Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Trecut şi prezent


Doina Alexandru, pe marginea unei cărţi de Corneliu Coposu

26.11.2014
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Corneliu Coposu
File dintr-un jurnal interzis
Editura Vremea, 2014



Citiţi un fragment din această carte.

*****
File dintr-un jurnal interzis - Intro

Despre jurnalul pierdut, confiscat, prigonit al lui Corneliu Coposu, s-a vorbit de mult. Prima dată am auzit despre el chiar de la domnul Coposu, care afirma că deşi Securitatea îi confiscase mii de pagini, tot ar fi avut material să scrie zece cărţi, dar îi lipsea timpul. Mi-a povestit despre manuscrisele care au stat ascunse într-o valiză la un bun prieten: însemnări de jurnal, notaţii, fişe. Pe baza lor ar fi vrut să-şi reconstituie jurnalul în care consemnase evenimente la care fusese martor încă din anii \'30, când era secretarul lui Maniu, "umbra lui", precum şi monografia ce-i fusese confiscată Istoria unui tribun. Viaţa lui Iuliu Maniu. Regreta profund pierderea acestei cărţi gata de tipar în 1947.
 
După moartea lui Corneliu Coposu, surorile sale, doamnele Flavia Bălescu şi Rodica Coposu, au păstrat ani de zile documentele, regretând şi ele efortul minuţios şi laborios al însemnărilor alcătuite timp de patru decenii de fratele lor, efort zădărnicit de confiscări la percheziţii, de cenzură şi urmărire perpetuă. În absenţa autorului, aceste însemnări, destinate să devină cărţi de istorie trăită au rămas sub pecetea tainei. Au aşteptat ani buni într-un raft din odaia minusculă a uriaşului plecat spre un destin ceresc, poate mai clement decât fusese cel terestru.
 
Trebuia să se împlinească probabil acest centenar de la naşterea Seniorului ca peceţile să cadă, desferecate de pe aceste scrieri descifrate cu multă migală şi trudă de mine şi de Gabriela Soare. Îi mulţumesc pe această cale pentru strădania ei nobilă, motivată de veneraţia pentru ultimul mare model de spiritualitate, demnitate şi morală creştină. Surorilor domnului Coposu, Flavia şi Rodica, le mulţumesc pentru încrederea cu care m-au onorat încredinţându-mi manuscrisele rămase de la fratele lor şi pentru ajutorul acordat la decriptarea multor enigme.
 
Într-o pagină introductivă a unui manuscris definitivat în 1978 şi depus la Arhivele Statului, semnată olograf, Corneliu Coposu îşi expune calitatea de martor ocular al evenimentelor consemnate, subliniind caracterul documentar, obiectiv al relatărilor, fără interpretări sau comentarii: "Dacă relatările vor putea servi cercetătorului de mâine la reconstituirea şi elucidarea obiectivă a unor evenimente istorice necunoscute în amănunte, unilateral cunoscute sau eronat interpretate, din lipsă de material documentar, autorul lor va avea satisfacţia de a-şi fi făcut o datorie cetăţenească".
 
Iată deci că în cele din urmă Corneliu Coposu şi-a îndeplinit postum şi această ultimă datorie cetăţenească faţă de ţara care i-a oferit doar 33 de ani de libertate, l-a aruncat 17 ani în temniţe şi domiciliu forţat, iar pe mentorul său iubit, artizanul Unirii, l-a judecat la vârsta de 75 de ani, condamnându-l la 104 ani de închisoare şi aruncându-i osemintele, pentru vecie, în groapa comună din cimitirul săracilor din Sighet.
 
Majoritatea însemnărilor lui Corneliu Coposu din jurnalul său gravitează în jurul unui singur astru: Iuliu Maniu. Consemnează mişcările diurne ale Prezidentului, întâlnirile sale cu regele, cu toate personalităţile politice importante din România, cu diplomaţii străini aflaţi la Bucureşti; contactele şi strategia, începută încă din 1942, de a scoate România din alianţa cu Germania şi a o trece de partea Aliaţilor; acţiunile secrete întreprinse în acest scop prin emisari şi corespondenţă, actul de la 23 August şi, în final, încercările disperate ale bătrânului luptător de a-i convinge pe diplomaţii englezi şi americani şi guvernele lor să nu abandoneze România în ghearele comunismului sovietic.
 
