apoi să se dezbrace de toate acestea în pictura ei, pentru a descoperi alte realităţi mai greu de încadrat în categorii.

Ceea ce este extrem de interesant în aceste eseuri nu sunt limitările stricte la relaţiile de cuplu, cu toate că ele au fost punctul de pornire al acestei cărţi, ci mai ales inovaţiile în cadrul acestora, care nu sunt prezente întotdeauna în cataloagele, biografiile sau monografiile tradiţionale. Autorilor noştri nu li s-a cerut să ofere modele noi. "A rescrie istoria în jurul ideii de gen", scria istoricul de artă Anne Wagner, "nu înseamnă să întorci cu susul în jos faptele, oricare ar fi acestea; înseamnă a considera determinante pentru eul artistei, cât şi pentru arta acesteia, atât reprezentările publice şi private, cât şi judecarea locului femeilor în artă". Explorarea diversităţii de modele deja existente ar putea fi, sperăm, suficientă pentru a rezista tendinţei de a inventa noi mituri despre creativitate şi relaţiile intime. Aceste eseuri se îndreaptă, oricum, spre o ruptură cu ceea ce înseamnă simplificatoarea noţiune de cuplu şi spre o rezistenţă la inflexibilele definiţii ale genului deja existente, în ceea ce priveşte impactul lor asupra creaţiei artistice. Ceea ce putem învăţa de la aceste treisprezece cupluri, atât în moştenirea pozitivă, cât şi în cea negativă, este importanţa de a inventa noi roluri şi / sau de a le renegocia pe cele mai vechi. Mai putem învăţa că depinde de noi să fim capabili să descoperim multiplele definiţii ale creativităţi şi, făcând asta, să regândim conceptele învechite de autonomie, compromis şi succes. Intenţia noastră nu este de a subestima sau de a simplifica evidentele complicaţii ale trăirii creative şi ale vieţii afective; nu vrem nici să minimalizăm apăsătoarea singurătate a producţiei artistice şi literare. Toţi cei implicaţi în scrierea acestei cărţi ştiu ce înseamnă durerea acută a faptului de a sta singur în faţa unei coli albe de hârtie sau în faţa unei pânze. Dar mai ştim şi că povestea nu se termină - şi nici nu începe - aici.

De aceea, propunem treisprezece poveşti despre relaţii intime, unele dintre ele rămânând prizoniere, altele reuşind să se elibereze din convenţii şi stereotipuri. Personajele principale din aceste istorisiri sunt imaginative şi curajoase şi au ales soluţii creative, diverse şi dificile. Cu toate că, de dragul coerenţei, am ales să ne concentrăm pe creaţia literară şi artistică în Europa Occidentală şi în Statele Unite ale Americii în secolul XX, suntem conştienţi că există mii de asemenea poveşti, atât în moştenirea noastră culturală, cât şi în propriile noastre experienţe, aşteptând să fie descifrate de cei gata să citească printre rânduri şi printre vieţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer