09.06.2004
Un videocasetofon, un televizor sau un monitor sunt tot atâtea simboluri domestice ale noului zeu înălţat în Olimpul civilizaţiei. Zeul Video. Cel mai sigur pe sine dintre recenţii nominalizaţi la nemurire. Cel mai încrezător în viitor. Din el se revarsă lumina care dă relief obiectelor acestei lumi. Toţi se prosternează în faţa lui, lăsându-se pradă acestei lumini jucăuşe ce izvorăşte neîncetat din el ca dintr-un sac fără fund. El este soarele civilizaţiei. Noua Romă. Ca orice VIP la modă, este bârfit şi invidiat nu numai de pensionarii Olimpului, dar şi de sociologi sau psihologi. Nu mai încape lumea de el.

Filmat de sus, noaptea, din piscul artificial în care l-a cocoţat lumea asta cam năroadă, pare a domina megapolisul modern. Culmea e că inconştienţii adulatori care l-au cocoţat acolo, oameni în toată puterea cuvântului, după toate aparenţele şi cu scaun la cap, dar robiţi vizualului, nici nu-şi dau seama cum se afundă în bezna incomunicabilităţii cu fiecare zi ce se scurge. Şi el străluceşte în toată măreţia lui. E mai impozant ca Turnul Eiffel, mai important ca preşedintele Statelor Unite şi mai preţuit decât diamantul. Scânteierile lui hipnotizează conştiinţe, ia minţile, face victime în societatea civilă şi denaturează realitatea. Zeii cei bătrâni îl invidiază şi nu se poate spune că n-au de ce. E un tânăr chipeş, zvelt, fermecător, mai ceva ca Apollo sau Adonis şi pământencele se dau în vânt după el. E vedeta râvnită, absolută pe care toate vor s-o atingă. Zâmbeşte cu o şiretenie nemaiîntîlnită, surâde economicos, seducător, eficient. Fetele apar mai mult despuiate de veşminte în preajma lui, arătându-şi când sânii provocatori, când umerii lucioşi sau coapsele pline. Nu ştiu ce să mai facă pentru a fi băgate în seamă de el. Probabil că vor să devină şi ele nemuritoare ca zeii, altfel nu se explică de ce se înghesuie în jurul lui şi stau la coadă pentru un zâmbet sau pentru un autograf dat direct pe tricou. Se vede treaba că nu suportă ideea că frumuseţea lor mult râvnită de bărbaţi se va duce pe pustii.

Fiind foarte tânăr, Video e mereu grăbit şi are ceva din trăsăturile Zburătorului nostru autohton. Colindă lumea de la un capăt la altul, stârneşte pasiuni, fecundează cât poate şi pleacă mai departe fluierând. E tare nepăsător la ce lasă în urmă şi nu e câtuşi de puţin umanizat ca-n Eminescu. Olimpienii grei de secole se şi miră de ce pământencele vor numaidecât să se culce cu el. Pentru sămânţa lui nemuritoare? Doar sunt atâţia tineri chipeşi, capabili şi de sentimente trainice. "Da", îmi şopteşte Ronsard, cel care a nemurit-o pe frumoasa Helena în sonete, "dar ei, chipeşii de pe stradă, nu le pot ademeni cu nemurirea, cât despre poeţi, titulari în domeniu până mai ieri, – să fim serioşi – nu-i mai bagă nimeni în seamă. Au ajuns de râsul lumii: nişte schizofrenici caraghioşi, rupţi de realitate, izolaţi şi ironizaţi de societate. Ţi-e mai mare mila de ei! Se agită să aştearnă trei versuri răsuflate pe o hârtie şi au pretenţia ca ele să fie neapărat memorate de întreaga omenire. Dispreţuiesc pe cei care n-au fost în stare să producă măcar o metaforă în toată existenţa lor mediocră, dar cu atâta rămân. Pe vremea Pleiadei noastre era cu totul altceva..." Are dreptate Ronsard ăsta. Azi, frumoasele nu mai sunt atrase de poeţi, mai degrabă speră să nu-şi piardă formele graţioase imprimându-le pe peliculă sau pe banda magnetică, oferindu-se fără nici un semn de împotrivire acestui produs al erei supertehnicizate. Proiectate în ciberspaţiu se simt ca şi lipite definitiv de bolta cerească formând noi constelaţii. Iată cum a reuşit Video să sucească iute capul zvăpăiatelor dornice să se afirme printre frumuseţile lumii, deşi – între noi fie vorba - numai circuite şi şuruburi are în aşa-zisa lui cutie craniană!

Mare baftă pe capul lui Video! Nu trebuie să facă mai nimic pentru ca frumoasele să-i cadă în braţe. E suficient să se afişeze într-un loc public, într-o cafenea, de pildă, că fetiţele îl şi asaltează. După fiecare aventură pământeană se refugiază în Turnul Televiziunii din Tokio unde trăieşte ca un acrobat în exerciţiul funcţiunii. Aşa s-a obişnuit. Să fie tot timpul la înălţime. Să nu strice imaginea pe care o are lumea despre el. Să nu dezamăgească. Dar toată lumea ştie că e un Don Juan cum nu s-a mai pomenit. Această sfidare la adresa Olimpului nu putea trece neobservată de Zeus. Câte maşinaţii şi câtă premeditare punea în joc ancestralul stăpân al Olimpului până izbutea să zăpăcească pe câte una! Nu e de mirare că de când a aflat despre scandaloasele lui aventuri a început să-i poarte sâmbetele. L-a urmărit peste tot, ani în şir, îi ştie toate slăbiciunile. Acum i s-a umplut paharul. E prea de tot. Cum şi-a permis să pună stăpânire pe toată planeta! Pe toate muieruştile astea pline de nuri! Nu mai poate tolera ofensa adusă. Va trebui ori să ia lecţii de la copilul ăsta, ori să se răzbune, să-l detroneze. El, Zeus, a ajuns de râsul curcilor. Faima lui nu mai valorează nimic în comparaţie cu palmaresul lui Video. A aflat el de mult timp că stă cocoţat confortabil în vârful Turnului de Televiziune din Tokio şi a pornit după el. Ca să facă faţă ascensiunii, Zeus s-a înscris prevăzător la un club de alpinism urban, a luat un curs intensiv în domeniu, a transpirat vârtos şi a făcut câteva căţărări de i-a lăsat mască pe toţi flăcăiandrii până atunci foarte mândri de bicepşii lor. De unde să ştie bieţii de ei ce sânge zeiesc îi curge prin vene ambiţiosului bătrân.

Acum răsuflă din greu ranchiunosul olimpian căţărându-se pe turnul metalic şi cu toate fulgerele ţinute în degetul lui mic se teme să nu se electrocuteze atingând din greşeală mulţimea de cabluri încolăcite pe schelăria turnului. Urcă tot mai greu, dar nu se dă bătut. E plin de ambiţie bătrânul. Cu toate că şi-a planificat pas cu pas strategia confruntării cu temutul sau rival, începe sa aibă emoţii. Inima lui slăbită pulsează tot mai greu. Simte un junghi în piept. Se opreşte. A obosit. Numai de n-ar face un infarct chiar acum. Priveşte în sus.

Magic străluceşte Video în vârf! El e Supremul, Supermanul, Terminatorul, unul dintre cei patru cavaleri ai Apocalipsului, Acrobatul Total! Toată inteligenţa omenirii e cumulată în acest biruitor soldat fără armă. Stăpân peste pământ şi eter! Stăpân peste mituri şi religii, deşi - între noi fie vorba - habar nu are de cultura clasică. De bună seamă că asta l-a înfuriat cel mai mult pe stăpânul Olimpului. Aşa stând lucrurile, e firesc să nu aibă nici un fel de consideraţie pentru locuitorii pensiunii din Tesalia, situată la peste 2600 de metri altitudine. Dacă ar fi ştiut ceva mitologie, i-ar fi tratat cu mai mult respect, nu s-ar fi aventurat atât de departe. Chiar şi de teama furiei lui Zeus n-ar fi cutezat să pună o asemenea stăpânire pe întreaga omenire. Imperiul lui Alexandru cel Mare era cu ceva mai mare decât un muşuroi de furnici pe lângă imperiul mediatic al lui Video. Şi apoi cine e Găgăuţă ăsta să se compare cu Alexandru cel Mare? Un înfumurat, un coţcar, un neisprăvit... Video se preface că nu-l bagă în seamă pe Zeus căţărătorul . E prea îngâmfat ca să-şi mai bată capul cu tot felul de gângănii. Da, Zeus e o gânganie. O gânganie obosită, terminată, devitalizată. Se uită spre el de parcă ar spune amuzat: Ce vrea gângania asta? Ia să vedem! Perseverenţa lui Zeus îl pune în postura unui bătrân umil, dar încă în putere, bucuros că a primit şi el slujba de a spăla geamurile exterioare ale zgârie-norilor. Video râde batjocoritor. Se consideră îndărătul acelor gemuri enorme de la etajul 86, în afară de orice pericol. E prea sigur pe el ca să se teamă de un bătrân ramolit şi caraghios în postură de spălător de geamuri. Nimeni nu mai dă pe el nici o ceapă degerată. În salopeta de protecţie, de un roşu intens, irizant, nu mai are nimic din prestanţa de odinioară. E chiar greu de recunoscut. Cascheta galbenă îi atârnă într-o parte, descoperindu-i părul sur, zburlit şi ud de transpiraţie. Insistă, avansează. Gâfâind din greu a ajuns la picioarele lui. Video se preface în continuare că nici nu l-a observat. Nu-i pasă de el, dar uită că un bătrân e un sac de şiretlicuri. Cu privirea unui vulpoi bătrân, Zeus i se adresează protocolar, cu formule învăţate încă din copilăria sa în Creta:
- Măreţe Video, stăpânul Olimpului te salută!

Pe Video îl umflă râsul.
- Pentru că ai avut curajul să urci până aici te crezi deja stăpânul Olimpului? De ce nu zici al muntelui Fuji, e mai aproape. Hai, slăbeşte-mă cu chestii de-astea răsuflate şi vezi-ţi de treabă. Aveţi ceva de reparat pe aici sau montaţi o nouă antenă? Pare să fie ceva urgent din moment ce nu puteţi aştepta până se luminează de ziuă...
- Nu, Video. Sunt chiar Zeus din Olimp.
- Nu te cred, face tânărul infatuat clătinând din cap nervos.

În clipa imediat următoare Zeus înalţă ameninţător braţul drept spre norul care se pregăteşte să acopere luna. E o noapte rece de toamnă târzie şi vântul începe să sufle dintr-o dată cu tărie. Din palma lui Zeus porneşte un fulger liniar spre norul vizat urmat de un tunet înfiorător. De bună seamă că această descărcare electrică dirijată ar fi ucis pe orice pământean. Ameţit de flama neaşteptată a fulgerului şi de bubuitură, Video îl pofteşte pe bătrânul olimpian pe platforma unde vieţuieşte de mai mult timp, platformă aflată în bătaia vântului pe care, în afară de aparatura electronică indispensabilă nu se află nimic altceva. Tânăra gazdă nu pare câtuşi de puţin impresionată de recunoaşterea adevăratei identităţi a musafirului nepoftit.
- Eşti mândru de tine, Video, nu-i aşa? Îţi place ce ai realizat în aşa scurt timp?
- Cum să nu-mi placă! Nu vezi? I-am înnebunit pe toţi, săraci şi bogaţi deopotrivă. Toţi mă iubesc, toţi mă invită în camerele şi în intimităţile lor de parcă aş fi partenerul lor ideal de viaţă. Prin telenovele i-am fericit pe săracii care nu vor ajunge niciodată să trăiască vieţile eroilor adoraţi. Copiilor le-am băut minţile cu jocul pistoalelor şi al morţii. Femeilor abandonate sau neglijate le-am creat iluzia unei fericiri fluorescente...
- Vezi, acesta este pericolul. I-ai îndepărtat de natură, de realitate, intervine prompt Zeus, semn că de fapt aici voia să ajungă.
- Am creat în schimb – continuă Video cu aceeaşi exaltare în glas – o sumedenie de lumi virtuale. Plictisiţi de realitatea moştenită, prăfuită, îmbătrânită tinerele generaţii se aruncă pline de speranţe şi voluptate în lumile create de puterea mea, de inteligenţa mea, de inventivitatea mea. Ai văzut? În locul bunicilor tot mai lipsiţi de vlagă am pus "dădace" electronice. Puştii sunt extaziaţi. Posibilitatea de a cunoaşte alte lumi, mai curate decât cea moştenită de la părinţii lor iresponsabili, îi fascinează. Virtualitatea dă omului libertatea de a-şi alege propria imagine corporală. Mulţi sunt pe cale de a se refugia cu totul în această virtualitate.
- Toate acestea sunt adevărate, intervine Zeus şi vocea lui se încarcă tot mai mult cu reproş. Dar i-ai îndepărtat de viaţa naturii, singura în măsură să dea sens existenţei. În faţa ecranului cresc viitorii asasini. Copiii nu mai deosebesc viaţa reală de cea virtuală. În faţa televizorului învaţă să mânuiască arme. Prin imaginile tale ai sporit violenţa juvenilă, ai dizolvat principii educaţionale care au rodit până când n-ai inventat tu jucăria asta drăcească.
- Nu-i adevărat! I-am conectat pe toţi şi i-am disciplinat. Pentru cei câţiva dezaxaţi de care vorbeşti mai bine te-ai fi transformat în psihoterapeut decât să-mi ţii mie lecţii de morală. De altfel morala asta e perimată. Sau vrei să mă critici pentru că am ajuns să creez noi legende, noi mituri. Toată lumea constată că acestea pun în umbră miturile antichităţii care te-au propulsat în chip de stăpân al universului.

Faţa tânărului impetuos, capul împodobit cu păr negru dat cu lac fixativ, ochii negri, pătrunzători şi reci sclipesc semnificativ în lumina reflectoarelor aflate deasupra lor. Zeus îşi scoate de pe cap casca galbenă de protecţie parcă într-un ultim efort de a aduce noi argumente punctului său de vedere.

- Asta numeşti tu noi mituri? Mitul morţii şi al autodistrugerii? Frumos record, n-am ce zice.
- Trebuie să accepţi evidenţa că pământenii s-au înmulţit peste măsură. În curând nu le va mai ajunge apa şi hrana. Ce-ţi pasă că se ucid între ei? Poţi să asiguri hrana a peste şase miliarde de oameni? În curând vor fi şapte miliarde... Nu mi-e ruşine să recunosc în orice împrejurare că sunt un malthusianist convins.
- Eşti prea crud, Video. Fiecare mugur are dreptul la viaţă şi devenire.
- Dar e tot atât de adevărat că fiecare mugur fără apă piere.

Tot mai iritat de direcţia în care interlocutorul său vrea să împingă discuţia, Video îl împunge pe bătrân cu privirea sa tăioasă:
- Ce doreşti de fapt? De ce ai bătut atâta drum până la mine? Trebuie să fie ceva important, bănuiesc.
- Foarte important, continuă îngândurat Zeus.

Adevărul este că nu ştie cum să-l prindă în capcană pe Video. I-a subestimat isteţimea minţii şi acum vede că are de luptat cu un adversar mult mai puternic decât estimau statisticile olimpiene.
- Sunt purtătorul unei petiţii din partea pământenilor, zice tărăgănat Zeus şi cotrobăie prin buzunarul din piept al salopetei roşii după hârtia anunţată.
- Lasă hârtia, îl opreşte Video brusc. Spune despre ce e vorba.
- Oamenilor li s-a atrofiat simţul olfactiv. Prin ecran nu pătrunde nici un miros în camera omului. De aceea am bătut atâta drum ca să te rog în numele lor să faci ceva şi în direcţia asta. Vreau să te văd fericit şi să-i faci şi pe oameni să simtă din nou parfumul florilor. Tu însuţi trăieşti aici izolat, fără să simţi mireasma pământului reavăn... E un neajuns dureros.
- Mă hrănesc din succesele mele, se umflă în pene chipeşul personaj. Trebuie să recunoşti că nu sunt de ici de colo. Nu mai vreau să simt mirosul fetid al mlaştinilor şi al bălţilor. Îmi sunt suficient mie însumi.
- Să nu spui asta niciodată, dragul meu. Bine, să admitem că nu-ţi plac bălţile. Dar spune drept de când n-ai mai mirosit parfumul unei flori? Ca să te conving, ţi-am adus un buchet de narcise. Iată-l!

Şi Zeus scoate din buzunarul salopetei împrumutate un buchet de narcise.
- S-au cam pleoştit, recunoaşte dezamăgit, dar parfumul e încă proaspăt, puternic, intact, înviorător. Încearcă şi tu!

- Degeaba! ripostează energic îngâmfatul nostru erou. Prin circuitele mele electronice n-am cum să introduc în casele oamenilor odoruri ca acestea. Te-ai ostenit degeaba. Vezi, dacă nu ţii pasul cu tehnica? Mai bine îmi trimiteai un e-mail să nu baţi atâta drum.
- Totuşi, insistă Zeus mieros. Priveşte-le cât sunt de frumoase! Oare nu merită să fie văzute şi mirosite în acelaşi timp şi de oameni? Le-am adus tocmai din Arcadia pentru tine şi pentru cei care-ţi privesc şi-ţi admiră invenţia. Nu fi nepoliticos cu un biet bătrân!

Se pare că numele mirificei provincii greceşti din centrul peninsulei Moreea primeşte o rezonanţă ispititoare în urechea tânărului denigrator al valorilor antichităţii. Îi place lui cum sună, nu că ar şti ceva despre tărâmul acela misterios.
- Tocmai din Arcadia? se arată deodată interesat Video.
- Da, Video, tocmai din Arcadia. Aici ai parte numai de vânturi, cabluri şi electricitate. Primeşte-le, Video, ca să-ţi aduci aminte de unde ai pornit şi tu odată!

Video ştie că Zeus n-a bătut atâta drum numai pentru a-i face lui o bucurie şi nici pentru binele pământenilor, dar fiindcă nu prea cunoaşte mitologie se gândeşte că un buchet de flori nu-i poate face nici un rău. Aşa că întinde mâna după buchet. Dintr-o dată buchetul se transformă într-un monitor de mărime mijlocie şi Video ţine în mână această jucărie de el inventată. Pe ecranul monitorului e chiar el, Video. Eroul nostru se priveşte cu satisfacţie.
- Vezi? Mă identific şi cu narcisele tale! Peste tot sunt eu. Numai eu. Narcisele au luat înfăţişarea mea. Tot ce ating se preface în imagine fluorescentă.

Nu-şi mai poate desprinde privirea de la chipul său fluorescent de pe ecran. Nu degeaba se spune că Zeus mai întâi ia minţile acelora pe care vrea să-i ducă la pierzanie. Rămâne vrăjit, magnetizat. Se priveşte cu plăcerea cu care Narcis se admira altădată în oglinda apei. Are privirea rătăcită a unui nebun autentic. Zeus zâmbeşte viclean, se concentrează rapid şi-i aplică dibaci o fulgerătoare lovitură de jiu-jitsu, dezechilibrându-l numaidecât pe Video şi, cu o singură smucitură energică, reuşeşte să-l îmbrâncească. Video se clatină, alunecă, se înclină şi cade. Se loveşte în cădere de giganticul turn şi ia foc. Dispare în hăul de sub el.
- Am reuşit! urlă Zeus din toţi rărunchii de se cutremură Pământul şi Eco îi trimite mesajul biruinţei până la poalele Olimpului.

Mercur escaladează într-o clipă muntele învăluit în nori ca să anunţe victoria măreţului stăpân. Ordinea cea veche e repede restabilită şi pentru pensionarii muntelui sacru nu poate fi bucurie mai mare. În Olimp începe sărbătoarea victoriei!


****


Moderatoarea din spatele microfonului e vizibil răvăşită. Cu privirea pierdută, dar stăpânindu-şi încă bine emoţiile îşi întreabă interlocutorul:
- Cum aţi reuşit să duceţi la bun sfârşit o misiune atât de grea şi în ultimă instanţă atât de costisitoare? Aţi făcut un drum lung din Grecia până în Japonia. Cu ce aţi călătorit?
- Am călătorit cu compania Olimpus...
- Nu trebuia să spuneţi numele companiei! intervine impacientată reportera. Se va spune că-i facem publicitate.
- Îmi pare rău, se scuză Zeus şi continuă sfătos: Se poate spune că la baza acţiunii mele au stat scriitorii. Dacă am vorbi despre o conjuraţie a scriitorilor, n-am exagera cu nimic. Ei m-au sponsorizat, m-au susţinut ca să-mi duc la îndeplinire opera. "Finis coronat opus" ca să zic şi eu aşa după Ovidiu. Se simte şi în aer o eliberare. (Zeus îşi roteşte capul şi inspiră adânc) Nu simţiţi?
- Sincer, nu, recunoaşte făcând pe dezamăgită simpatica moderatoare. De ce a fost necesară această conjuraţie a scriitorilor de pretutindeni pentru detronarea lui Video? Telespectatorii vor să afle adevărul.
- Dar e foarte simplu, domnişoară. Scriitorii nu mai sunt citiţi. S-au organizat şi ei într-un sindicat al crimei, au cotizat şi m-au plătit ca să înfăptuiesc ceea ce ei nu aveau curajul, dar îşi doreau de mulţi ani din tot sufletul.

Moderatoarea e de-a dreptul exasperată, oripilată. Îl întrerupe brusc:
- Şi spuneţi asta cu atâta seninătate?
- Deşi aparent vorbesc acum cu dumneavoastră, eu dialoghez cu eternitatea. Actele geniale, axiale şi cutremurătoare pentru vulg nu pot fi apreciate imediat. Dimpotrivă, sunt condamnate, blamate. E suficient să vă amintesc ce s-a întâmplat cu Iisus. Aşa că gestul meu reprobabil de azi va fi validat şi apreciat doar peste patru sau cinci secole. Deocamdată sunt iubit numai de scriitori. În lipsa televiziunii şi a jocurilor pe calculator, oamenii vot pune din nou mâna pe carte. Dacă secolul XX a stat sub semnul vizualului, secolul XXI va sta sub semnul lecturii. Lectură plăcută, dragi telespectatori!

Moderatoarea e îngrozită. Sare de pe fotoliu speriată şi ţipă:
- Am în faţa mea un ucigaş!

Zeus îi face semn să se aşeze liniştită în fotoliul ei, enunţând explicativ, cu subînţelesuri:
- Quod licet Iovi, non licet bovi!

Făcând eforturi să revină la o respiraţie normală, drăguţa angajată a postului de televiziune se aşează la loc în fotoliu mai repede decât ar fi cerut sperietura. E clar că nu doreşte ca emisiunea ei să înregistreze sincope. Se pune din nou în serviciul postului:
- Bine şi ce s-a întâmplat cu Video? desigur că asta vrea să afle lumea prin intermediul moderatoarei cu sfârcurile sânilor bine evidenţiate pe sub bluza roz, îmbrăcată fără sutien. Respiraţia ei încă sacadată pune şi mai bine în evidenţă opulenţa sânilor apetisanţi.
- L-am trimis în Hades, unde-i era locul, explică plin de emfază marele Zeus pe toate canalele de televiziune din lume.

E ştirea serii. Zeus se adânceşte în fotoliu. Şi-a redobândit prestanţa, statura princiară. E înfăşurat în palium, aşa cum e reprezentat în toate statuile. Pânza cu reflexe de ivoriu e prinsă cu un medalion de aur pe umărul stâng. Abia aşa arată ca un mare bazileu din Elada. Învingătorul lui Video are un zâmbet satisfăcut şi după cum o fixează pe nurlia moderatoare e clar pentru toată lumea că i-a pus gând rău. Ce-i va pregăti? Încă nici el nu ştie. Se va transforma în lebădă, în taur sau în obiectivul camerei căruia-i surâde atât de drăgălaş moderatoarea? Va fi şi cameră de luat vederi, de ce nu? N-a dovedit până acum că se poate adapta oricărei situaţii?
- Vom mai auzi despre acest tânăr superb, inventiv, superdotat? insistă nostalgic moderatoarea şi adaugă imediat: Lămuriţi-mă. Va fi trecut în rândul eroilor sau al zeilor? Ce credeţi?
- A ars ca un şobolan în incendiu, aşa că posteritatea îl va aşeza cu siguranţă în rândul şobolanilor, al guzganilor, al gunoaielor civilizaţiei pământeşti. De altfel, după cum bine ştiţi, secolul acesta e secolul gunoaielor. Trebuie să ne pregătim pentru un viitor reprezentativ. Guzganul de Video s-a înfiltrat în palatele regale din neatenţia slugilor responsabile cu deratizarea. Asta e tot.
- Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia de a participa la această ultimă emisiune a noastră, preluată în direct de toate posturile de televiziune din lume. Stimaţi telespectatori, ne pare rău că n-am putut să-l invităm în studio şi pe venerabilul Ulise, care, după câte am înţeles, e într-o misiune importantă, secretă.
- Da, intervine stăpânul Olimpului. Pe vicleanul Ulise l-am trimis să studieze electronica la Yale cu mulţi ani înainte pe când a început psihoza artelor vizuale şi după această ultimă emisiune, cu isteţimea lui, va desfiinţa într-o clipă toate reţelele de televiziune din lume.
- Aşadar, dragi telespectatori, cu părere de rău trebuie să vă spun că ne despărţim aici, acum, pentru totdeauna. Urmează noaptea televiziunii. Noapte bună!

Zeus simte nevoia să o corecteze imediat:

- Noaptea televiziunii înseamnă ziua realităţii, zorii protejării naturii, lumina adevărului. Trebuie să urmeze o perioadă de "dezintoxicare". Lumea va fi mai puţin violentă şi mai puţin stresată fără consumul zilnic de programe media. Începe o epocă nouă, aşadar bun venit în noua realitate!

Cu lacrimi în ochi, moderatoarea adaugă:
- Rămâneţi cu bine, dragi telespectatori... (Plânsul o podideşte mai tare) Şi cuvântul "telespectator" va intra de azi în vocabularul pasiv. Iertaţi-mă, sunt foarte emoţionată. La o asemenea despărţire nu se aştepta nimeni. Sociologii, cercetătorii în domeniu, ştim foarte bine, susţin că această despărţire trebuia să aibă loc, dar făcându-se aşa brusc ne aduce în suflete multă durere. Ce spun "durere"? E un şoc peste care nu ştiu cum va trece omenirea, cum vor reacţiona telespectatorii din întreaga lume. Poate că acest sfârşit al televiziunii ne va ajuta să ne salvăm planeta. Cel puţin aşa ni se trâmbiţează de ani buni. Şi în acest caz marele sacrificiu nu va fi în zadar.
- Cu siguranţă, încheie Zeus cu zîmbetul lui olimpian pe buze.

Transmisiunea se încheie aici pentru toată lumea. Pentru că nimic nu a fost anunţat înainte, surpriza e de proporţii inimaginabile. Moderatoarea zace leşinată în fotoliul său, Zeus se ridică dintr-al lui impetuos, trupul lui câştigând dintr-o dată măreţie şi vigoare. Cameramanii îşi dau jos căştile de pe urechi, abandonând molatici aparatura. Dar cine iese în lumina reflectoarelor de după camera numărul 3 care a stat mai în umbră în tot timpul transmisiei? Video? Chiar Video? E posibil? N-a murit?

Moderatoarea e prima care-l recunoaşte şi sare imediat din fotoliu pentru a-i ieşi înainte. Îl îmbrăţişează cu o dragoste ieşită din comun. Dar Video se descotoroseşte de ea într-o clipă. E mafiotul care nu cunoaşte milă. Trebuie să se răzbune imediat pe rivalul lui de moarte care l-a atacat mişeleşte.

E cu putinţă un asemenea deznodământ? Cum să nu fie cu putinţă? Ce proşti pot înghiţi găluşca morţii unui zeu? Prin felul cum înaintează spre Zeus, insignifiantul său duşman, se vede de la o poştă că Video e un zeu falnic, indestructibil. Are în sânge şi în nume semnul V al victoriei. Merge aţă spre Zeus şi penetrându-l necruţător cu privirea lui tăioasă îl întâmpină obraznic:
- Credeai c-am murit, nene?

0 comentarii

Publicitate

Sus