Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Introducere la Amintiri despre Regele Carol I


Sidney Whitman, pe marginea unei cărţi de Mite Kremnitz, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mite Kremnitz
Amintiri despre regele Carol I
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Meteor Publishing, 2014



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere
 
Spun popoară, sclavii, regii
Că din câte-n lume-avem,
Numai personalitatea
Este binele suprem.

Goethe (Divanul occidental-oriental,
în traducerea lui Mihai Eminescu)
 
I
 
Se spune că primul imbold de a compila volumul original în limba germană[1] - din care au fost reeditate şi prescurtate aceste Amintiri despre Regele Carol I - a venit din întâmplare. Un om de litere întreprinzător s-a adresat într-o bună zi celei care urmărise mulţi ani cu viu interes cariera regelui: "Poporul unei ţări care se întinde de la Alpi până la ocean doreşte să afle câte ceva despre România şi domnitorul ei de Hohenzollern." Regele, fără a cărui consimţire nu se putea face nimic, sau foarte puţine, a analizat chestiunea cu atenţie; ba chiar, a cântărit-o în minte câţiva ani înainte de a ajunge la o decizie finală. La început, antipatia sa înnăscută faţă de comentariile făcute la adresa lui - chiar şi faţă de cele elogioase (criticile le tratase dintotdeauna cu indiferenţă) - l-a împiedicat să ofere tiparului materiale pe care publicul să le poată dezbate. Pe de altă parte, el dorise de foarte mult timp ca România să atragă asupra sa mai multă atenţie decât îi acordase lumea până atunci. Într-o epocă a concurenţei comerciale universale şi a autoreclamei, o ţară care naşte discuţii poate însemna atragerea de capital şi deschiderea de pieţe, care, la rândul lor, i-ar putea spori prosperitatea materială. Ţinând seama de aceste posibilităţi, preferinţele personale sau scrupulele regelui au trecut în planul secund. Aşa se face că ideea sugerată prima dată de un străin a căpătat treptat contur în mintea sa şi, odată cu ea, dorinţa de a vedea ajunsă în mâinile supuşilor săi o consemnare obiectivă a realizărilor din România în timpul domniei lui. Pe această cale el a sperat să ofere poporului său un rezumat instructiv al dificultăţilor ce fuseseră succesiv înfrânte în misiunea de creare, practic din haos, a unor instituţii utile.
 
Aşa cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, lucrarea a depăşit limitele prevăzute iniţial. Sarcina n-a fost însă uşoară, ci a însemnat o activitate întinsă pe parcursul câtorva ani. Dar rezultatul obţinut merită din plin eforturile, întrucât este un document istoric de mare interes politic, care conţine, printre altele, scrisori importante din partea prinţului Bismarck, a împăratului Wilhelm, a împăratului Frederic, a ţarului Rusiei, a împărătesei Victoria şi a lui Napoleon al III-lea. Este o lucrare pe care orice om politic ar trebui s-o consulte dacă nu doreşte să rămână în necunoştinţă de cauză în privinţa multor aspecte din istoria politică a vremurilor noastre şi mai ales din istoria Chestiunii Orientale. Amintiri despre Regele Carol I reprezintă o pagină importantă a istoriei progresului european, dar aceasta nu este totul. Cartea înseamnă de asemenea o confesiune, care, întrucât aparţine unui personaj de sânge regal, este absolut unică prin caracterul ei complet - chiar şi într-o epocă atât de bogată ca a noastră în senzaţionale pagini de memorialistică.
 
Amintiri despre Regele Carol I prezintă o perioadă de peste douăzeci şi cinci de ani din viaţa unei tinere naţiuni europene, în decursul căreia aceasta şi-a câştigat independenţa şi s-a străduit cu succes să o păstreze, timp în care şi-a întreit veniturile prin activităţi paşnice. În perioada aceasta bogată în evenimente, în balanţa puterilor din Europa au avut loc transformări mai mari decât în multe secole anterioare. În Franţa o republică a înlocuit o monarhie, şi acelaşi lucru s-a petrecut de cealaltă parte a Oceanului Atlantic, în Brazilia. În acest timp, un tânăr căpitan dintr-un regiment de gardă prusac, un descendent al Casei de Hohenzollern, a pornit de unul singur în misiunea sisifică de a înfiinţa o monarhie constituţională într-o ţară unde până atunci comploturile şi revoltele scăpaseră din frâu. Tocmai acolo însă epoca noastră democratică a asistat la transpunerea în fapt a problemei tratate de Machiavelli în Principele: autoeducarea unui prinţ.
 
Bărbatul care cu treizeci şi trei de ani în urmă a sosit pe Dunăre ca un străin absolut - practic singur, fără consilieri sau susţinători - este actualmente, din toate punctele de vedere, conducătorul omnipotent al unei ţări care-şi datorează independenţa şi actuala poziţie pe de-a întregul activităţii lui de om de stat. Şi nici nu poate fi pus la îndoială faptul că, dacă n-ar fi existat el, România şi Dunărea de Jos ar fi acum doar un simplu nume pentru restul Europei - aşa cum de altfel fuseseră în trecut.
 
II
 
Regele Carol al României este al doilea fiu al răposatului prinţ Karl Anton[2] de Hohenzollern-Sigmaringen: ramura mai veche, sud-germană şi romano-catolică, a Casei de Hohenzollern, al cărei conducător este împăratul german. Până în anul 1849, Casa Hohenzollern-Sigmaringen, ale cărei domenii se află între Württemberg şi Baden, în apropiere de locul unde Dunărea izvorăşte din Pădurea Neagră, a deţinut drepturi suverane complete asupra unuia dintre principatele independente ale Confederaţiei Germane. Pe 7 decembrie 1849, prinţul Karl Anton a cedat în mod oficial şi voluntar Prusiei aceste drepturi suverane, atât ale lui, cât şi ale urmaşilor săi. Despre el suntem informaţi, din surse credibile, că:
Prinţul Karl Anton rămâne în istoria poporului german ca un om cu gândire liberală şi cu un înalt caracter, care, din propria sa voinţă, a renunţat la prerogativele lui suverane de dragul cauzei Unităţii Germane. Amintirea sa a rămas vie în inimile copiilor lui, ca idealul unui tată care - în ciuda stricteţei şi disciplinei sale - nu a fost temut, ci mereu iubit şi cinstit de familie. El a fost mereu cel mai bun prieten şi sfătuitor al fiilor săi adulţi.
 
Scrisorile pe care i le-a adresat fiului său Carol, şi care sunt frecvent citate în aceste memorii, reprezintă pe deplin dovada relaţiei aproape ideale dintre prinţ şi copiii săi, ca şi a mărinimiei lui unanim recunoscute.
 
Despre mama regelui - prinţesa Josephine de Baden - , aflăm că:
Prinţesa Josephine a fost o femeie profund religioasă, fără a fi defel bigotă. Altruismul ei i-a atras iubirea şi devotamentul tuturor celor care au cunoscut-o. Ca soţie şi mamă, a avut o viaţă de o excepţională armonie şi fericire. Respectul deosebit pe care regele Carol l-a arătat mereu faţă de sexul opus îşi are sursa în veneraţia pentru mama sa.
 
Prinţul Carol s-a născut pe 20 aprilie 1839 în castelul strămoşesc al familiei Hohenzollern, la Sigmaringen, un oraş situat pe malul Dunării, care pe atunci era condus de bunicul său, principele domnitor Karl de Hohenzollern-Sigmaringen. Pe vremea aceea, castelul nu era comoara de artă şi istorie din prezent. Regimul de viaţă al bunicului era patriarhal, aproape despotic: toate detaliile activităţilor din castel erau reglementate din perspectiva unei stricte economii. Deşi, poate, neplăcute uneori, aceste reguli s-au dovedit o educaţie de nepreţuit pentru tânărul prinţ, care avea să ajungă monarhul unuia dintre cele mai extravagante popoare din Europa. Punctualitatea era riguros aplicată: la ora 21:00, bătrânul principe îşi întorcea arcul ceasului, ca semn că ziua se terminase, iar la ora 22:00, întunericul şi tăcerea domneau în castel.
 
Prinţul Carol a fost un copil delicat şi a fost considerat ca atare şi la începutul tinereţii, deşi sănătatea şi însuşirile lui fizice nu lăsau deloc de dorit. Şi-a petrecut primii ani fericiţi ai copilăriei la Sigmaringen şi în reşedinţele estivale de la Inzigkofen şi Krauchenwies. Viaţa aceea paşnică a fost întreruptă în 1846 de o vizită la bunica lui maternă, Marea Ducesă Stéphanie de Baden, ocazie cu care prinţul Carol a atras atenţia şi interesul doamnei Hortense Cornu, prietena intimă şi confidenta prinţului Louis Napoleon, viitorul împărat Napoleon al III-lea.
 
Nu se poate spune că tânărul prinţ a progresat foarte rapid cu studiile sale, dar deşi învăţa mai încet, memoria lui s-a dovedit excelentă. În plus, firea sa independentă şi caracterul puternic l-au împiedicat să accepte cu uşurinţă părerile altora, o trăsătură pe care a păstrat-o după ani. Deşi, ca rege al României, este mereu dispus să asculte părerile altora, decizia finală rămâne invariabil în propriile lui mâini.
 
În anul 1848, pentru micuţul principat sud-german a urmat o perioadă agitată, întrucât valul revoluţionar l-a silit pe bătrânul principe să abdice în favoarea fiului său, Karl Anton. În urma acţiunii unui "Comitet de siguranţă publică", familia Hohenzollern a părăsit Sigmaringen pe 27 septembrie, ceea ce copiii au numit "primul exil", spre deosebire de "al doilea exil", care avea să se petreacă după şapte luni. Deşi principele Karl Anton a reuşit să se impună în faţa mişcării revoluţionare din 1848, necazurile au reînceput în 1849 din cauza insurecţiei din Marele Ducat Baden. Imediat după restaurarea ordinii, principele Karl Anton şi-a pus în aplicare planul pe care-l nutrea de mult timp, acela de a transfera suzeranitatea principatului Hohenzollern către regele Prusiei, iar într-un discurs de rămas-bun a declarat că unicul lui motiv era "dorinţa de a promova unitatea, măreţia şi puterea poporului german". Familia s-a stabilit mai întâi la Neisse, în Silezia Superioară (prusacă), apoi la Düsseldorf, unde principele Karl Anton a fost numit la comanda Diviziei a 14-a, în vreme ce Carol şi ulterior fratele lui, Friedrich, s-au mutat cu tutorele lor în Dresda, unde Carol a petrecut şapte ani.
 
Înainte de a se alătura părinţilor lui în Düsseldorf, Carol a absolvit cu succes examenul pentru gradul militar, deşi ar fi avut dreptul, ca prinţ al Casei de Hohenzollern, să revendice gradul fără examen. Drept răsplată pentru această reuşită, i s-a permis să întreprindă o călătorie prin Elveţia şi Italia de nord, înainte de a fi repartizat sub comanda guvernorului său militar, căpitanul von Hagens. Acest ofiţer era un bărbat potrivit din toate punctele de vedere pentru a-l educa şi pregăti pe tânărul prinţ pentru cariera militară, dezvoltându-i iniţiativa şi independenţa de acţiune. Potrivit propriei sale dorinţe, prinţul Carol a fost numit sublocotenent în Regimentul de Artilerie şi Gardă al Prusiei, dar nu i s-a cerut să înceapă serviciul militar decât după terminarea studiilor. O cunoaştere amănunţită a aspectelor practice ale viitoarei sale activităţi a fost dobândită la fortăreaţa Jülich, după care a urmat o vizită la faimoasele fabrici Krupp din Essen şi un curs de instruire la Berlin.
 
În toamna anului 1857, sora sa, prinţesa Stéphanie, s-a logodit cu regele Pedro al V-lea al Portugaliei, după care a urmat căsătoria prin procură la Berlin, pe 29 aprilie 1858. Un alt eveniment important pentru familie s-a petrecut în luna noiembrie a aceluiaşi an. Wilhelm, prinţ de Prusia (ulterior regele Wilhelm I, care şi-a asumat regenţa în timpul bolii fratelui său, regele Frederic Wilhelm al IV-lea), l-a numit pe prinţul Karl Anton de Hohenzollern prim-ministru al Prusiei. În felul acesta, fiul lui, Carol, şi-a dezvoltat marele interes faţă de politică şi a dobândit, în mod subconştient la momentul respectiv, un fond de cunoştinţe şi o experienţă diplomatică ce aveau să-i fie de mare folos în viitoarea carieră.
 
În atmosfera veselă din Berlin, Carol a fost profund afectat de vestea tristă a morţii lui Stéphanie pe 17 iulie 1859. După doi ani, căsătoria fratelui său Leopold cu infanta Antoinette de Portugalia i-a oferit ocazia de a vizita locul de veci al mult-iubitei sale surori lângă Lisabona. Pe drumul de întoarcere, prinţul Carol a solicitat să fie transferat la un regiment de husari, deoarece artileria nu părea la momentul acela să fie privită cu respectul pe care l-ar fi meritat. Transferul a fost însă amânat până la revenirea sa dintr-o călătorie prin sudul Franţei, Gibraltar, Spania şi Paris. După un semestru petrecut la universitatea din Bonn, prinţul Carol şi-a reluat serviciul militar, ca locotenent al Regimentului de Gardă 2 Dragoni cu sediul în Berlin, şi şi-a recâştigat iute poziţia pe care o deţinuse anterior în societatea din capitală. Familia regală, mai cu seamă prinţul moştenitor, şi-a primit cu căldură ruda sud-germană, iar prietenia nou creată s-a păstrat în ciuda încercărilor la care a fost supusă de trecerea timpului şi de separare.
 
O a doua vizită la Curtea imperială a Franţei, în 1863, de data aceasta la invitaţia lui Napoleon al III-lea, ar fi trebuit să culmineze printr-o logodnă cu o prinţesă a dinastiei Bonaparte, dar planul suveranului francez a eşuat, întrucât condiţiile propuse n-au fost privite cu ochi buni de regele Prusiei. Prinţul Carol s-a mulţumit cu consolarea oferită de regele Wilhelm că o va da repede uitării pe frumoasa domnişoară, pentru că avea să participe la război (în Danemarca). În calitate de aghiotant al prietenului său prinţul moştenitor al Prusiei, Carol a luat parte la asediul şi asaltul tranşeelor de la Düppel, capturarea cetăţii Fredericia şi invazia Iutlandei. Experienţa pe care a câştigat-o acum asupra războiului şi a vieţii în bivuac avea să fie inestimabilă pentru tânărul ofiţer, care urma să dobândească independenţa României pe câmpurile de bătălie din Bulgaria.
 
După încheierea războiului din 1864, prinţul Carol s-a întors la monotonia oarecum sumbră a vieţii de garnizoană din Berlin. În mod firesc, a început să simtă în scurtă vreme apăsarea plictiselii şi dorinţa de a participa la acţiuni mai interesante decât simpla rutină militară. Nimic însă nu indica pe atunci că, în scurt timp, prinţul Carol va trece din această relativă obscuritate în tărâmul vast al politicii europene prin acceptarea unei poziţii riscante, deşi foarte onorabile, de cea mai mare importanţă în Europa de Est - tronul Principatelor Unite ale Valahiei şi Moldovei, care, mulţumită eforturilor lui neobosite şi devotamentului faţă de datorie, sunt cunoscute acum ca Regatul României.
 
III
 
La începutul experienţei sale aventuroase, ca să nu spunem periculoase, prinţul Carol deţinea deja suficient capital preţios la care să apeleze. În primul rând, puţini principi pe umerii cărora căzuse povara guvernării destinelor unei naţiuni primiseră o educaţie timpurie atât de bine adaptată viitorului lor destin sau fuseseră atât de promiţător înzestraţi de natură cu calităţi despre care, în cazul acesta, se poate spune pe bună dreptate că fuseseră direct moştenite de la părinţii lui. Primii săi ani, şi cei mai uşor de modelat, fuseseră petrecuţi în sânul unei familii ideal de fericită, care ducea o existenţă simplă, ceea ce i-a oferit garanţia unei dezvoltări armonioase şi a unei vieţi fericite. Atât tatăl, cât şi mama lui se străduiseră cu toată convingerea să-i înveţe pe copii deosebirea dintre aspectul exterior şi adevărata natură interioară a oamenilor şi faptelor - adevărata esenţă a educaţiei atât pentru prinţi, cât şi pentru cei de rang mai puţin nobil. Iată o referire importantă despre prinţul Carol şi sentimentele lui cu puţin înainte de începerea domniei:
Îi repugna profund spiritul "iuncher" rigid şi de modă veche, care în perioada aceea prevala în Prusia şi Berlin, şi mai cu seamă la Curtea prusacă. Firea lui era prea simplă, prea autentică, pentru a accepta cu uşurinţă această simulare găunoasă, această agăţare de formule goale şi demodate. Educaţia lui fusese cu adevărat aristocratică, şi toate impulsurile lui erau dictate de simplitate şi spontaneitate. Instinctul l-a învăţat să preţuiască natura interioară a lucrurilor mai presus de aspectul lor exterior.
 
N-a trecut mult timp şi Carol a beneficiat de oportunitatea amplă de a transpune în practică aceste precepte. Nici ca principe, nici ca rege, suveranul României nu a îngăduit niciodată punerea sub acuzare a celor care l-au atacat personal. Delictul de lezmajestate nu există în România, sau, ca să folosim un eufemism, este permanent suspendat.
 
De mulţi ani, gazetele antidinastice persistă în atacurile împotriva regelui, a politicii şi a persoanei sale - uneori în chipul cel mai insolent. Deşi miniştrii săi l-au îndemnat în repetate rânduri pe Maiestatea Sa să autorizeze urmărirea în justiţie a ofensatorilor, el n-a acceptat niciodată să dea curs acestor cereri. Mai mult chiar, a refuzat să-i dea în judecată şi pe cei care i-au atacat consoarta, afirmând că regina este parte din el şi, la fel ca el, trebuie să fie deasupra insultelor şi să suporte riscul de a fi neînţeleasă sau chiar calomniată, rămânând pe deplin încrezătoare în justiţia infailibilă a Timpului care o va răzbuna.
 
Temperamentul cumpănit al regelui i-a adus o şi mai mare realizare. Pentru că să nu uităm totuşi că este posibil să tolerăm, ba chiar să iertăm calomnia, dar să agonizăm teribil în strădania de a ne stăpâni sentimentele rănite. Se spune că regele Carol citea multe pamflete injurioase şi articole îndreptate împotriva lui şi a dinastiei sale şi că era capabil uneori chiar să descopere un filon de umor în cele mai fantastice distorsionări ale adevărului pe care le conţineau aceste materiale.
 
Se spune că, referindu-se la unul dintre cele mai scandaloase atacuri personale îndreptate vreodată împotriva lui, regele ar fi zis că nu-l putea nici atinge, nici afecta, deoarece era mai presus de aşa ceva. Aşa cum a spus Goethe despre prietenul lui decedat, Schiller:
Iar jos, în urma sa, a rămas - în negura aparenţelor
Ceea ce ne înlănţuie pe toţi: banalitatea.
 
Indiferenţa absolută a regelui faţă de calomnie se datorează fără doar şi poate convingerii sale că timpul îi va da dreptate - că un conducător trebuie să-şi urmeze calea şi că aprecierea finală aparţine întotdeauna posterităţii.
 
IV
 
Cineva care a trăit mulţi ani în contact strâns cu familia regală română a oferit următoarea descriere, plină de simpatie, totuşi evident sinceră, a impresiei personale pe care o creează regele:
Când l-am întâlnit pentru prima oară, regele Carol împlinise cincizeci de ani. Poate că nu există altă etapă a vieţii în care bărbatul să-şi dovedească mai complet personalitatea decât această vârstă. Dezvoltarea sa fizică s-a încheiat de mult, dar, pe de altă parte, nu şi-a pierdut nici elasticitatea, nici puterea. Individualitatea spirituală îi este de asemenea coaptă şi completă, în măsura în care se poate spune că o fire profundă şi desăvârşită şi-ar fi încheiat dezvoltarea. În armonie cu adevărata nobleţe care exclude orice efecte împrumutate sau deliberate, prima impresie pe care regele o lasă asupra străinilor nu este frapantă: el este prea distins ca să atragă atenţia şi prea autentic ca să creeze o impresie imediată. Un pictor i-ar putea admira trăsăturile chipeşe, însă regelui îi lipsesc statura înaltă şi fizionomia impresionantă care este atributul eroului din romanele cavalereşti şi care aţâţă entuziasmul maselor. Pe de altă parte, constituţia lui zveltă, de înălţime medie, este elegantă şi bine proporţionată; pasul îi este energic şi graţios. Ochii albastru-marin de sub sprâncenele negre şi groase ce se întâlnesc deasupra nasului acvilin rătăcesc uneori fără astâmpăr. Sunt ochii unui vultur, o comparaţie banală care a fost frecvent utilizată în trecut. Mai mult încă, agerimea şi acuitatea lor justifică o afinitate cu regele păsărilor.
 
În general nu se ştie - dar este adevărat - că regele României este pe jumătate francez prin descendenţă. Bunica lui paternă a fost prinţesa Murat, iar bunica maternă, aşa cum am amintit deja, a fost o franţuzoaică bine-cunoscută în istorie: Stéphanie Beauharnais, fiica adoptivă a lui Napoleon Bonaparte, devenită ulterior prin măritiş prinţesa Stéphanie de Baden. Pe baza acestor particularităţi genealogice s-au obişnuit oamenii să-i atribuie regelui unele dintre caracteristicile evidente. Aspectul lui personal - şi mai cu seamă profilul minunat, ca dăltuit în marmură - reaminteşte fără doar şi poate de trăsăturile tipice ale vechii nobilimi franceze. De asemenea, statura zveltă, simetrică şi graţioasă este mai degrabă de stirpe Beauharnais franceză, decât Hohenzollern germană. Talentul lui pentru replici spirituale - l'esprit du moment, cum este denumit în mod inspirat - este în mod clar francez şi poate că tot francez îi este şi temperamentul sangvin, care i-a fost de mare folos şi l-a ajutat să nu descurajeze în mijlocul necazurilor celor mai grele, mai ales cu ani în urmă, când supuşii săi nu-l ştiau şi nu-l preţuiau ca în prezent. O capacitate uriaşă de muncă şi o indiferenţă absolută faţă de orice satisfacţie materială - sau gratificaţie a simţurilor - l-au înzestrat de asemenea în chip unic pentru ceea ce posteritatea va considera că a fost vocaţia sa cea mai de seamă: cea de politician. Iar succesul lui ca politician este cu atât mai remarcabil cu cât educaţia din tinereţe ca şi gusturile iniţiale fuseseră exclusiv ale militarului prusac. Carol nu studiase nici măcar dreptul şi administraţia, care sunt considerate în mod uzual temelia unei cariere politice. Cu toate acestea, nu puteai detecta la el nimic din asprimea sau spiritul visător german; poate puţin din duritatea insensibilă a fierului, mai degrabă din consistenţa oţelului - elasticitatea unei săbii bine făurite - care, deşi va fi afectată de rugină şi se va îndoi uneori, îşi va recăpăta mereu tăişul drept. Aşa am fost asigurat că este regele Carol ca politician - nu va ceda şi nici nu va şovăi în faţa vreunei influenţe, fiindcă moderaţia unei gândiri independente şi obiective nu l-a părăsit de fapt niciodată. Temperamentului său excepţional se datorează de asemenea faptul că a fost mereu capabil să facă faţă opoziţiei - ba chiar şi ostilităţii dureroase - fără a-i simţi efectul aşa cum o face omul obişnuit.
 
El a trebuit să înceapă prin a stăpâni dificila artă de a-i accepta pe oameni aşa cum sunt, ceea ce - aşa cum regele însuşi recunoaşte - a reuşit doar treptat. Cu toate acestea, a avut un geniu înnăscut pentru arta de a fi conducător. Prin însăşi firea sa, este un realist pragmatic, al cărui apetit nesăţios pentru informaţii, faits politiques, înăbuşă majoritatea celorlalte interese. De aceea a profitat prompt de experienţă care, adăugată gândirii independente pe care a avut-o dintotdeauna, a făcut din el un oportunist ale cărui oportunităţi au însemnat mereu bunăstarea ţării sale. Regele abordează chestiunile publice cu mintea deschisă a lui Gladstone: adică fără prejudecăţi, fără să aibă propriile lui opinii înrădăcinate. El îi ascultă pe toţi - şi în felul acesta îşi formează propria lui opinie - şi sfârşeşte în mod invariabil prin a-i impresiona şi influenţa pe alţii. Ba chiar manipulează în mod indirect opinia publică, întâlnindu-se şi discutând constant cu mulţi oameni. Şi asta pentru că în România nu există favoritism de clasă, cel puţin nu în privinţa accesului la monarh. Oricine poate fi prezentat la Curte şi în orice după-amiază de duminică oricine îl poate vedea pe rege, chiar şi fără formalitatea unei cereri de audienţă, care să-i fixeze o întâlnire.
 
Favoritismul personal n-a existat niciodată în timpul domniei regelui Carol. Dimpotrivă, el a înţeles şi a aplicat atât de meticulos ceea ce consideră a fi datoria lui de imparţialitate personală, încât odată a oferit următoarea justificare pentru o asprime aparentă: domnitorul trebuie să ridice pe unul şi să coboare pe altul după cum o cer interesele ţării. Cu alte cuvinte, nu trebuie să se lase condus de sentimentele personale, pe când în viaţa privată n-ar trebui să abandoneze niciodată un prieten. În acelaşi timp, regele Carol este foarte atent să evite responsabilitatea personală - nu din timiditate, ci întrucât consideră că o asemenea promovare este incompatibilă cu demnitatea unui rege constituţional. Ca atare, forma uzuală de discurs în consiliile cu miniştrii săi nu este "Le Roi le veut" ("Regele vrea aceasta"), ci mai degrabă "Cred că este în interesul poporului să se facă cutare şi cutare lucru".
 
Unul dintre aforismele favorite ale regelui este sugestiv pentru epoca noastră locvace: "Nu ceea ce face un principe, ci ceea ce spune îi aduce duşmani!" Ca toţi oamenii de geniu - ceea ce germanii numesc "geniale Naturen" - , regele Carol este un om simplu, neafectat[3], lipsit de făţărnicie, dar dotat cu o stăpânire de sine impresionantă, o rară putere de discernământ şi o judecată echilibrată.
 
Cu toată mândria moştenită de la Casa de Hohenzollern, un sentiment la care nu renunţă niciodată şi care este un stimulent constant pentru a-şi regla comportamentul în conformitate cu un standard ridicat, regele Carol susţine că nimeni n-ar trebui să lase un slujitor să facă pentru el ceea ce ar putea face singur. De asemenea, regele a avut dintotdeauna o afecţiune sinceră faţă de oamenii de origine modestă care au făcut ceva cu viaţa lor şi care s-au ridicat în mod onest prin propriile lor merite. O persoană care munceşte - indiferent cât de sărăcăcioase i-ar fi condiţiile - se află mai aproape de simpatiile lui decât una a cărei poziţie îi oferă o scuză pentru lenevie. În mod instinctiv, el îl detestă pe "trândav", indiferent care i-ar fi originea. Regele nu admite că poziţia nobilă poate fi un pretext pentru o viaţă inutilă, tot aşa cum nu poate scuza abaterea de la principiile moralităţii tradiţionale. Iar din acest punct de vedere, propria lui viaţă, care în mod singular a fost marcată de ceea ce limba germană numeşte "Sittenreinheit", adică "puritatea moralei", oferă o justificare impresionantă pentru intoleranţa lui asupra acestui subiect anume.
 
V
 
Se spune despre regele Carol că este ferm convins că maximele pe care s-a străduit să le pună în practică sunt singurele posibile prin care o monarhie clădită pe baze democratice poate spera să existe în epoca noastră. El încearcă însă, în mod vădit, să pună pe seama principiilor ceea ce, cel puţin în acest caz, se datorează probabil în mare măsură darurilor intuitive ale unei personalităţi extraordinare. Maximele sunt nişte instrumente foarte utile, totuşi nu înseamnă totul. Oare nu chiar Immanuel Kant a recunoscut că, în decursul lungii sale experienţe de tutore, n-a fost niciodată în stare să aplice cu succes în practică acele precepte pe care se bazează lucrarea sa Despre pedagogie? În acelaşi timp, multe dintre dificultăţile rezolvate cu succes de regele României au fost de o asemenea natură încât n-ar fi fost niciodată suficientă aplicarea banală a preceptelor sau maximelor. Printre acestea pot fi citate crizele acute care au fost, la răstimpuri, produse de nemilosul război dintre partidele din România. Astfel, în timpul războiului franco-german, când simpatiile românilor au fost aproape unanim de partea Franţei, poziţia regelui a fost foarte dificilă. Ostilitatea duşmănoasă pe care a întâlnit-o în zilele acelea i-a pus răbdarea la încercare, ba chiar a atras după sine o ameninţare cu abdicarea. O fire mai slabă şi-ar fi părăsit postul. Apoi, în 1888, când o răscoală ţărănească provocată de intrigi de partid părea să ameninţe rezultatele multor ani de trudă, până şi oameni de stat cu multă experienţă au sugerat că era posibil ca dinastia Hohenzollern să nu mai reziste încă şase luni. Regele a fost sfătuit să folosească forţa armată împotriva răsculaţilor, dar el a refuzat, a demis guvernul şi a chemat opoziţia la putere, iar evenimentele ulterioare au dovedit că decizia lui fusese cea bună. Dar, de departe, criza cea mai mare a domniei lui, şi, în acelaşi timp, cel mai important test al temerităţii şi inteligenţei sale politice, le-a provocat situaţia deosebit de dificilă a României în timpul Războiului Ruso-Turc din 1877; în acest caz, miza a fost, într-adevăr, însăşi existenţa României. Situaţia poate fi citită printre rânduri în volumul de faţă.
 
În baza unei convenţii, regele le permisese ruşilor să treacă prin România, dar aceştia declinaseră o alianţă acceptabilă pe care o doreau românii. Când situaţia din Bulgaria a început să se agraveze pentru ei, ruşii au dorit să apeleze la trupele româneşti care erau staţionate pe malurile Dunării. Regele, pe atunci domnitorul Carol, cu instinct de soldat - iar în acest caz, mai degrabă cu cel de politician vizionar - , ardea de dorinţa ca România să participe la lupte, însă s-a luat hotărârea ca ţara să intre în război doar ca putere beligerantă independentă. De aceea a refuzat să ofere ajutorul solicitat - apoi l-a refuzat din nou, în ciuda pericolului grav pe care l-ar fi putut reprezenta pentru România şi, mai presus de toate, pentru el însuşi, resentimentele ruseşti. Între timp, ruşii au fost înfrânţi în bătăliile din jurul Plevnei; domnitorul Carol nu li s-a alăturat nici acum, fără să-i refuze în mod direct, ci recurgând la o tărăgănare, care aproape că i-a scos din minţi pe ruşi. În teribilele luni iulie şi august ale anului 1877, în care soldaţii lor mureau ca muştele, ruşii puteau vedea armată română care stătea mobilizată, dar nemişcată, la câteva ore depărtare spre nord, pe malul Dunării - neclintită, în ciuda tuturor apelurilor de ajutor venite din partea Moscovei. În cele din urmă, ruşii au fost obligaţi să accepte condiţiile principelui Carol, să-i îngăduie comanda independentă şi supremă a trupelor române şi să treacă tot sub comanda lui un corp mare de trupe ruseşti. Atunci, fostul locotenent prusac a trecut la acţiune în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, după ce rezistase patru luni jocului ruşilor şi-i făcuse până la urmă să cedeze. Dacă Rusia i-ar fi refuzat condiţiile, nici măcar un singur soldat român n-ar fi participat la acel conflict în urma căruia suveranul lor s-a acoperit de faimă. Căutarea gloriei militare per se nu făcea parte din planurile lui de conducător al României, deşi instinctul respectiv era puternic în Casa de Hohenzollern. De asemenea, pe 11 septembrie, bătălia de la Griviţa - care a fost declanşată împotriva sfatului său - l-a găsit pe domnitor la post şi şaisprezece mii de ruşi şi români[4] au fost ucişi şi răniţi sub comanda lui, probabil mai mulţi soldaţi ucişi în luptă deschisă într-o singură zi decât pierduse Anglia în toate războaiele ei post-Crimeea! Desigur, aici se poate vorbi despre eroism, totuşi cu greu ar putea fi considerată o realizare dacă o comparăm cu tacticile Fabian care au precedat-o, şi a căror execuţie, până la ivirea momentului psihologic, a necesitat nervi de oţel. Rareori la politique dilatoire[5] - al cărei maestru a fost prinţul Bismarck în relaţiile sale cu Benedetti - a avut un exponent mai iscusit decât regele Carol în această ocazie memorabilă. Iar rezultatele sale, deşi ulterior diminuate prin decizia Congresului de la Berlin, au asigurat independenţa României şi crearea ei ca regat.
 
VI
 
Originea germană a regelui Carol este evidentă îndeosebi în dragostea sa pasionată pentru natură. La Sinaia - reşedinţa lui estivală - , el îşi îngrijeşte copacii cu aceeaşi solicitudine care l-a caracterizat pe faimosul său compatriot, prinţul Bismarck. Regele preferă să-şi petreacă vacanţele în decoruri romantice: la Abbazia, pe Adriatica albastră sau în Elveţia. Vizitează Ragatz aproape în fiecare an şi se bucură din plin de timpul petrecut printre burghezii elveţieni sinceri. Acolo îi este imposibil să-şi ascundă identitatea, dar se străduieşte să evite temuţii turişti "vânători de regalităţi" de anumite naţionalităţi şi găseşte un nesfârşit izvor de amuzament în politeţea grosolană a locuitorilor, cu obişnuitul lor salut "Herr König, beehren Sie uns bald wieder" - "Domnule rege, vă rugăm să ne mai onoraţi cu vizita voastră".
 
Îi place de asemenea să se plimbe după voie, anonim, printre clădirile venerabile din oraşe ca Viena şi München, să viziteze galerii de tablouri şi obiecte de artă şi să culeagă idei în vederea obţinerii pentru propriul lui popor a unora dintre acele comori de cultură pe care le admiră în marile centre ale civilizaţiei. Cu sacrificii personale însemnate, a strâns de altfel o galerie de tablouri destul de respectabilă în Bucureşti şi Sinaia.
 
Dacă am insistat oarecum pe îndelete asupra caracteristicilor personale ale regelui şi a metodelor lui politice, am făcut-o pentru a-l ajuta pe cititor să înţeleagă ce fel de om este şi astfel să-şi facă o idee clară despre cauză şi efect atunci când apreciază felul în care aparent imposibilul a devenit realitate. Lucrul acesta pare cu atât mai necesar, cu cât Amintirile... în sine - într-o măsură mai mare un jurnal decât o biografie - sunt concepute într-un spirit de rară imparţialitate. Mai cu seamă scrisorile adresate regelui de către tatăl său - care ne oferă ocazia de a descoperi o relaţie fermecătoare între tată şi fiu - fac cinste spiritului neînfricat al celui din urmă prin publicarea lor, iar francheţea cu care sunt prezentate situaţiile cele mai dureroase nu poate să nu atragă simpatia şi respectul cititorului. Ba chiar cartea conţine pasaje pe care mulţi narcisişti ar evita să le publice. Dar tocmai aceasta îi imprimă pecetea nepreţuită a adevărului, lăsând în acelaşi timp cititorului libertatea totală de a-şi formula propriile lui judecăţi.


[1] "Aus dem Leben König Karls von Rumänien. Aufzeichnungen eines Augenzeugen" Ed. Verlag der J. G. Cotta'schen Buchhandlung, Stuttgart (n. ed. orig.). Volumul în limba germană cuprinde memoriile regelui Carol I consemnate de Mite Kremnitz (n. ed. rom.).
[2] Prinţul s-a iscălit întotdeauna Karl Anton, ca un nume dublu; de aici, şi nevoia de a face această observaţie (n. ed. orig.).
[3] Lord Macaulay îl citează pe contele de Chatham ca fiind excepţia de la această regulă invariabilă, după cum urmează: "A fost un caz aproape solitar de om de geniu real şi spirit curajos, nobil şi impunător, fără simplitate de caracter." - (William Pitt, conte de Chatham) "Critical and Historical Essays" de Macaulay (n. ed. orig.).
[4] În rândul românilor s-au înregistrat 2.659 de morţi şi răniţi (n. ed. orig.).
[5] Politică de amânare, tergiversare - în franceză, orig. (n. red.).

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer