File dintr-un jurnal interzis

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Înainte de ora 7. Maniu se bărbiereşte. Apar îmbrăcaţi în civil generalul Sănătescu şi colonelul Dămăceanu, intraţi prin str. Basarab şi curtea de lumină. Îi reţin câteva minute în hol. Sănătescu este nervos şi agitat. Dămăceanu este sobru şi calm. Maniu îi pofteşte în dormitor. Sănătescu, dinainte pregătit, începe un nou asediu pentru a-l convinge pe Maniu să accepte şefia guvernului, subliniind că aseară târziu, Regele, care este foarte contrariat, i-a cerut să mai facă o încercare. "Eu, zice Sănătescu, îmi asum orice risc, cu devotament şi cu convingere. Dar nu vreau să mă fac de râs!" Dămăceanu dă din cap, în semn de acord, însă nu scoate o vorbă.
"Singura formulă valabilă este guvern prezidat de dumneavoastră, cu sprijinul tuturor! Asta vrea Regele, asta vor comuniştii, asta vrem toţi."
 
Maniu, foarte calm, îi răspunde: "Domnule general, în cazul în care vom fi obligaţi să recurgem la soluţia a II-a, formula politică cea mai potrivită va fi, aşa cum am avut cinstea să propun azi noapte, în prezenţa dumneavoastră, a M.S. Regelui, un guvern Sănătescu compus exclusiv din generali, pe care cei patru reprezentanţi ai opiniei publice îl vor garanta politiceşte, pentru ţară şi străinătate, prin prezenţa lor în guvern ca miniştri de stat.
 
Dacă ultimele demersuri pe lângă domnul Mareşal vor eşua, în mod fatal va trebui să acţionăm la îndepărtarea şi eventual arestarea lui Antonescu şi a principalilor săi colaboratori.
 
În locul vacant rămas prin demiterea domnului Antonescu, vom constitui un guvern de armistiţiu.
 
Armistiţiul este un act militar, deci guvernul care-l va încheia va fi în mod logic un guvern de militari.
 
Pentru ca opinia publică din ţară şi din străinătate să aibă certitudinea că ieşirea României din războiul declarat contra Aliaţilor, armistiţiul şi abandonarea dictaturii sunt făcute cu acordul întregii noastre naţiuni, partidele politice care reprezintă azi aproape unanimitatea naţiunii vor garanta politiceşte guvernul de armistiţiu condus de dumneavoastră, prin prezenţa reprezentanţilor lor, alături de dumneavoastră, ca miniştri de stat şi de guvern.
 
De altfel, domnule general, repet că, în urma refuzului categoric al Moscovei de a accepta ca bază de discuţie frontierele de la 1938 şi în urma comunicării exprese a negociatorilor sovietici de la Stockholm şi Cairo că acceptarea frontierei de la 1940, pe Prut, este o condiţie sine qua non a armistiţiului, în calitatea mea de om politic, mi-ar fi imposibil să prezidez un guvern care, prin forţa împrejurărilor şi pentru salvarea ţării, este constrâns să accepte această clauză chiar şi provizoriu. Aceasta cu atât mai mult cu cât eu (Maniu) am fost acela care am iniţiat, cu ocazia ultimatumului sovietic, cel mai energic protest împotriva cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi în toată activitatea mea politică am susţinut cu vigoare şi constanţă drepturile noastre asupra acestor provincii româneşti. Dumneavoastră, ca general, încheiaţi un act cu caracter militar şi nu aveţi răspundere politică pentru consecinţele lor."
 
Sănătescu, deconcertat, pleacă cu Dămăceanu, tot prin curtea interioară care duce în str. Basarab. Între timp, pe coridorul care duce la garsonieră se adunase obişnuita "clientelă politică": şefi de sector, secţie, circumscripţie, care aduc ştiri sau vin după informaţii, provocând o forfotă cu care eram obişnuiţi.
 
În jur de ora 10, plecăm (Maniu însoţit de Coposu) la Dinu Brătianu, în Calea Dorobanţi, nr. 16. Maşina Siguranţei, nelipsită după noi, parchează în faţa casei.
 
Ne aşteaptă Vîlsănescu. În birou - Dinu Brătianu. Vîlsănescu capătă consemnul să nu primească alţi vizitatori în afară de George Brătianu, Titel Petrescu şi Pătrăşcanu. Între 10.30 şi 11 soseşte Titel Petrescu.
 
Titel Petrescu, comentând absenţa sau întârzierea lui Pătrăşcanu, crede că s-ar putea datora orei nepotrivite ori locului nepotrivit (prea expus) care a fost stabilit pentru întâlnire, dată fiind obligaţia lui de a nu se expune prea mult. "De altfel, subliniază Titel Petrescu, nici eu nu agreez acest mod de a risca. Nu este exclus ca Pătrăşcanu să ne aştepte la Mănuilă, aşa cum era programarea, înainte de a interveni încercarea cu George Brătianu. În orice caz, după orele 11 ne vom regăsi."
 
După un oarecare timp de aşteptare, încep convorbirile în trei. Eu stau în hol. În jurul 11, soseşte cu maşina, radios, George Brătianu, venind de la Snagov. George Brătianu, plin de entuziasm, relatează cu voce puternică, pătrunsă de importanţa celor raportate, că, după un lung dialog chibzuit şi calm, Antonescu i-a confirmat convingerea lui că nemţii au pierdut războiul, a recunoscut că generalii lui Hitler au abandonat Moldova", călcându-şi angajamentul militar şi a admis că ţara noastră trebuie să iasă din război. I-a spus, în continuare (lui George Brătianu), că are intenţia să discute cu exponenţii militari şi diplomatici germani, cavalereşte, situaţia disperată a României şi să-i convingă cu argumente peremptorii că ţara noastră trebuie să se retragă din război şi că ei trebuie să fie de acord cu aceasta. El (Antonescu) va aprecia când şi cum trebuie să procedeze. George Brătianu relatează în continuare că a trebuit să-i transmită, cu foarte multe menajamente, cererea ultimativă a opoziţiei. Antonescu s-a enervat la început, a calificat cu termeni duri amestecul "aşa-zisei opoziţii", dar, în cele din urmă, calmat, a tăcut, încredinţându-l pe George Brătianu să transmisă celor care l-au trimis următoarea contrapropunere: 1) Partidele de opoziţie ori măcar Maniu şi Brătianu să îi înmâneze un memorandum prin care să-şi asume în mod expres răspunderea istorică şi politică a armistiţiului; 2) Să i se dea mână liberă pentru a alege el (Antonescu) momentul cel mai favorabil şi mai oportun pentru tratarea armistiţiului, în orice caz după restabilirea frontului şi oprirea ofensivei sovietice; 3) Să i se dea posibilitatea de a obţine în prealabil asentimentul nemţilor pentru ieşirea României din război. Antonescu crede că cei de la conducerea armatei sovietice, care au avut ocazia de a verifica eroismul armatei române, sunt conştienţi de dificultăţile pe care le-ar ridica ruperea unui front la Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi escaladarea Carpaţilor în lupta cu armata română; că, în consecinţă, sunt în măsură să aprecieze avantajul uriaş pe care l-ar oferi retragerea din război a României care va antrena prăbuşirea frontului german din Balcani; că, în consecinţă, ispitiţi de această perspectivă, vor oferi condiţii bune, care, în schimb, le vor asigura o înaintare spectaculoasă, fără pierderi, de 3.000 km.
 
Antonescu îi confirmă lui Brătianu că nemţii au retras în Polonia flota a VI-a aeriană, precum şi divizia blindată contractată pentru apărarea Nistrului.
 
Antonescu crede că, discutând cu nemţii de la militar la militar, va obţine acordul lor pentru ieşirea României din război.
 
Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu discută contra-propunerea. Sunt de acord să semneze un memorandum în sensul solicitării lui Antonescu. Nu sunt de acord cu punctele 2 şi 3. Îl roagă pe George Brătianu să se înapoieze imediat la Snagov şi să-i comunice lui Antonescu că partidele politice sunt de acord să-şi asume răspunderea istorică şi politică a armistiţiului; că i se va înmâna memorandumul de acoperire, în limita de timp necesară elaborării acestuia. În continuare, să i se comunice că armistiţiul trebuie să fie încheiat imediat, fără nici o aşteptare şi că nemţii nu trebuie să fie, în nici un caz, preveniţi de acţiunea ce se pregăteşte. I se cere lui George Brătianu să aducă imediat răspunsul lui Antonescu.
 
Este ora 12. Plecăm, Maniu cu mine, într-o maşină. Titel cu alta.
 
Plecăm în Schitu Măgureanu, unde aşteaptă, probabil, Pătrăşcanu. Urcăm la etajul 5. Eu mă opresc la etajul 4 (apartamentul lui Mănuilă); intru prin spate şi găsesc în birou pe Lucreţiu Pătrăşcanu însoţit de C. Agiu. Ne urcăm un etaj, prin scara de serviciu. În dormitorul lui Maniu începe o convorbire între Maniu, Pătrăşcanu şi C. Agiu. Titel Petrescu asistă. Se discută pe marginea rezultatelor înregistrate de ultimele demersuri făcute pe lângă Antonescu de George Brătianu. Este aşteptat al doilea demers şi întoarcerea lui Mihalache. Se conchide că, aşa cum este hotărât şi convenit, în caz de nereuşită, se va trece la soluţia a II-a¹. Pătrăşcanu şi Agiu, precum şi Titel Petrescu insistă ca Maniu să-şi asume preşedinţia. Maniu repetă argumentele deja prezentate Regelui şi lui Sănătescu, care îl împiedică de a primi preşedinţia. Afirmă că guvernul format din militari trebuie să fie prezidat de un militar.
 
Agiu crede că ar fi bine să fie un guvern civil, cu participarea celor patru partide, şi cere ca Partidul Comunist să participe la guvern măcar cu 3 miniştri. Maniu crede că nu trebuie să se imprime coloratură politică unui guvern de armistiţiu, urmând ca după perfectarea armistiţiului, guvernul provizoriu de militari să fie înlocuit. Comuniştii cer să se stabilească din timp proporţia participării la guvern a partidelor din B.N.D. Maniu răspunde că nu e cazul şi că, de altfel, nu se poate lua o hotărâre concretă fără prezenţa lui Dinu Brătianu. Având în vedere demersurile care sunt în curs şi al căror rezultat va fi cunoscut în scurtă vreme, propune ca discuţiile să fie reluate la ora 20, în acelaşi loc. Cei prezenţi sunt de acord. Pătrăşcanu şi Agiu urmează să se strecoare neobservaţi mai târziu, după plecarea agenţilor de Siguranţă.
 
Ora 14. Soseşte Mihalache, deprimat. Conversaţia dură cu Antonescu, fixat pe o poziţie de megalomanie. "El ştie ce trebuie să facă, să nu fie învăţat! Nimeni nu e mai bun român decât el! Nu tăgăduieşte că nemţii au pierdut partida. Dar revine cu argumentul că armistiţiul se încheie cu arma la picior, de pe poziţii de forţă. Nu e tot una să capitulezi, înghiţind condiţiile umilitoare ale învingătorului, sau să-i smulgi clauze avantajoase, atunci când mai poţi să-l controlezi. Îşi rezervă (Antonescu) libertatea şi dreptul de a aprecia singur cel mai favorabil moment şi nu se arată dispus să primească sfaturi de la oameni care nu cunosc tactica militară şi harta frontului. Mihalache se întoarce la casa lui Nistor Badea.
 
Ora 15. Dinu Brătianu la telefon. Supărat, anunţă că George Brătianu s-a întors de la Snagov, repezit de Antonescu, care, între timp, şi-a revizuit atitudinea înţelegătoare manifestată în cursul dimineţii. Enervat de insistenţele interlocutorilor (Brătianu şi Mihalache) şi de cererea lor fermă de a accepta punctul lor de vedere, s-a înfuriat, nemaifiind dispus să tolereze nici un amestec în treburile pe care le consideră de exclusiva lui competenţă. Între timp, a renunţat şi la audienţa la Rege, pe care o anunţase, şi vrea să plece pe front. Dinu anunţă că pleacă imediat spre Piteşti şi lasă om de legătură pe C. (Bebe) Brătianu.
 
Ora 15.30. Plecăm (Maniu, Leucuţia, Coposu) la palatul Ştirbey, unde ne aşteaptă Niculescu-Buzeşti.
 
Maniu îl informează pe Buzeşti despre cele întâmplate în ultimele 4 ore: şedinţa de la Dinu Brătianu, convorbirile lui George Brătianu cu Mareşalul (ultima înregistrată de câteva minute prin telefon), întâlnirea dintre Mihalache şi Antonescu şi discuţiile cu Pătrăşcanu, Agiu şi Titel Petrescu. În concluzie, îşi manifestă nemulţumirea pentru eşecul tentativelor făcute pe lângă Antonescu şi îngrijorarea pentru eventualele gafe ce le-ar putea face Antonescu, periclitând toată acţiunea. Cu regret, ajunge la concluzia că trebuie să se renunţe la speranţele legate de formula I. Socoteşte că este imperios necesar să fie împiedicat Antonescu să ia contact cu nemţii, deoarece, în momentul când nemţii vor avea confirmarea acţiunii ce se urmăreşte, vor preveni prin măsuri brutale realizarea ei. Probabil că Antonescu nu-şi dă seama că a trata cu nemţii ideea armistiţiului înseamnă o adevărată sinucidere. Buzeşti este de acord că, pentru a se asigura reuşita acţiunii, trebuie să se acţioneze prompt şi fără amânări.
 
Buzeşti îl întreabă pe Maniu dacă îşi menţine refuzul de a prezida guvernul şi Maniu confirmă.
 
Buzeşti îi cere lui Maniu dezlegare pentru aplicarea soluţiei a II-a în cazul când nu ar interveni în ultimul moment o revenire a lui Antonescu. Maniu îi răspunde că, aşa cum s-a convenit, în cazul când soluţia I eşuează definitiv, în mod automat şi conform acordului în prealabil stabilit, se va pune în aplicare soluţia a II-a.
 
Buzeşti transmite lui Maniu cererea Regelui şi a apropiaţilor lui de la Palat ca Maniu să fie de acord cu întrebuinţarea, în locuri de răspundere, a foştilor ofiţeri "carlişti" - general Mihail, general Dombrowski -, care fuseseră îndepărtaţi din armată de Antonescu. Maniu răspunde că Regele şi Sănătescu au din partea sa mână liberă în alegerea oamenilor socotiţi utili.
 
Se stabileşte ca loc de comunicare şi corespondenţă Splaiul Unirii, nr. 4, la locuinţa doctorului Romul Popp. Buzeşti raportează că a transmis la Cairo telegrama încredinţată lui, prin care se cere dezlegare pentru declanşarea acţiunii. Apoi pleacă grăbit la Palat.
 
Ne întoarcem în Splaiul Unirii la orele 16.00.
 
Găsim acolo pe Nerva Elekeş, Victor Anca şi Camil Mănuilă. După un sfert de ceas, soseşte Romul Boilă.
 
Ora 17. Vine, de la Palat, trimis de Buzeşti, prefectul Palatului Iorgu Ghica. Este palid şi emoţionat. Anunţă că Antoneştii (Ion şi Mihai) au fost arestaţi înainte cu o jumătate de oră şi gărzile care îi însoţeau au fost dezarmate şi imobilizate. Comunică, în grabă, demersurile făcute pentru neutralizarea, la Palat, a lui Piki Vasiliu, Pantazi, Tobescu şi Elefterescu.
 
Buzeşti a dat prin Papadache dispoziţii de întrerupere a legăturilor telefonice şi a cablurilor germane, precum şi a legăturilor Jandarmeriei, Siguranţei şi a S.S.I. Consemnul general: dispersare şi adăpostire până la limpezirea situaţiei. Grupul de la Palat pregăteşte documentele şi guvernul nou, după "reţeta" Maniu.
 
C.M.C. pune în aplicare planul de măsuri. Se speră ca în zorii celei de a doua zi să se poată ţine primul consiliu de miniştri. S-a decis în comitet restrâns ca Regele să plece şi să se pună la adăpost încă în aceeaşi seară, după soluţionarea formalităţilor urgente. Roagă, din partea Regelui, a lui Sănătescu şi a lui Buzeşti, ca Maniu să se adăpostească într-un loc nevizat până a doua zi. Iorgu Ghica întreabă cum poate să dea urgent de urma lui Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Pătrăşcanu, pentru a le aduce la cunoştinţă situaţia. Îi răspund că Dinu Brătianu este plecat din Capitală, iar Pătrăşcanu şi Titel Petrescu vor fi la orele 20 la Sabin Mănuilă în str. Schitu Măgureanu, unde au întâlnire programată cu Maniu.
 
Maniu roagă pe Iorgu Ghica să transmită celor doi că şedinţa proiectată a devenit fără obiect şi că se vor întâlni la şedinţa consiliului de miniştri.
 
Anunţă că în zori va fi la Palat.
 
Iorgu Ghica repetă consemnul de dispersare şi pleacă.
 
Leucuţia propune schimbarea locuinţei, oferindu-i lui Maniu casa doctorului Camil Mănuilă din Parcul Domeniilor, la adăpost de orice risc. După zecile de vizite şi frământarea din ultimele zile, desigur că locuinţa în care ne aflăm este în colimator.
 
Nerva-Andrei Elekeş oferă apartamentul său, mai puţin vizat, din cealaltă aripă a blocului C.E.C., etaj 4, cu orientare spre Tribunal. Maniu acceptă. Leucuţia nu este de acord. Imediat ne strecurăm prin spatele imobilului, în apartamentul lui Nerva Elekeş: Maniu, Elekeş, Hudiţă, Aurel Popa, Leucuţia, Coposu, Camil, Mănuilă, Anca, ing. R. Boilă, Livianu şi C. Leahu, care sosiseră între timp. Lăsăm vorbă femeii de serviciu că am plecat din Bucureşti.
 
Instalaţi în apartamentul de la etajul 4, deschidem aparatul de radio. Elekeş face legătura cu comandamentul de la telefoane şi îi cere lui Papadache să ţină legătura permanentă cu telefonul său şi să transmită orice informaţie demnă de înregistrat. Apoi cere legătura cu Palatul. Răspunde Buzeşti, care relatează în fraze scurte evenimentul, repetă consemnul de dispersare şi anunţă arestarea lui Piki Vasiliu, Pantazi şi Elefterescu, fără complicaţii. Raportează că el este în curs de redactare a documentelor, iar Sănătescu se chinuieşte să întocmească lista guvernului de generali, conform reţetei lui Maniu.
 
Maniu vorbeşte apoi la telefon prin amabilitatea lui Papadache, cu Sibiul, Blajul, Baia de Arieş. Vorbesc şi eu la telefon cu familia, la Alba Iulia (Oarda). Încercăm să prindem la telefon Snagovul, unde se află familiile Ghiţă Popp, Solomon, Hudiţă, Ilie Lazăr, Dobrescu, soţia mea. Nu putem obţine legătura.
 
Se dau indicaţii de atenţie mărită şi adăpostire.
Se discută perspectivele.
Suntem în aşteptarea comunicatului.
Între timp, se înregistrează veşti primite prin Papadache. Luăm contact cu A.A. şi gen. Ionescu.
Totul pare a decurge conform prevederilor.
 
Maniu ia legătura telefonică cu C.M.C. Ajunge destul de anevoie la col. Cristea, care confirmă că a început aplicarea măsurilor prestabilite. Comunicăm lui Buzeşti noul număr de telefon la care poate fi găsit Maniu.
 
După ora 22, se citeşte, în urma unor anterioare avertizări, comunicatul, apoi proclamaţia Regelui, lista guvernului, decretele.
 
Ascultăm cu emoţie neascunsă. Gazda, Nerva Elekeş, care avusese grijă să pună la gheaţă două sticle de şampanie, ne serveşte, pentru sărbătorirea marelui eveniment, câte un pahar de şampanie. Ciocnim pentru libertatea şi independenţa României. Noi suntem exuberanţi. Pe chipul lui Maniu se citeşte îngrijorarea. Dintre cei prezenţi, se retrag Camil Mănuilă şi ing. Boilă, după ce insistă, fără rezultat, ca Maniu să plece cu ei. Pleacă, de asemenea, Leahu şi Livianu.
 
Începem discuţia şi comentariile legate de textele difuzate la radio.
Maniu îşi exprimă nemulţumirea mai întâi pentru interpolarea "civililor" în guvern (în afară de militari, se anunţase numele lui Gh. Niculescu-Buzeşti la Ministerul Afacerilor Externe, D. Negel la Agricultură şi Lucreţiu Pătrăşcanu la Justiţie (ad-interim). "Trebuiau să se conformeze şi să respecte întru totul formula convenită, adică guvern compus exclusiv din militari, fără participare de civili, girat de B.N.D.", continuă Maniu. "Buzeşti, care este un om excepţional, nu avea ce să caute într-un guvern militar provizoriu. Prezenţa lui Negel poate fi socotită provocatoare, el fiind cu un picior în grupul criminalilor de război. La Justiţie trebuia să fie tot un general."
 
La întrebarea mea privind membrii guvernului, dintre care unele nume erau necunoscute, Maniu răspunde: "Nu are nici cea mai mică importanţă. Eu i-am sugerat lui Sănătescu şi i-am spus şi lui Buzeşti să transmită Regelui că alegerea membrilor guvernului să se facă dintre generalii disponibili, de încredere, de preferinţă la fiecare departament cu general de specialitate sau profil apropiat. Pe Mihail şi pe Dombrowski i-a vrut Regele, considerându-i şi devotaţi şi adversari hotărâţi ai lui Antonescu. Nu contest competenţa profesională a acestora, dar ştiu că au fost oamenii lui Carol II."
 
În trecere, Maniu subliniază că includerea lui Potopeanu - care este excepţional înzestrat şi demn de apreciere în guvern, ar putea nemulţumi pe ruşi, datorită trecerii lui prin fruntea Comandamentului Militar al Transilvaniei.
 
La un moment dat, Maniu spune: "Acum, cel mai important lucru este cum se vor descurca [Iosif] Teodorescu şi Dămăceanu". "Sper ca nemţii să intre în panică din cauza elementului surpriză, căci, altfel, s-ar putea întâmpla o nenorocire".
 
În timpul acestei convorbiri, Elekeş, Anca şi Leucuţia urmăresc de la fereastră ce se întâmplă pe splai. La un moment dat, se aud rafale de mitralieră. O maşină militară germană, încărcată cu soldaţi, este oprită în faţa blocului, iar soldaţii de pe platforma ei, trag cu armele, în toate direcţiile. Gloanţele se înfig în faţada blocului. Două gloanţe pătrund prin ferestrele deschise ale apartamentului, spintecând lamele vitrourilor[1]. Ricoşând, un glonte face ţăndări două geamuri. Rămânem înmărmuriţi. Leucuţia şi cu mine avem revolvere de buzunar. Toţi cei prezenţi sunt alarmaţi, în afară de Maniu. Instantaneu, tragem concluzia că nemţii, detectând locul unde se află Maniu, vor să-l captureze.
 
Rafalele continuă. Blocăm cele două intrări ale apartamentului cu dulapuri grele, stingem toate luminile şi aşteptăm încercând să desluşim zgomotul de pe palier. Dintre gloanţele risipite generos de soldaţii nemţi, fără adresă, unul stinge lustra din biroul lui Elekeş. În acest timp, pândind cu prudenţă printre lamele vitrourilor, observăm că vreo câţiva soldaţi lucrează, cu capota ridicată, la motorul camionului greu, iar ocupanţii din maşină trag focuri de armă.
 
Maniu conchide surâzând: "Eu mă culc, deoarece tot nu vă pot fi de folos. Dacă vin puţini, le ţineţi piept voi, dacă vin mulţi, cu sau fără mine e acelaşi lucru." Şi fără, alte comentarii, se culcă pe sofa şi după un minut adoarme, ca la comandă. Noi continuăm să ne perpelim. Agitaţia ţine cam o jumătate de oră. Apoi focurile încetează, iar maşina porneşte cu zgomot mare spre Piaţa de Flori.
 
Între timp, Elekeş, care dăduse alarma telefonică, sună pentru a cere relaţii asupra situaţiei.
 
Respirăm uşuraţi.
 
Tragem concluzia că alarma noastră a fost nejustificată. Nemţii, deconcertaţi şi intraţi în panică, au avut probabil o pană de motor drept în faţa blocului unde ne adăposteam şi, pentru a nu fi atacaţi, şi-au asigurat retragerea cu tir de arme şi mitraliere, fără adresă. Vorbim cu Buzeşti la Palat. Repetă consemnul de dispersare. Şedinţa consiliului de miniştri încă nu s-a fixat.
 
Leucuţia, ţinând seama de indicaţiile lui Buzeşti şi de sugestia transmisă de Iorgu Ghica, este de părere că Maniu trebuie să se adăpostească într-o casă nevizată, deoarece va fi, în mod sigur, împreună cu Regele, ţinta numărul 1 a nemţilor. Ne sfătuim să-l convingem să meargă în Parcul Filantropia sau în Dorobanţi, la inginerul Ştefănescu-Mosorel. Îl trezim, comunicându-i părerea noastră. Refuză. Trebuie să stea cât mai aproape de Palat. Nu crede într-un pericol iminent pentru proximele ore. Aici are legături telefonice. După insistenţe zadarnice, Leucuţia pleacă, urmând ca în zori, în jurul orei 4, să revină pentru a ne duce la Palat. Pleacă şi Anca. Rămân cu Maniu şi Elekeş, dar nu ne culcăm. [...]