Corneliu Coposu era convins că Sfinxul de la Bădăcin a fost un om care se naşte o dată la două secole. Îl descria oare hiperbolic discipolul său? Nu s-ar spune, judecând după portretul glorios făcut lui Maniu de un excelent observator străin, ziaristul american Reuben H. Markham, corespondent al ziarului Christian Science Monitor în România anilor imediat postbelici, care afirma că "nici o personalitate românească, fie ea figură istorică sau contemporană, nu se bucură de prestigiul acestui solemn şi genial, fragil şi rafinat absolvent al şcolilor Blajului":
"Nu a urmărit decât ridicarea spirituală şi eliberarea poporului său, iar instrumentele principale pe care le-a folosit în această luptă au fost şcoala, biserica şi politica. Cunoscându-i nemijlocit pe ţăranii din jurul Blajului, ca şi de pretutindeni din Transilvania, el a devenit deputatul lor în parlamentul de la Budapesta şi s-a distins ca un neînfricat, deşi înţelept şi manierat exponent al oropsiţilor săi conaţionali. El a devenit la Budapesta liderul grupurilor tuturor celorlalte minorităţi, opresate de trufia ungurească.
 
Numele şi activitatea lui Maniu au ajuns sinonime cu lupta românilor pentru dreptate socială şi drepturi naţionale. El a fost adevăratul conducător în istoricele clipe din decembrie 1918, când Transilvania s-a unit cu România, şi a reprezentat unul dintre factorii importanţi în crearea României Mari. [...] S-a opus cu furie şi fără preget doamnei Lupescu, amanta regelui Carol II, a cărei poziţie dominantă în viaţa românească o considera un dezastru politic şi o degradare morală. Nici un profet evreu nu i s-a opus cu o mai mare înverşunare lui Jezebel decât a făcut-o Maniu faţă de Magda, amanta regelui. S-a ridicat, de asemenea, împotriva regelui Carol II pentru că l-a considerat autocrat, profascist şi părintele autoritarismului în România. [...] În timpul războiului, el [Maniu] s-a dedicat cauzei aliaţilor, îndeosebi Americii şi Marii Britanii, cu un devotament egal cu al liderului oricăreia dintre Naţiunile Unite, şi aceasta în condiţiile în care România lupta de partea Axei. Maniu nu s-a abţinut niciodată de a da glas sentimentelor sale anti-naziste, spunându-i în repetate rânduri dictatorului Ion Antonescu că face o greşeală catastrofală împingând armata română în luptă dincolo de Nistru, şi i-a cerut mereu să încheie pace cu Aliaţii. În acel moment, numele său cântărea greu în afara graniţelor ţării şi, fără nici o îndoială, în România avea o greutate mai mare decât numele tuturor celorlalţi politicieni puşi laolaltă. Britanicii au stabilit cu dânşii contact direct prin radio şi, la începutul lui 1944, au început la Cairo negocieri directe cu trimişii săi. Prestigiul lui Maniu era de ani de zile atât de mare şi el era atât de unanim recunoscut ca întruchiparea opiniei publice româneşti încât, în ciuda opoziţiei sale severe şi deschise la adresa totalitarismului, nici un dictator nu a îndrăznit să îl întemniţeze înainte ca dictatorii comunişti să fi pus mâna pe putere. [...]
 
În ciuda rigidităţii sale şi a ataşamentului ferm faţă de propriile principii, pe care le-a urmat cu mare străduinţă, Maniu este un om foarte sentimental, am văzut un exemplu mişcător în acest sens la procesul lui Ion Antonescu, desfăşurat în faţa Tribunalului Poporului. Când Maniu se pregătea să părăsească sala tribunalului, după ce depusese mărturie, în picioare, timp de şase ore şi jumătate, el a trecut inevitabil prin apropierea boxei acuzatului şi, deodată, sub impulsul momentului, a strâns mâinile celor doi conducători inculpaţi, Ion şi Mihai Antonescu. [...] Acest gest a stârnit de îndată o furtună de insulte din partea conducerii comuniste. [...] Am avut ocazia să vorbesc cu dânsul în particular la puţin timp după acest incident şi l-am întrebat de ce a făcut un gest atât de imprudent şi ne-necesar, în fond. Mi-a răspuns că l-a făcut pentru că, dacă n-ar fi procedat aşa, i-ar fi fost ruşine de dânsul tot restul vieţii. [...] Consideră că a acţionat ca un om şi ca un creştin, fără a se gândi la consecinţe. Ar fi fost un laş dacă ar fi procedat altfel, or el nu se consideră un laş. A văzut doi bărbaţi izolaţi, consternaţi, părăsiţi, urâţi de clica conducătoare, doi oameni în faţa morţii. A avut un presentiment că vor fi împuşcaţi curând, după cum s-a întâmplat... Şi atunci când, pentru o clipă, s-a aflat în faţa lor pentru ultima oară, a simţit că el, creştinul care este, ar fi ipocrit dacă nu le-ar oferi o strângere de mână în semn de rămas bun."
 
După instaurarea guvernului Groza de către sovietici la 6 martie 1945, principala ofensivă a Moscovei s-a concentrat împotriva lui Maniu şi a P.N.Ţ.-ului. Guvernul i-a hărţuit pe liderii ţărănişti - "aşa cum altădată ţăranii o făceau cu lupii", scrie Markham. "Maniu, sprijinit de eroicii săi colaboratori, se îndrepta spre ultima înfruntare cu tirania impusă de ruşi şi o făcea cu tot atâta curaj ca Ian Hus sau Martin Luther." La 14 iulie 1947, Mihalache, Penescu, Carandino, Ilie Lazăr şi alţi fruntaşi ţărănişti au căzut în cursa întinsă de comunişti la Tămădău. În aceeaşi zi, era arestat Corneliu Coposu. La 15 iulie, a fost arestat Maniu, care atunci se găsea într-un sanatoriu. Două săptămâni mai târziu, Partidul Naţional Ţărănesc a fost interzis prin decret. A doua zi după arestare, lui Maniu i s-a retras imunitatea parlamentară şi a fost acuzat public. Reflectând asupra destinului tragic al marelui Maniu, ziaristul american nota cu amărăciune:
După o jumătate de secol de neîntrerupt serviciu spre binele şi prosperitatea României, Maniu îşi încheia misiunea publică înscriindu-se în seria de figuri eroice care fac onoare umanităţii. Fără apărare, în faţa unui asupritor colosal, conştient că atât el, cât şi naţiunea sa fuseseră lăsaţi pradă tiraniei de către democraţiile lumii [...], el a mers până la capăt, neînfrânt, împotriva tiraniei, a înşelăciunii şi a brutalităţii. Când comuniştii au închis uşa temniţei în care a intrat într-o zi de noiembrie, ei au năruit ultimul sprijin al poporului român. Soarele, care pentru Maniu a apus în acea seară de marţi, a apus atunci pentru întreaga Românie.
 
Am citat pe larg din cartea România sub jugul sovietic a lui R. Markham, deoarece îl pune în adevărata valoare pe eroul central al jurnalului lui Corneliu Coposu, între altele pentru rezistenţa eroică dusă cu credinţă şi fervoare la instaurarea comunismului sovietic. Romulus Rusan, editorul acestei capodopere a literaturii documentare, remarca: "Patosul cu care Markham apără adevărul românilor nu este întrecut decât de amărăciunea faţă de nepăsarea prin care Aliaţii occidentali i-au lăsat să spere că vor fi ajutaţi să iasă, măcar după terminarea războiului, din capcana istoriei şi din fatalitatea geografiei."
 
Este din nou un moment de răscruce în care am putea constata cu luciditate că din capcana istoriei şi din fatalitatea geografiei se poate ieşi utilizând chiar mijloacele democraţiei, alegerea liberă, opţiunea personală spre ceva mai bun sau mai puţin rău, dacă în vremuri tulburi nu mai putem discerne prin dreapta socotinţă, cu adevărat, între bine şi rău.

****
Trecut şi prezent

Stau în faţa teancului de pagini dactilografiate sau caligrafiate cu scrisul distins, ce-mi este deja de mult cunoscut, al domnului Coposu, însemnări, ciorne, copii de articole proprii sau semnate de diverşi autori, tăieturi de presă, corespondenţă, fotografii. Este conţinutul valizei păstrate după moartea lui de surorile sale Flavia şi Rodica. Unele dintre aceste pagini le-am regăsit în volumele publicate în ultimii ani, cele mai multe nu au văzut niciodată lumina tiparului. Însemnările lapidare, prescurtate, fişele de bibliotecă, notele personale îmi confirmă, în bună măsură, mărturisirea făcută demult chiar de autorul lor: "Nimeni în afară de mine n-ar putea descifra aceste însemnări".
 
Dincolo de acest impas real, în ultimii ani valiza de hârtii rămasă de la domnul Coposu devenise pentru mine o adevărată obsesie, echivalentul unui blocaj psihic, expresia propriei mele neputinţe de a aduce la lumină paginile de manuscris, însemnări despre oameni şi evenimente, cum le intitulase el însuşi. Sunt file înaripate consacrate făuritorilor istoriei Transilvaniei şi României Mari, mentorului iubit, Iuliu Maniu, istoriei Partidului Naţional Ţărănesc, clerului, camarazilor căzuţi pradă temniţelor comuniste. Le-am contemplat îndelung, mă simţeam vinovată faţă de autorul lor şi de încrederea arătată mie de surorile lui, dar aveam parcă mâinile legate, mi-era imposibil să întreprind ceva, în ciuda imensei admiraţii faţă de această exemplară familie. În speţă, una din cauzele paraliziei mele în faţa vrafului de manuscrise este prăpastia dintre idealurile pentru care a militat Corneliu Coposu, vădite în toate aceste texte, şi realitatea politică românească de azi, în care se înscrie, ca o rană deschisă, distrugerea partidului istoric pentru care el şi-a jertfit întreaga viaţă. Este un adevăr trist, ce nu poate fi ocolit sau fardat, travestit în frumoase fraze convenţionale, spre a practica o dată în plus autodecepţia.
 
Toate creaţiile sale politice au fost demolate sistematic de adversari, dar mai ales de aliaţi, începând cu Convenţia Democrată, liniile sale directoare au fost abandonate, principiile sale au fost călcate în picioare, angajamentele luate în numele partidului - uitate şi neonorate (ca de pildă angajamentul faţă de restaurarea monarhiei, restituirea proprietăţilor furate, deconspirarea Securităţii ca poliţie politică).
 
Cum se pot raporta la codul moral al lui Corneliu Coposu transfugii politici (el îi numea "fripturişti"), cei care au distrus prin implozie, cei care au abandonat criteriile democratice fundamentale?
 
Iar când toate acestea şi mai mult decât acestea s-au întâmplat, când deriva faţă de crezul lui Corneliu Coposu este atât de strigătoare la cer, e poate explicabil că resortul interior al multora se blochează, se demobilizează, constatând falia tot mai adâncă apărută între idealurile sale şi actualitatea politică românească în care nu mai recunosc nici un crâmpei din principiile Seniorului.
 
Casa din Mămulari 19, cu muşcate la ferestre, cu cele trei cămăruţe ale ei, odinioară copleşită până la refuz de mulţimea admiratorilor recenţi, invadată de cohorte de prieteni politici, unde se călcau la propriu pe picioare miniştri, deputaţi, preşedinţi de tot felul - şi-a recăpătat liniştea deplină de dinainte, când pragul ei era călcat doar de vechi prieteni şi de statornici securişti. Algoritmul s-a păstrat!
 
Abandonată de foştii admiratori postdecembrişti, căsuţa din Mămulari, în care ilustrul ei locatar de 1,90 m dormea într-un pat de 1,80 m, într-o odaie-chilie, mi se părea un sanctuar, o oază de puritate, unde candela amintirii lui era vegheată de surorile iubite, Flavia şi Rodica. Amfitrionul i-a scutit pe falşii amici de o invitaţie postumă la ospăţul lui Timon din Atena. Rândurile puţinilor amici octogenari credincioşi s-au rărit treptat...
 
În fiecare miercuri, timp de 40 de ani, venea în vizită acelaşi statornic prieten, Şerban Ghica, cel mai credincios şi mai drag pe care l-a avut Corneliu Coposu. Fidelitatea inimii îl distingea cu blazonul aristocraţiei sufleteşti alături de care propria sa obârşie princiară părea doar un pleonasm. El descindea direct din acea Atlantidă românească de care ne simţim încă atât de legaţi, dar pe care nu o mai putem recupera din abisul în care a scufundat-o teribilul cataclism comunist şi prezentul indiferent. Ataşaţi de continentul pierdut al valorilor ce preţuiesc onoarea, demnitatea şi jertfa, putem îndrăzni să visăm doar că pământul acesta va naşte în continuare, după o inerentă gestaţie, exemplare umane ce ne vor umple din nou de mândrie pe toţi cei care simţim româneşte şi vrem să fim mai mult decât "o populaţie". Voi ilustra ceea ce spuneam despre Atlantida românească şi despre modelul modelului, nu cu un pasaj eroic din jurnal, ci cu o scurtă însemnare banală a lui Corneliu Coposu din 18 noiembrie 1943, referitoare la garderoba lui Maniu: "Femeia de serviciu a Preşedintelui, Iulia, mă informează alarmată că toată lenjeria de corp (de altminteri foarte modestă) a lui Maniu este complet degradată şi că spălătoria refuză să o mai primească la curăţat. Aducând la cunoştinţa Preşedintelui situaţia, acesta i-a spus categoric că, în conformitate cu hotărârea fermă pe care a luat-o la arbitrajul de la Viena, atâta vreme cât Ardealul de Nord este la unguri, nu-şi cumpără nici un ac. Profitând de prezenţa lui Ionel Pop în Capitală, fac un restrâns consiliu cu Clara şi Ionel Pop spre a găsi o soluţie pentru ieşirea din impas. Ionel Pop confirmă că "unchiuţul"[1] nu va putea fi convins să renunţe la restricţia ce-şi impusese şi că orice demers făcut în acest sens este de prisos. Clara, ingenioasă, vine cu o propunere salutară. Îşi ia mostră din fiecare piesă de lenjerie şi cumpără, cu bani puşi la dispoziţie de Ionel Pop, materiale perfect identice cu cele din efectele uzate şi le dă la confecţionat împreună cu modelul vechi. Într-o săptămână, garderoba Preşedintelui este înnoită cu patru cămăşi, care înlocuiesc pe cele scoase din uz. La investigaţia ulterioară pe care am făcut-o, femeia de serviciu mi-a spus că, îmbrăcând cămăşile înlocuite, Maniu, oarecum nedumerit, a făcut constatarea că sunt cam aspre, dar Iulia a replicat că probabil spălătoria le-a apretat mai tare. Mă gândesc că va fi mai complicată soluţionarea problemei, încă neacute, a înlocuirii costumelor. Maniu are un costum bun negru, unul (întors) gri cu dungi, unul din pânză albă de vară şi altul din lustrină bleumarin, toate, deocamdată, prezentabile, cu toată vechimea lor de peste zece ani. De asemenea, mai are o pelerină kaki din 1928, un pardesiu negru din 1909, un palton negru cu guler de catifea din 1918 şi două pălării."
 
Acesta era omul care făurise România Mare, omul care nu a voit să îşi rotunjească nici măcar cu o jumătate de hectar moşia pământească. Discipolul său îl imitase şi la acest capitol, fiind, la rândul său, de o proverbială modestie, un om care nu a stăpânit niciodată un metru de pământ, care locuia într-o adevărată chilie. Comparaţi ascetismul monahal al marelui Maniu cu insaţiabila poftă de înavuţire a prim-miniştrilor, miniştrilor şi baronilor actuali, apetitul lor de lux deşănţat într-un popor care furnizează cea mai mare armată de cerşetori din Europa Unită. În contrast absolut cu politrucii din zilele noastre, poltroni, sfertodocţi, plagiatori, penali, infractori descinşi din eşalonul doi sau din progeniturile securiştilor şi nomenclaturiştilor, pentru elita interbelică onoarea era suprema posesiune. Pe atunci, cuvântul dat era dat până la moarte.
 
O altă mostră din filele jurnalului, de data asta o notă scurtă, din 1976, când Corneliu Coposu se afla, teoretic, de 13 ani în libertate. Supravegheată.
"S-a terminat cu clasare faimoasa anchetă care a durat doi ani. Am fost chemat de 78 de ori la Securitate (uneori chiar de două ori pe zi). Câtă pierdere de vreme pentru nimic. Mă gândesc dacă într-adevăr cei de acolo au putut crede că s-a organizat vreun complot sau îşi justifică doar activitatea gonflând nişte întâlniri cu caracter amical, cu discuţii ideologice şi rememorări istorice."
 
Însemnările lui Corneliu Coposu din acea felie de viaţă ce i-a fost hărăzită înnoadă firul cu trecutul nostru normal şi demn, chiar dacă vremurile consemnate în jurnal erau dramatice. Pe scena politică de atunci, eroii noştri evoluau cu inteligenţă, responsabilitate, diplomaţie. Ştiau să mânuiască elegant floreta verbului chiar cu adversarii, erau intransigenţi în respectarea principiilor şi aveau ca resort primordial dragostea până la sacrificiu faţă de ţară.


[1] Apelativ cu care i se adresau lui Iuliu Maniu membrii mai tineri ai familiei. (n. red.)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer