Trecut şi prezent

Citiţi un fragment din această carte.


Despre jurnalul pierdut, confiscat, prigonit al lui Corneliu Coposu, s-a vorbit de mult. Prima dată am auzit despre el chiar de la domnul Coposu, care afirma că deşi Securitatea îi confiscase mii de pagini, tot ar fi avut material să scrie zece cărţi, dar îi lipsea timpul. Mi-a povestit despre manuscrisele care au stat ascunse într-o valiză la un bun prieten: însemnări de jurnal, notaţii, fişe. Pe baza lor ar fi vrut să-şi reconstituie jurnalul în care consemnase evenimente la care fusese martor încă din anii \'30, când era secretarul lui Maniu, "umbra lui", precum şi monografia ce-i fusese confiscată Istoria unui tribun. Viaţa lui Iuliu Maniu. Regreta profund pierderea acestei cărţi gata de tipar în 1947.
 
După moartea lui Corneliu Coposu, surorile sale, doamnele Flavia Bălescu şi Rodica Coposu, au păstrat ani de zile documentele, regretând şi ele efortul minuţios şi laborios al însemnărilor alcătuite timp de patru decenii de fratele lor, efort zădărnicit de confiscări la percheziţii, de cenzură şi urmărire perpetuă. În absenţa autorului, aceste însemnări, destinate să devină cărţi de istorie trăită au rămas sub pecetea tainei. Au aşteptat ani buni într-un raft din odaia minusculă a uriaşului plecat spre un destin ceresc, poate mai clement decât fusese cel terestru.
 
Trebuia să se împlinească probabil acest centenar de la naşterea Seniorului ca peceţile să cadă, desferecate de pe aceste scrieri descifrate cu multă migală şi trudă de mine şi de Gabriela Soare. Îi mulţumesc pe această cale pentru strădania ei nobilă, motivată de veneraţia pentru ultimul mare model de spiritualitate, demnitate şi morală creştină. Surorilor domnului Coposu, Flavia şi Rodica, le mulţumesc pentru încrederea cu care m-au onorat încredinţându-mi manuscrisele rămase de la fratele lor şi pentru ajutorul acordat la decriptarea multor enigme.
 
Într-o pagină introductivă a unui manuscris definitivat în 1978 şi depus la Arhivele Statului, semnată olograf, Corneliu Coposu îşi expune calitatea de martor ocular al evenimentelor consemnate, subliniind caracterul documentar, obiectiv al relatărilor, fără interpretări sau comentarii: "Dacă relatările vor putea servi cercetătorului de mâine la reconstituirea şi elucidarea obiectivă a unor evenimente istorice necunoscute în amănunte, unilateral cunoscute sau eronat interpretate, din lipsă de material documentar, autorul lor va avea satisfacţia de a-şi fi făcut o datorie cetăţenească".
 
Iată deci că în cele din urmă Corneliu Coposu şi-a îndeplinit postum şi această ultimă datorie cetăţenească faţă de ţara care i-a oferit doar 33 de ani de libertate, l-a aruncat 17 ani în temniţe şi domiciliu forţat, iar pe mentorul său iubit, artizanul Unirii, l-a judecat la vârsta de 75 de ani, condamnându-l la 104 ani de închisoare şi aruncându-i osemintele, pentru vecie, în groapa comună din cimitirul săracilor din Sighet.
 
Majoritatea însemnărilor lui Corneliu Coposu din jurnalul său gravitează în jurul unui singur astru: Iuliu Maniu. Consemnează mişcările diurne ale Prezidentului, întâlnirile sale cu regele, cu toate personalităţile politice importante din România, cu diplomaţii străini aflaţi la Bucureşti; contactele şi strategia, începută încă din 1942, de a scoate România din alianţa cu Germania şi a o trece de partea Aliaţilor; acţiunile secrete întreprinse în acest scop prin emisari şi corespondenţă, actul de la 23 August şi, în final, încercările disperate ale bătrânului luptător de a-i convinge pe diplomaţii englezi şi americani şi guvernele lor să nu abandoneze România în ghearele comunismului sovietic.
 
Corneliu Coposu era convins că Sfinxul de la Bădăcin a fost un om care se naşte o dată la două secole. Îl descria oare hiperbolic discipolul său? Nu s-ar spune, judecând după portretul glorios făcut lui Maniu de un excelent observator străin, ziaristul american Reuben H. Markham, corespondent al ziarului Christian Science Monitor în România anilor imediat postbelici, care afirma că "nici o personalitate românească, fie ea figură istorică sau contemporană, nu se bucură de prestigiul acestui solemn şi genial, fragil şi rafinat absolvent al şcolilor Blajului":
 
Este din nou un moment de răscruce în care am putea constata cu luciditate că din capcana istoriei şi din fatalitatea geografiei se poate ieşi utilizând chiar mijloacele democraţiei, alegerea liberă, opţiunea personală spre ceva mai bun sau mai puţin rău, dacă în vremuri tulburi nu mai putem discerne prin dreapta socotinţă, cu adevărat, între bine şi rău.


Stau în faţa teancului de pagini dactilografiate sau caligrafiate cu scrisul distins, ce-mi este deja de mult cunoscut, al domnului Coposu, însemnări, ciorne, copii de articole proprii sau semnate de diverşi autori, tăieturi de presă, corespondenţă, fotografii. Este conţinutul valizei păstrate după moartea lui de surorile sale Flavia şi Rodica. Unele dintre aceste pagini le-am regăsit în volumele publicate în ultimii ani, cele mai multe nu au văzut niciodată lumina tiparului. Însemnările lapidare, prescurtate, fişele de bibliotecă, notele personale îmi confirmă, în bună măsură, mărturisirea făcută demult chiar de autorul lor: "Nimeni în afară de mine n-ar putea descifra aceste însemnări".
 
Dincolo de acest impas real, în ultimii ani valiza de hârtii rămasă de la domnul Coposu devenise pentru mine o adevărată obsesie, echivalentul unui blocaj psihic, expresia propriei mele neputinţe de a aduce la lumină paginile de manuscris, însemnări despre oameni şi evenimente, cum le intitulase el însuşi. Sunt file înaripate consacrate făuritorilor istoriei Transilvaniei şi României Mari, mentorului iubit, Iuliu Maniu, istoriei Partidului Naţional Ţărănesc, clerului, camarazilor căzuţi pradă temniţelor comuniste. Le-am contemplat îndelung, mă simţeam vinovată faţă de autorul lor şi de încrederea arătată mie de surorile lui, dar aveam parcă mâinile legate, mi-era imposibil să întreprind ceva, în ciuda imensei admiraţii faţă de această exemplară familie. În speţă, una din cauzele paraliziei mele în faţa vrafului de manuscrise este prăpastia dintre idealurile pentru care a militat Corneliu Coposu, vădite în toate aceste texte, şi realitatea politică românească de azi, în care se înscrie, ca o rană deschisă, distrugerea partidului istoric pentru care el şi-a jertfit întreaga viaţă. Este un adevăr trist, ce nu poate fi ocolit sau fardat, travestit în frumoase fraze convenţionale, spre a practica o dată în plus autodecepţia.
 
Toate creaţiile sale politice au fost demolate sistematic de adversari, dar mai ales de aliaţi, începând cu Convenţia Democrată, liniile sale directoare au fost abandonate, principiile sale au fost călcate în picioare, angajamentele luate în numele partidului - uitate şi neonorate (ca de pildă angajamentul faţă de restaurarea monarhiei, restituirea proprietăţilor furate, deconspirarea Securităţii ca poliţie politică).
 
Cum se pot raporta la codul moral al lui Corneliu Coposu transfugii politici (el îi numea "fripturişti"), cei care au distrus prin implozie, cei care au abandonat criteriile democratice fundamentale?
 
Iar când toate acestea şi mai mult decât acestea s-au întâmplat, când deriva faţă de crezul lui Corneliu Coposu este atât de strigătoare la cer, e poate explicabil că resortul interior al multora se blochează, se demobilizează, constatând falia tot mai adâncă apărută între idealurile sale şi actualitatea politică românească în care nu mai recunosc nici un crâmpei din principiile Seniorului.
 
Casa din Mămulari 19, cu muşcate la ferestre, cu cele trei cămăruţe ale ei, odinioară copleşită până la refuz de mulţimea admiratorilor recenţi, invadată de cohorte de prieteni politici, unde se călcau la propriu pe picioare miniştri, deputaţi, preşedinţi de tot felul - şi-a recăpătat liniştea deplină de dinainte, când pragul ei era călcat doar de vechi prieteni şi de statornici securişti. Algoritmul s-a păstrat!
 
Abandonată de foştii admiratori postdecembrişti, căsuţa din Mămulari, în care ilustrul ei locatar de 1,90 m dormea într-un pat de 1,80 m, într-o odaie-chilie, mi se părea un sanctuar, o oază de puritate, unde candela amintirii lui era vegheată de surorile iubite, Flavia şi Rodica. Amfitrionul i-a scutit pe falşii amici de o invitaţie postumă la ospăţul lui Timon din Atena. Rândurile puţinilor amici octogenari credincioşi s-au rărit treptat...
 
În fiecare miercuri, timp de 40 de ani, venea în vizită acelaşi statornic prieten, Şerban Ghica, cel mai credincios şi mai drag pe care l-a avut Corneliu Coposu. Fidelitatea inimii îl distingea cu blazonul aristocraţiei sufleteşti alături de care propria sa obârşie princiară părea doar un pleonasm. El descindea direct din acea Atlantidă românească de care ne simţim încă atât de legaţi, dar pe care nu o mai putem recupera din abisul în care a scufundat-o teribilul cataclism comunist şi prezentul indiferent. Ataşaţi de continentul pierdut al valorilor ce preţuiesc onoarea, demnitatea şi jertfa, putem îndrăzni să visăm doar că pământul acesta va naşte în continuare, după o inerentă gestaţie, exemplare umane ce ne vor umple din nou de mândrie pe toţi cei care simţim româneşte şi vrem să fim mai mult decât "o populaţie". Voi ilustra ceea ce spuneam despre Atlantida românească şi despre modelul modelului, nu cu un pasaj eroic din jurnal, ci cu o scurtă însemnare banală a lui Corneliu Coposu din 18 noiembrie 1943, referitoare la garderoba lui Maniu: "Femeia de serviciu a Preşedintelui, Iulia, mă informează alarmată că toată lenjeria de corp (de altminteri foarte modestă) a lui Maniu este complet degradată şi că spălătoria refuză să o mai primească la curăţat. Aducând la cunoştinţa Preşedintelui situaţia, acesta i-a spus categoric că, în conformitate cu hotărârea fermă pe care a luat-o la arbitrajul de la Viena, atâta vreme cât Ardealul de Nord este la unguri, nu-şi cumpără nici un ac. Profitând de prezenţa lui Ionel Pop în Capitală, fac un restrâns consiliu cu Clara şi Ionel Pop spre a găsi o soluţie pentru ieşirea din impas. Ionel Pop confirmă că "unchiuţul"[1] nu va putea fi convins să renunţe la restricţia ce-şi impusese şi că orice demers făcut în acest sens este de prisos. Clara, ingenioasă, vine cu o propunere salutară. Îşi ia mostră din fiecare piesă de lenjerie şi cumpără, cu bani puşi la dispoziţie de Ionel Pop, materiale perfect identice cu cele din efectele uzate şi le dă la confecţionat împreună cu modelul vechi. Într-o săptămână, garderoba Preşedintelui este înnoită cu patru cămăşi, care înlocuiesc pe cele scoase din uz. La investigaţia ulterioară pe care am făcut-o, femeia de serviciu mi-a spus că, îmbrăcând cămăşile înlocuite, Maniu, oarecum nedumerit, a făcut constatarea că sunt cam aspre, dar Iulia a replicat că probabil spălătoria le-a apretat mai tare. Mă gândesc că va fi mai complicată soluţionarea problemei, încă neacute, a înlocuirii costumelor. Maniu are un costum bun negru, unul (întors) gri cu dungi, unul din pânză albă de vară şi altul din lustrină bleumarin, toate, deocamdată, prezentabile, cu toată vechimea lor de peste zece ani. De asemenea, mai are o pelerină kaki din 1928, un pardesiu negru din 1909, un palton negru cu guler de catifea din 1918 şi două pălării."
 
Acesta era omul care făurise România Mare, omul care nu a voit să îşi rotunjească nici măcar cu o jumătate de hectar moşia pământească. Discipolul său îl imitase şi la acest capitol, fiind, la rândul său, de o proverbială modestie, un om care nu a stăpânit niciodată un metru de pământ, care locuia într-o adevărată chilie. Comparaţi ascetismul monahal al marelui Maniu cu insaţiabila poftă de înavuţire a prim-miniştrilor, miniştrilor şi baronilor actuali, apetitul lor de lux deşănţat într-un popor care furnizează cea mai mare armată de cerşetori din Europa Unită. În contrast absolut cu politrucii din zilele noastre, poltroni, sfertodocţi, plagiatori, penali, infractori descinşi din eşalonul doi sau din progeniturile securiştilor şi nomenclaturiştilor, pentru elita interbelică onoarea era suprema posesiune. Pe atunci, cuvântul dat era dat până la moarte.
 
O altă mostră din filele jurnalului, de data asta o notă scurtă, din 1976, când Corneliu Coposu se afla, teoretic, de 13 ani în libertate. Supravegheată.
 
Însemnările lui Corneliu Coposu din acea felie de viaţă ce i-a fost hărăzită înnoadă firul cu trecutul nostru normal şi demn, chiar dacă vremurile consemnate în jurnal erau dramatice. Pe scena politică de atunci, eroii noştri evoluau cu inteligenţă, responsabilitate, diplomaţie. Ştiau să mânuiască elegant floreta verbului chiar cu adversarii, erau intransigenţi în respectarea principiilor şi aveau ca resort primordial dragostea până la sacrificiu faţă de ţară.