Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Propaganda în război. O istorie universală


Călin Hentea

09.07.2014
Editura Cetatea de Scaun
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Călin Hentea
Propaganda în război. O istorie universală
Editura Cetatea de Scaun, 2014



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Când Papa făcea propagandă pentru război: Cruciadele, 1096 - 1270

Context istoric. Ideea unei cruciade occidentale fusese concepută iniţial cu scopul de a readuce Biserica ortodoxă grecească sub autoritatea celei catolice după Marea Schismă din 1054. Cel care a lansat prima cruciadă anti-sarazină a fost Papa Urban al II-lea (1042-1099) la Sinodul de la Clermont, în Franţa, în 1095, proclamând "Războiul sfânt" pentru eliberarea Ţării Sfinte şi Ierusalimului de sub ocupaţia turcilor selgiucizi. În total, din 1096 până în 1270 s-au desfăşurat sub egida Papalităţii şapte cruciade, timp în care Ierusalimul şi alte oraşe cetăţi importante din Ţara Sfântă au fost cucerite şi apoi pierdute de armatele cruciate. În actualul Orient Mijlociu, la 1099 a fost întemeiat efemerul Regat al Ierusalimului, dar şi alte formaţiuni statale. Imperiul Bizantin ortodox a cunoscut în această perioadă ultimele momente de glorie, chiar dacă era ameninţat direct de înaintarea turcilor selgiucizi, iar Constantinopolul a fost cucerit temporar de cruciaţi (Zodian, 2006, pp. 451-452). În afară de motivaţia religioasă oficială a Cruciadelor, participanţii sau contributorii financiari la expediţiile militare au avut şi puternice interese personale, constând fie în cucerirea gloriei şi a puterii, fie în obţinerea de bogăţii şi pământ în teritoriile astfel cucerite, sau în dobândirea unor privilegii comerciale şi deschiderea unor noi pieţe de desfacere. O parte dintre nobilii occidentali, conducători ai cruciadelor au intrat în legendă precum Robert II de Normandie (1051-1134), Godefroy de Bouillon (1060-1100), Balduin / Baldwin de Flandre (1150-1195), Frederic I "Barbarossa" (1122-1190) - Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Richard "Inimă de leu" (1157-1199) - rege al Angliei, Filip al II-lea (1165-1223) - rege al Franţei etc. Prin reunirea atributelor militare şi a celor religioase, pe timpul cruciadelor au luat fiinţă două celebre ordine cavalereşti: cel al Templierilor (înfiinţat în 1119 la Ierusalim) şi cel al Teutonilor (înfiinţat la sfârşitul secolului XII la Acra). Rivalităţile politice şi orgoliile marilor nobili occidentali, divergenţele de interese ale puterilor creştine, organizarea şi comanda adesea haotică a trupelor au dus atât la numeroase şi sângeroase înfrângeri militare, dar şi la imposibilitatea realizării unei autentice alianţe anti-islamice.
 
Caracteristici. Cruciada a fost concepută de Papalitate pornind de ideea unei mari armate de voluntari provenind din toată Europa occidentală, care să pornească într-un război creştin, cu binecuvântarea Bisericii. Atât voluntariatul participanţilor provenind din mai multe ţări, cât şi încuviinţarea uciderii duşmanului în numele lui Iisus Cristos au constituit elementele de noutate. Pe lângă colectarea, tot pe bază de voluntariat, a fondurilor necesare, principala problemă era recrutarea oştenilor, respectiv convingerea, motivarea acestora fie ei prinţi, nobili, orăşeni sau ţărani pentru a se angaja de bună voie în război. Argumentele folosite pentru mobilizarea forţelor angajate în fiecare din cele şapte cruciade desfăşurate pe parcursul a circa două sute de ani, au fost diferite, chiar dacă aveau la bază aceeaşi idee şi anume eliberarea Ţării sfinte şi a Ierusalimului de sub jugul necredincioşilor sarazini / musulmani. Cu toate acestea Papalitatea a reuşit primele mari mobilizări de forţe la scară europeană, printre popoare de limbi şi obiceiuri diferite, prin desfăşurarea unor campanii planificate şi sistematice de propagandă, nemaiîntâlnite până atunci.
 
Acţiuni. Semnalul primei cruciade a fost dat de Papa Urban al II-lea printr-un foarte bine pregătit discurs desfăşurat în oraşul francez Clermont, acţiune care astăzi ar putea fi calificată drept un exemplu de management al evenimentelor (event management) în scop premeditat sau de eveniment de relaţii publice. Acest oraş fusese ales deoarece asigura o mai puternică rezonanţă europeană a mesajului papal decât un oraş italian, dar reprezenta şi un afront suplimentar adus regelui Franţei, Filip I (1052-1108), care tocmai fusese excomunicat drept pedeapsă la intransigenţa acestuia cu privire la investitura papei. În faţa mulţimii adunate în jurul unui podium special construit, discursul Papei (pentru a se crea o tensiune prealabilă, el a fost anunţat din vreme ca fiind de mare importanţă) a început printr-o violentă descriere a atrocităţilor săvârşite de sarazini împotriva creştinilor din Ţara Sfântă, ceea ce a prefigurat virulenta campanie de demonizare a turcilor selgiucizi, ce va continua în Europa medievală sub forma unei aşa numite propagande a atrocităţilor. Imediat ce Papa a anunţat oficial cruciada, din mulţime a răsunat (probabil de oameni pregătiţi dinainte) strigătul Deus vult! / "Voinţa lui Dumnezeu", care va deveni sloganul oficial al cruciaţilor. Mulţi dintre cei prezenţi, aduşi în pragul unei isterii vecine cu fanatismul religios, au făcut pasul înainte ca voluntari pentru eliberarea Ţării Sfinte.
 
În săptămânile următoare echipe de predicatori, folosind o tehnică asemănătoare, au răspândit mesajul în toată Franţa şi în restul Europei occidentale. Discursurile patetice în prezenţa simbolului Crucii, rostite de pe un podium astfel încât vorbitorul predicatorul sau nobilul să poată fi văzuţi şi auziţi de un număr cât mai mare de oameni, au constituit o formulă des folosită pentru iniţierea entuziasmelor colective de înrolare în cruciadă. Ulterior au fost chiar redactate instrucţiuni privind modul de recrutare a voluntarilor cruciaţi (Ordinatio de predicatione Sancti Crucis in Anglia - 1216). Pentru menţinerea fervoarei cruciadelor a fost intensificată demonizarea sarazinilor (portretizaţi ca perverşi, impostori şi cu un comportament subuman), clişee ale atrocităţilor în care au fost implicaţi şi evreii. În paralel, prin intermediul producţiilor literare culte sau populare medievale şi a trubadurilor sau menestreilor au fost glorificate faptele de arme ale cavalerilor şi nobililor ce luptau sub semnul crucii împotriva păgânilor din Ţara Sfântă. Însemnele crucii purtate de cruciaţi au devenit simboluri ce aduceau un prestigiu mult apreciat în lumea medievală occidentală, la fel ca şi apartenenţa la un ordin cavaleresc religios. Înfrângerile, devierile, lăcomia, atrocităţile sau chiar jafurile necreştine săvârşite de cruciaţi au fost trecute sub tăcere, minimalizate sau, după caz, catalogate drept martiraj (Thomson, 1999, pp.134-137).
 
Importanţa propagandei. Prezentat de Papalitate drept o cale mult mai convenabilă de mântuire a sufletului păcătoşilor cavaleri şi nobili în comparaţie cu retragerea la mănăstire războiul împotriva infidelilor, a fost bine primit, înregistrându-se un număr mare de înscrieri la acest "pelerinaj armat". Participarea la cruciade satisfăcea în plus şi cerinţele codului cavaleresc şi ale onoarei nobiliare, deosebit de importante în epocă (Taylor, 1995, p. 75). Cruciadele au pus în contact două civilizaţii, cea creştină şi cea islamică, care s-au influenţat reciproc, cruciaţii aflaţi în Ţara Sfântă constatând nu o dată că propaganda atrocităţilor şi demonizarea sarazinilor practicate în Europa adesea nu reflectau deloc realitatea. Cu toate acestea, cruzimile cruciaţilor au fost frecvente, ele fiind datorate atât fanatismului religios, cât şi pentru descurajarea rezistenţei inamicului.
 
Deşi conceptul şi practica propagandei încă nu fuseseră formulate ca atare, ele au fost aplicate de papalitate într-o formă incipientă şi cu mult succes în mobilizarea cruciaţilor, precum şi în menţinerea fervorii combative a acestora. Cruciadele au provocat o traumă psihică atât de mare în lumea arabă, încât simpla evocare a acestora după mai bine de opt secole de la consumare, provoacă reacţii extrem de violente. A fost cazul gafei preşedintelui George W. Bush, care, fără sprijinul consilierilor săi de imagine, a asociat într-un discurs improvizat imediat după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, cruciadele, războiului împotriva terorismului. (Jowett & O'Donnell, 2006, p. 66). Imediat cuvântul "cruciade" a fost reţinut de lumea arabă drept adevărata faţă a războiuluii american împotriva terorismului şi folosit intens în propaganda-antiamericană şi cea fundamentalistă, în pofida tuturor retractărilor ulterioare şi gesturilor simbolice (vizită la moschee) ale preşedintelui american.
 
Singuri împotriva sistemului: Mişcarea "Solidaritatea" din Polonia, 1980-1983
 
Istoric. După revoltele antisovietice din 1956 de la Gdansk şi Poznan ce-l aduseseră la putere pe comunistul naţionalist Wladislaw Gomulka, în 1970 au avut loc alte tulburări violente la şantierele navale din Gdansk, care l-au propulsat în fruntea partidului comunist pe Edward Gierek (1913-2001), urmat în 1980 de Stanislaw Kania (n. 1927). În plin îngheţ brejnevist, nici aceştia nu au reuşit să domolească profundele nemulţumiri sociale şi politice ale unei populaţii cu o puternică credinţă catolică şi cu la fel de puternice resentimente antiruseşti. Alegerea lui Carol Wojtyla, episcopul de Cracovia, la 16 octombrie 1978 drept Papa Ioan Paul al II-lea, care nu a întârziat chiar în primul său an de pontificat să facă o vizită în Polonia natală, a galvanizat şi fortificat spiritul combativ al polonezilor prin simplul îndemn "Nu vă fie teamă!". Greva muncitorilor din Gdansk izbucnită pe 14 august 1980, coordonată şi condusă de electricianul Lech Walesa, a obligat guvernul polonez să cedeze în faţa revendicărilor, rezultând la 31 august 1980 aşa numitul "Acord de la Gdansk", prin care erau recunoscute sindicatele libere şi independente, dreptul la grevă şi desfiinţarea cenzurii. Pe 7 septembrie 1980, reprezentanţi ai muncitorilor din întreaga Polonie au decis constituirea sindicatului naţional independent "Solidaritatea" / Solidarnosk, iar un an mai târziu, Lech Walesa a fost ales preşedinte. În foarte scurt timp, aproape un sfert din populaţia Poloniei comuniste (circa 80% din forţa activă) s-a înscris benevol în sindicatul liber "Solidaritatea", în al cărui program se afirma că nu este posibil să ai pâine fără libertate.
 
Sub presiunea Kremlinului brejnevist, noul conducător al partidului şi statului polonez, generalul Wojciech Jaruzelski (format în URSS), a decretat pe 13 decembrie 1981 legea marţială (care a durat până în iulie 1983), arestând mai mulţi lideri ai "Solidarităţii", printre care şi pe Lech Walesa, reprimând violent grevele şi manifestaţiile şi instituind o severă cenzură. Pe 8 octombrie 1982 sindicatul "Solidaritatea" a fost scos în afara legii. Pe plan internaţional s-au manifestat numeroase declaraţii de sprijin a "Solidarităţii" din partea unor personalităţi politice importante (de la Ronald Reagan - preşedintele în funcţie al SUA şi premierul britanic Margaret Tatcher, la liderii comunişti occidentali Santiago Carillo şi Enrique Berlinguer), dar fără efecte asupra represiunii interne din Polonia. "Solidaritatea" a supraviţuit însă în clandestinitate, beneficiind de sprijinul CIA şi al Vaticanului. Pe fondul perestroikăi şi glasnost-ului gorbaciovist, dar şi al înrăutăţirii crizei economice interne, în aprilie 1988 au izbucnit noi greve care s-au extins la minele poloneze şi şantierele din Gdansk. Aceste evoluţii au obligat Guvernul comunist polonez la negocieri cu liderul "Solidarităţii", Lech Walesa, obţinându-se legalizarea sindicatului pe 17 aprilie 1989 şi a dreptului acestuia de a participa la alegeri. Mai mult decât atât, în confruntarea televizată dintre Lech Walesa şi şeful comunist al sindicatelor pro-guvernamentale din 30 octombrie 1988, liderul "Solidarităţii" a obţinut o victorie clară. Deşi nu a dispus de prea multe resurse financiare pentru a-şi face propagandă electorală, "Solidaritatea" a obţinut o zdrobitoare victorie în alegerile generale din 4 iunie 1989 (160 din cele 161 de mandate eligibile în Seimul polonez şi 92 din cele 100 de locuri în Senat), astfel încât pe 24 august 1989 reprezentantul "Solidarităţii", Tadeus Mazowiecki, a devenit primul prim-ministru necomunist din Europa răsăriteană a ultimilor 40 de ani. Pe 9 decembrie 1990, Lech Walesa a fost ales preşedinte al Poloniei, succedându-i compromisului general comunist Jaruzelski.
 
Caracteristici. Mişcarea "Solidaritatea" a fost considerată o mişcare diferită de tot ceea ce se petrecuse până atunci în Europa răsăriteană, pentru unii comentatori politici ea fiind "prima revoluţie autentică a muncitorilor după Comuna din Paris din 1871" (Crampton, 2002, p. 402). Chiar dacă s-a declarat doar o mişcare sindicală "Solidaritatea" a fost atât o mişcare politică, cât şi o mişcare de eliberare naţională, datorită opoziţiei faţă de interferenţele şi ameninţările sovietice. Sindicatul "Solidaritatea" nu a desfăşurat campanii de propagandă în sensul obişnuit al conceptului. Simpla sa existenţă şi apoi supravieţuire în ilegalitate ca organizaţie necomunistă apărută în interiorul unui stat comunist controlat de Moscova a fost suficientă pentru ca să iradieze idei, să anihileze frica, să genereze entuziasm şi speranţe, să creeze devotamente, să canalizeze energii combative. Potrivit profesorului polonez Jerzy Holzer (apud INST, 2007 p. 44-45), cel mai important element al ideologiei "Solidarităţii" a fost suprimarea violenţei, la care s-au adăugat egalitarismul şi acţiunea solidară, toate concentrate în lupta cu minciuna sistemului comunist. În plus, "Solidaritatea" a făcut apel la religia catolică (mese în timpul grevelor, spovedanii colective, Lech Walesa purta un medalion de mari dimensiuni cu Maica Domnului).
 
Apărută pe fondul tradiţiilor de luptă anticomunistă ale muncitorilor polonezi, mişcarea "Solidaritatea" a beneficiat în primul rând de un imens şi imediat suport popular exprimat cu curaj într-o ţară dominant catolică şi anti-sovietică (polonezii nu trebuiau deloc convinşi de nocivitatea regimului comunist impus de Stalin). În noiembrie 1981 un sondaj arăta că 95% din populaţie avea încredere în "Solidaritatea", 93% în Biserică, 68% în armată, şi doar 7% în partidul comunist a pus pe jar autorităţile de la Varşovia (Crampton, 2002, p. 409). Deoarece în plin Război Rece "Solidaritatea" a devenit un percutant vârf de lance anticomunist, în jurul acestui fenomen unic în cadrul blocului comunist s-a coagulat sprijinul material şi politic al Occidentului, Vaticanului şi Statelor Unite cu întreg potenţialul propagandistic al acestora.
 
Nu lipsită de importanţă politică şi imagologică a fost şi carisma autentică, asociată cu tăria de caracter, a liderului Lech Walesa, al cărui nume a fost permanent lipit de cel al primului sindicat liber al muncitorilor dintr-o ţară comunistă. Sunt mulţi istorici care afirmă faptul că "Solidaritatea", prin ecourile internaţionale avute, a reprezentat una din cauzele căderii regimurilor comuniste în Europa de est şi prăbuşirea URSS. Rezistenţa îndârjită a liderilor şi membrilor, solidaritatea la nivel naţional a polonezilor şi victoriile politice ale sindicatului asupra guvernului comunist oricât de represiv au arătat că puterea comunistă poate fi obligată cu mijloace paşnice să cedeze.
 
Acţiuni. Radio Europa Liberă a fost unul din cei mai puternici şi mai eficienţi vectori de propagandă internă şi internaţională a luptei sindicatului şi liderilor acestuia, prin mediatizarea neîncetată a intenţiilor şi acţiunilor lor, în opoziţie cu măsurile represive ale puterii. Tot datorită Radio Europa Liberă, cele ce se întâmplau în Polonia au putut fi cunoscute şi în celelalte ţări socialiste pentru care "Solidaritatea" a constituit un model şi un stimulent. Preluând informaţiile de la Radio Europa Liberă sau culegând datele direct din teren sau de la personajele principale implicate, mass-media internaţională a acordat spaţii largi subiectului "Solidaritatea" şi Lech Walesa, trendul fiind de sprijin al acestora şi de condamnare vehementă a politicii şi practicilor guvernelor polonez şi sovietic în retorica specifică Războiului Rece. Tot în acelaşi decor trebuie interpretată valoarea simbolic-propagandistică a primirii unei delegaţii "Solidaritatea" în frunte cu Lech Walesa la 15 ianuarie 1981 la Roma, de către Papa Ioan Paul al II-lea.
 
Un mare şi puternic ecou internaţional l-a stârnit acordarea lui Lech Walesa a Premiului Nobel pentru pace la 5 octombrie 1983, în condiţiile în care autorităţile poloneze nu i-au permis să se deplaseze să-şi ridice premiul, liderul sindical fiind reprezentat la ceremonia de la Stockholm de către soţia sa, Danuta. De altfel, un factor mobilizator convingător l-a jucat chemarea deopotrivă esenţială şi vibrantă adresată de Papa Ioan Paul al II-lea conaţionalilor săi cu ocazia vizitei sale din iunie 1979: "Nu vă fie teamă!" (INST, 2007, p. 75), dat fiind faptul că teama premeditată indusă în masă a fost unul din principalii piloni de susţinere a tuturor regimurilor comuniste. Înţelegerea politică dintre preşedintele Ronald Reagan şi Papa Ioan Paul al II-lea privind sprijinirea "Solidarităţii" s-a concretizat în acţiuni concrete, deopotrivă ale CIA, ale guvernului american (prin impunerea de sancţiuni economice Poloniei lui Jaruzelski, după ce acesta a decretat Legea marţială), a Bisericii catolice din Polonia şi din întreaga lume sau ale diferitelor ONG-uri ce au ajutat sindicatul şi pe liderii acestuia, inclusiv în plan propagandistic, în perioada dificilă a rezistenţei în ilegalitate a organizaţiei.
 
Asasinarea la 19 octombrie 1984 a popularului preot catolic din Warşovia, Jerzy Popielusko (1947-1984), ce-şi manifestase deschis sprijinul pentru "Solidaritatea", de către agenţi ai Serviciului de Securitate Internă polonez, a creat o vie emoţie în rândul polonezilor şi a opiniei publice internaţionale, stimulând îndârjirea luptei membrilor sindicatului şi a majorităţii populaţiei împotriva regimului, chiar şi în condiţii de clandestinitate. În ceea ce priveşte acţiunile proprii ale "Solidarităţii" pentru a-şi face cunoscută existenţa, poziţia şi cerinţele printre muncitorii polonezi, cei care au constituit adevărata forţă a sindicatului, ele s-au materializat la început prin multiplicarea de foi samizdatice (în poloneză - bibula) precum Robotnik. Ulterior, începând din aprilie 1981 a apărut ziarul Tygodnik Solidarnosk, fiind folosite şi informaţiile circulate din vorbă-n vorbă. Logo-ul "Solidarităţii" a fost conceput de Jerzy Janiszewski, autor al majorităţii posterelor sindicatului, iar numele organizaţiei a fost sugerat de Karol Modzelewski. La primul Congres al Solidarităţii, din august-septembrie 1981, la care Lech Walesa a fost ales preşedinte, a fost adoptat un program intitulat "Republica autoguvernată" şi a fost lansat un apel către toţi muncitorii din blocul răsăritean. Acest apel a fost considerat inacceptabil de Kremlin, care (forţat şi de cota uriaşă de încredere de care se bucura sindicatul) l-a obligat pe Jaruzelski să treacă la represiune (Courtois, 2008, p. 584). În acelaşi timp aşa cum în interiorul "Solidarităţii" s-au făcut auzite voci extremiste care cereau "sucirea gâtului Roşilor" şi publicau caricaturi care-i ridiculizau pe liderii de la Kremlin. Tot aşa au apărut şi organizaţii marxist-leniniste fundamentaliste, precum Uniunea Politică Grunwald sau Forumul de la Katowice (Crampton, 2002, pp. 408-409).
 
Introducerea Legii marţiale în Polonia în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1981 a fost pregătită, începând din luna noiembrie 1981, printr-o amplă şi violentă campanie de propagandă a regimului Jaruzelski, prin care se urmărea incitarea la atitudini radicale, eventual violente ale liderilor sindicali. Comuniştii îi acuzau pe sindicalişti că se aprovizionau cu arme şi formau unităţi de luptă cu misiunea asasinării funcţionarilor puterii, simultan fiind indusă frica de o posibilă invazie sovietică a ţării (INST, 2007, pp. 62-63). Înăsprirea severă a cenzurii comuniste după ce generalul Jaruzelski a decretat Legea marţială, a obligat "Solidaritatea" la acţiuni mediatice în clandestinitate, pe 12 aprilie 1982 începându-şi transmisia "Radio Solidaritatea". În 1983 sindicatul scos în afara legii avea 70 000 de membrii, care au editat circa 500 de publicaţii, foi, clandestine. Primul ziar legal al "Solidarităţii" Gazeta Wyboreza a apărut abia pe 8 mai 1989 ca publicaţie electorală a sindicatului în campania pentru alegerile din 4 iunie.
 
Rolul propagandei. "Deşi se declarase apolitică, Solidaritatea a ajuns să fie recunoscută ca o mişcare naţională purtând pe umerii ei răspunderea principală pentru viitorul Poloniei" (Parish, 2002, p. 266). În sine, "Solidaritatea" nu a trebuit să-şi facă prea multă propagandă, în afară de a continua să reziste regimului comunist în a-şi formula revendicările. În rest, a acţionat solidaritatea şi curajul muncitorilor şi populaţiei din Polonia şi s-a făcut simţită uriaşa propagandă pe care i-a asigurat-o întreg Occidentul şi Statele Unite în contul confruntării anti-comuniste şi anti-sovietice. Există şi opinia că legenda Solidarităţii a fost mult mai puternică în afara Poloniei, decât în ţara natală (INST, 2007, p. 65). Cenzura drastică impusă de Legea marţială decretată de generalul Jaruzelski nu a avut efectul scontat nici pe plan intern şi cu atât mai puţin în ceea ce priveşte informaţiile difuzate în afara Poloniei. Faptul că polonezii au învăţat perfect tragica lecţie ungară a Revoluţiei din 1956 şi s-au abţinut de la acte ce ar fi dus la confruntări armate deschise cu autorităţile şi s-au bătut doar prin greve, manifestaţii (unele chiar înăbuşite în sânge) şi revendicări consistente a fost una din cheile succesului final al "Solidarităţii" asupra regimului comunist.
 
Ecouri în R.S. România În ceea ce priveşte atitudinea lui Ceauşescu faţă de mişcarea "Solidaritatea", aceasta a fost oportunistă şi cameleonică, în funcţie de interesele sale de conjuncturale: pornind de la o aşa zisă abţinere faţă de o intervenţie militară în Polonia cerută de sovietici în 1981 (potrivit mărturiei fostului ministru comunist al apărării Constantin Olteanu, contrazisă însă de diplomatul Ion Constantin, apud INST, 2007 p. 87/137) Ceauşescu a ajuns la unanim ignoratul său apel belicos din 20 august 1989 către toate partidele comuniste aflate încă la putere. După victoria opoziţiei necomuniste poloneze în alegeri, Ceauşescu afirma în 1989 că participarea reprezentanţilor "Solidarităţii" la guvernare "nu mai era o problemă internă a ţării, ci se referea la toate ţările socialiste", servind astfel "cele mai reacţionare cercuri imperialiste" şi NATO (INST, 2007, p. 141). În România lui Ceauşescu izbucniseră greve, precum cea a minerilor din Valea Jiului în 1977 sau proteste muncitoreşti spontane, precum cel de la Braşov din 1987, dar care la fel ca şi alte forme de revoltă anticomunistă şi anticeauşistă (protestele Doinei Cornea, ale lui Mircea Dinescu, "Scrisoarea celor şase") au fost subiecte intens mediatizate de Radio Europa Liberă. La fel de ignorat de presa comunistă românească, dar elogiat de Radio Europa Liberă şi ziarul Le Monde a fost cazul maistrului militar Iulius Filip din Cluj care trimisese în 1981 o scrisoare de susţinere a sindicatului (şi ulterior o cerere de înscriere) ce fusese citită la Congresul "Solidarităţii" de la Gdansk din 27 septembrie 1981. Imediat, clujeanul a fost dat afară din armată şi a fost hărţuit de Securitate. După declararea Legii marţiale şi scoaterea în afara legii a "Solidarităţii" la 13 decembrie 1981, Securitatea i-a intentat lui Iulius Filip acţiune penală pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste potrivit art. 166, alin. 2, Cod Penal, fiind condamnat la 8 ani închisoare, din care a executat cinci ani şi patru luni. Ca urmare a presiunilor occidentale, abia în decembrie 1988 lui Iulius Filip i s-a permis să părăsească ţara împreună cu întreaga familie (INST, 2007, p. 126-133). Scânteile anticomuniste româneşti nu s-au concretizat în mişcări similare celei poloneze deoarece a lipsit atât o solidaritate, o coeziune şi o conştiinţă activă a românilor, cât şi curajul de a înfrunta regimul cu toate riscurile, dat fiind că represiunea Securităţii era de fiecare dată extrem de dură şi masivă (cazul Sindicatului liber din 1979 de la Turnu Severin).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer